La pas prin satele „cocoțate” din Luberon

TIPĂREȘTE

Aveam la dispoziție 3 zile pline să explorăm Luberon; puțin, știu, dar atât s-a putut. Prima am decis s-o dedicăm „les villages perdus” (satelor cocoțate, cum ar veni). Măcar câtorva dintre ele. Planul inițial fusese să începem cu Avignon, însă previziunile meteo erau proaste pentru a doua zi și am zis că putem vizita Palatul Papilor și pe ploaie, hai să profităm azi de vremea bună și să colindăm prin natură.

Am pornit așadar la drum, alunecând agale printre întinse culturi de viță-de-vie și livezi pline de fructe pârguite. Primul setat în aplicația de orientare a fost Gordes. Abia am avut timp să-i admirăm profilul (am identificat chiar și locul de unde ies pozele faine pe care le admirăm în ghiduri), însă am ratat virajul spre centru și imediat ne-am trezit ieșind din localitate. Șosea îngustă, în urcare; pas să ai unde întoarce! Nu-i nimic, am reconfigurat din mers traseul în direcția Abația Notre Dame de Sénanque, cea celebră, cu câmpurile de lavandă. Desigur, vremea lavandei în floare trecuse de mult (ani la rând am avut fixația să ajungem în Provence în sezonul lavandei, până am realizat că dacă nu facem oarece compromisuri nu mai ajungem niciodată), dar tot merita să aruncăm o privire.

Drumul a urcat în continuare, pe urmă a coborât, la fel de îngust. Tati e mereu stresat pe astfel de drumuri să nu-i vină alt vehicul din sens opus și să rămânem înțepeniți ambii amândoi. Dar n-a venit și nici n-avea cum să vină (dar asta am priceput-o abia la plecare, când am fost direcționați pe altă cale, nu pe cea pe care am venit), drumul e cu sens unic. În fine, am parcat în apropierea edificiului, erau puține mașini, vizitatori asemenea.

Tufele de lavandă încă se țineau bine, am făcut și noi fotografia celebră, cea pe care o vedem prin toate reclamele despre Provence, cu rândurile acelea frumos aliniate ce converg spre mănăstirea de piatră alburie. Pe urmă am făcut câțiva pași prin zonă, nu eram deciși dacă să vizităm sau nu; ne-a decis soarta, aflându-ne într-o zi de duminică 😊, chestie pe care o uitasem pe moment. Ca idee, se pot face vizite ghidate (la ore fixe) sau neghidate (acestea sunt un pic mai scumpe), însă duminica doar după ora 13. Logic. O să postez o poză cu detalii. Nici măcar magazinul de suveniruri nu era deschis, ar fi trebuit să mai așteptăm vreo juma de oră, ceea ce nu prea aveam chef.

Istoria abației este veche (sec. 12) și tumultuoasă, cu perioade de înflorire și distrugeri semnificative și este legată de ordinul cistercian, renumit prin apetitul pentru o viață simplă și cumpătată (de aceea lăcașurile lor de cult sunt lipsite total de podoabe), principalele activități promovate fiind munca și rugăciunea. Deasemenea, un atribut comun mănăstirilor cisterciene îl reprezintă canalele; călugării alegeau mereu locuri mlăștinoase sau în apropierea unor surse de apă. Aici, la Sénanque, au tras apă din râul Senancole, direcționând-o prin canale artificiale săpate pe sub clădire, dispunând așadar la discreție de apă pentru activitățile casnice, pentru irigarea grădinii și hrana animalelor.

Ne-am întors la Gordes pe alt drum, după cum am pomenit. Am parcat undeva pe marginea străzii, nu departe de centru, unde am ajuns după o plimbare de câteva minute. Gordes pare a fi construit integral din piatră, aceeași piatră alburie, calcaroasă. Case, biserici, garduri – toate sunt de piatră. Farmecul vine, desigur, din petele de culoare: obloanele ferestrelor (în general verzi sau albastre), iedera și vița-de-vie ce îmbracă ici-colo porțiuni din ziduri.

Piața principală e de fapt un imens sens giratoriu, fiind centrată de un monument dedicat eroilor. Dar construcția care atrage toate privirile aparține castelului renascentist, pe care deasemenea am ales să nu-l vizităm pe dinăuntru. Am preferat să ne plimbăm prin centrul vechi, pe aleile înguste pavate cu pietre de forme neregulate, unele alunecoase (mare grijă!), să intrăm în biserica Saint Firmin (tocmai se termina slujba), să luăm aminte la casele istorice, dar și la vitrine colorate. Am remarcat o curiozitate, că pe multe ziduri erau expuse desene cu pisici, însă nu m-am prins despre semnificație. A, și am ajuns la un fel de balcon, de unde se vede minunat toată valea!

Următorul, nu departe, a fost Roussillon, romanticul „sat roșu” . Am lăsat mașina în parcarea uriașă de la intrarea în localitate (în weekend parcarea e gratuită în toată zona) și am pornit în explorare.

Povestea locului începe cu 125 milioane de ani în urmă, când regiunea era un fund de mare, pe care tot felul de organisme, pe măsură ce mureau și se descompuneau, formau depozite de calcar. Peste acestea, apele râurilor au adus minereuri de fier din care a rezultat ocrul (sau limonitul), cu nuanțe variind între galben-auriu (din hidroxizi de fier = goetită) și roșu (din oxizi de fier = hematită). Limonitul avea să fie „descoperit” de oameni încă din antichitate, dar folosit cu consecvență abia mult mai târziu, în perioada industrială: drept colorant, dar și la producerea de cauciuc și chiar și în industria alimentară. Desigur, epoca lui de glorie a apus rapid odată cu apariția vopselelor de sinteză.

Exploatările de limonit au fost abandonate, însă depozite importante (între care cel din Roussilllon, dar mai sunt și altele) încă există. Roca fiind extrem de moale și ușor de „modelat” de factorii atmosferici, au rezultat pe alocuri peisaje de o frumusețe nepământeană, ce includ mici canioane, hornuri și tot felul de formațiuni. Abia așteptam să le vedem cu ochii noștri!

Prima care ne-a întâmpinat a fost vechea moară de ulei de măsline (sec. 19), ce se poate vizita gratuit. Am făcut-o și noi, deși astfel de mori am mai văzut și prin alte locuri. Există posibilitatea de a face degustări într-un local din vecinătate și de a achiziționa ulei. Mai departe, am lăsat în dreapta intrarea în centrul vechi și am continuat spre masivul de limonit, unde sunt amenajate trasee de vizitare (Le Sentier des Ocres). Sunt 2 circuite, scurt (35 minute) și lung (50 minute), prețul fiind unic (3,5 euro/persoană, cu reducere pentru grupuri de peste 15 bucăți și gratuit pentru copiii sub 10 ani).

Plimbarea a fost extrem de plăcută, deloc dificilă, deși pe alocuri e de urcat/coborât. Contrastul pe care limonitul roșu/porocaliu/galben îl face cu vegetația verde-crud este imprevizibil și absolut minunat, un regal pentru ochi și inimi! Din loc în loc sunt montate panouri informative bilingve (franceză și engleză) însoțite de grafice și fotografii, cu explicații despre istoria zonei, despre întrebuințările limonitului, despre floră și faună. Sunt și câteva locuri de odihnă. Singura problemă e că se cam murdăresc încălțările de la praful de pe cărări; în parcare văzusem oameni care-și schimbau sandalele cu pantofi închiși și acum înțelegeam de ce. În fine, ne-am prăfuit un pic, dar n-a fost ceva iremediabil. Mi-a plăcut foarte mult această mică plimbare, locul e cu adevărat deosebit! Se poate vizita și vechea fabrică, dar am decis să n-o facem.

Ne-am întors în sat, nu se putea să nu-i acordăm și lui un pic de atenție. Zidurile poartă tenta roșiatică a zonei și patina istoriei, ceea ce face Roussillonul de azi inegalabil și deosebit de fermecător. Sunt și câteva obiective marcate prin plăcuțe informative – biserica, un turn vechi etc. Evident, sunt și obiective mai practice pentru turistul modern: restaurante, cafenele, magazine de suveniruri, galerii de artă. Ochisem o măsuță la o terasă, dar am ezitat un pic și până ne-am hotărât, s-a ocupat. Mult avea să ne coste ezitarea asta!... Am poposit mai apoi la terasa de vis a vis de moara de ulei, de mâncare nu preparau decât pizza; am strâmbat din nas, voiam mâncare adevărată.

Am pus cap-compas următoarea destinație, Bonnieux, care-i la vreo jumătate de oră spre sud. Pe drum am dat de un vechi pod de piatră, era o surpriză, am oprit câteva minute. Podul roman zis ” Iulian” a fost construit în anul 3 î. Hr. (cel actual este totuși o replică mult mai tardivă) de către colonia Apta Iulia peste râul Cavalon, făcând parte din Via Domitia, ce unea Narbone de Turin. A funcționat până în 2005, când s-a construit podul rutier din vecinătate, cel peste care trecuserăm și noi.

Bonnieux este alt sat fermecător, dispus pe mai multe niveluri, cu case de piatră și obloane colorate. Din păcate, nu ne-am putut bucura de el prea mult pentru că de-acum aveam altă dominantă: foamea. Și tot din păcate, ora până la care mâncătoriile din zonă sunt dispuse să te alimenteze se cam apropia de final.

Am parcat prima dată undeva, jos, lângă o biserică. La scurtă distanță se aflau 2 restaurante, unul era deschis doar pentru cină, iar celălalt tocmai închidea. Am luat GoogleMaps la puricat și am descoperit pe planul superior al satului (acolo unde e de fapt centrul vechi) o cârciumă cu program continuu. Yes! Ne-am urcat în mașină și ne-am dus rapid. Țeapă; între prânz și cină nu serveau decât băuturi. Și ce priveliște minunată am fi avut de la terasa suspendată!... Ce irosire de oportunitate...

Eram deja nervoasă de foame și nu-mi mai ardea de romantism și poezie. Nu departe se află satul Lacoste, și el pe ordinea de zi. Google e de părere că Cafe de France (scuzați cacofonia!) este deschis până diseară târziu. Dacă nu, vecinul Restaurant-pizzeria Le Sade; bine, fie și pizza!...

Am pornit plini de speranță, străduindu-ne să admirăm silueta neregulată de piatră dispusă pe dealul din depărtare. Țeapă 1, țeapă 2. La fel, doar băuturi. Și deserturi. Vedeam lumea pe la mese având în față niște platouri uriașe (de o persoană) pline cu chestii grețoase, precum felii de tort sau fursecuri. Doamne, cum să mănânci așa ceva pe inima goală?!...

Tot necăjiți și cu speranța decăzută am zis să dăm totuși o fugă până la castel, dacă tot am ajuns aici. Pentru că Lacoste își datorează celebritatea fix acestui castel (azi ruine) ce a aparținut cândva (sf. sec. 18) aventurierului nebun Marchiz de Sade. Am fi putut urca per pedes, însă n-aveam energia necesară, așa că ne-am dus cu mașina, pe un drum care ocolește dealul. Sus e o mare parcare și un monument ciudat, cu 2 brațe simetrice dispuse pe un soclu. N-am stat să-l înțelegem. Nici n-am vizitat castelul (5 euro, parcă). Am făcut câteva poze ruinelor, sunt chiar spectaculoase, având pe fundal peisajul dramatic al Toscanei Franței...

Ultimul popas al zilei (credeam noi): Ménerbes. Nu mai speram la nicio mâncătorie deschisă pentru altceva decât băuturi și dulciuri, dar ne era în drum și n-aveam de gând să revenim în altă zi. În plus, băusem câteva guri de apă și mai potolisem revoluția din stomac.

La fel, sat frumos, cocoțat, case de piatră cu obloane colorate, iederă și flori, zeci de colțuri demne de... o cerere în căsătorie... Foarte frumos, poate mai frumos ca tot ce văzusem de-a lungul zilei (cu excepția masivului de limonit). Alei înguste, pace și liniște cât cuprinde... Deh, siesta (sau cum i-or zice francezii).

Am dat în plimbarea noastră de o mică băcănie; culmea, era deschisă. Am cumpărat de acolo multe conserve de sardine ambalate în cutii cu desene reprezentative pentru Provence (delicioase sardinele; mai avem doar o cutie; am zis că păstrăm cutiile, însă n-am făcut-o, și-așa avem un milion de prostii prin casă). Aveau și ceva pâinici, dar nimic sărat cu care să le combinăm, la o adică. Doar nuga cu tot felul de alune și alte dulcegării, desigur.

În biserica de alături am intrat deoarece am găsit ușa deschisă, să ne răcorim un pic. N-am regretat, am admirat un minunat altar de marmură policromă și un și mai minunat tavan de lemn sculptat. La ieșire (nu-l observasem când am intrat) ne aștepta un ciorchine de strugure într-un coș; pe o bucată de carton, alături, scria: „Servez vous!” . Ne-am servit, desigur, murmurând un „bogdaproste” . Cele câteva bobițe aromate s-au topit în gură, singurul lor defect fiind, desigur, faptul că nu erau sărate.

Din dreptul bisericii (a propos, o cheamă Saint Blaise și datează din 1734) se face în dreapta o alee pietonală ce urcă ușor spre inima localității. Tati a cedat nervos, a zis că dacă vreau să mă duc, mă așteaptă la umbră, în biserică. Am vrut. Fac urât la foame, dar se pare că instictul de călător-decoperitor primează 😊. A fost o plimbare lejeră, aproape magică, cu valea ce se desfășura tot mai jos sub mine și cu casele vechi de celaltă parte.

Sus, pe platou, am descoperit primăria (Hotel de Ville) . Mai remarcasem și prin alte locuri, aveam să citesc pe undeva: clopotnițele bisericilor și turnurilor cu clopote ale primăriilor din Provence sunt confecționate din fier forjat. De ce? Întrebați-l pe mistral, vântul care poate să bată cu peste 100km/h... Un pic mai încolo, biserica de secol (țineți-vă bine!) 12! Fost templu roman, păstrându-i structura, doar adăugându-i pereți laterali și – desigur – schimbând idolii și simbolurile. Din păcate, am găsit-o închisă.

Nu era inițial în plan, dar ultimul popas al zilei a fost L’Isle-sur-la-Sorge. Deși e unul dintre locurile de neratat din Luberon, nu era în plan pentru că-l vizitaserăm deja în seara anterioară, când desemenea căutam un restaurant-ceva. Încercaserăm fără succes la vecinul La Table Paysanne (musai rezervare) și reținusem de la gazda noastră că aici am putea găsi o paletă largă de mâncătorii. Și da, aveam să constatăm că așa stăteau lucrurile.

Am ajuns pe la vreo 5, am parcat în parcarea cunoscută și am pornit, plini (din nou) de speranță. Hmm... Aveam să ne luăm ultima țeapă a zilei (din fericire)... Niciun strop de mâncare, nicio firimitură de nimic! Voi, dragi călători, să trageți învățămintele care se cer trase: în Franța, mănânci nu când ți-e foame, ci când sunt cârciumile deschise. Altfel, precum copiii obraznici care au aruncat pe jos farfuria când li s-a pus în față, aștepți până la masa următoare (la ora 19 deschid, cel mai devreme).

După un larg ocol de centru vechi (doar-doar!), am decis să facem rezervare la o terasă cu vedere la râu; ba, ne-am ales și masa cea mai bengoasă. Între timp aveam să zacem pe mica esplandă în trepte, admirând plutirea lebedelor grațioase. Când – zbang! – miros de pizza! Nu departe, la un fel de gheretă, niște băieți cu pielea mai închisă la culoare (francezi adevărați, desigur) coceau pizza. Era un pic de coadă, 5-6 persoane. „Să iau?” zise Tati. „Ia, dar nu mult. Câte o felie, să nu ne stricăm foamea” (remarcați cât haz am!), răspunsei, salivând cu gândul la fructele de mare ce mă așteptau la terasă începând cu ora 19. Și am rămas să-l aștept pe treptele dinspre râu.

Tati n-a putut rezista tentației și a luat o pizza întreagă. Ba, a adus și 2 beri, să nu ne deshidratăm. Am devorat prada jumi-juma, chiar acolo, sub ochii indiferenți ai lebedelor plutitoare. Am lins și berulele. Spre rușinea noastră (sau poate din răzbunare), nu i-am mai anunțat pe băieții de la terasă să-și bage creveții în... Scuze, știu că n-a fost frumos. Am exagerat un pic, dar chiar a fost o zi traumatizantă din acest punct de vedere, venită după altă zi traumatizantă, când am omis să mâncăm în St. Tropez și, la fel, am ajuns flămânzi în Luberon.

În fine, să vă zic câteva cuvinte despre locul ăsta minunat care ne-a ospătat de 3 ori (aveam să ne întoarcem și în seara următoare, de data asta în condiții normale, mâncați de prânz). L’Isle-sur-la-Sorge este un loc mirific aflat, precum îi spune numele, între râuri. Vă dați seama, în consecință, ce priveliști! Are și o uriașă roată de moară pe apă, are un centru vechi fermecător, are numeroase spații de cazare și terase înșirate de-a lungul apelor. Este, în același timp, cel mai important hub de antichități din Luberon. De 2 ori pe an (în Saptămâna Mare și în postul Sfintei Marii), acest cochet orășel se transformă în cel mai mare târg european de antichități din Europa, spre deliciul miilor de turiști. Bani să fie...

... Ne-am întors la pașnica noastră gazdă obosiți, dar fericiți... Și, întrucâtva, sătui. Deh, n-a fost bună pizza la Roussillon, a fost aia din L’Isle-sur-la-Sorge... Am petrecut seara afară, pe șezlong, la o bere supliment, admirând luna plină printre ramurile platanilor seculari. Greu de crezut că sumbrele previziuni meteo se vor fi adeverit a doua zi... Când să mergem la culcare însă, s-a pornit vântul...

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 48 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI