Prin Marea Britanie, după ”BREXIT” – Partea II-a

TIPĂREȘTE

Recunosc că am ales a vizita Norwich anul acesta în aceiași perioadă ca și anul trecut din mai multe motive. Unul din acestea a fost și sărbătorirea ”Zilelor orașului”, respectiv acea ”Lord Mayor's Celebration” de care povesteam într-un articol anterior - vezi impresii.

Îmi plăcuseră festivitățile de anul trecut, și vroiam să le mai văd odată. Aflasem între timp că acest eveniment marchează încheierea mandatului Lordului Primar în funcție, urmând ca, imediat după încheierea lui, Consiliul Local să aleagă un nou Lord Primar. La data respectivă această poziție era ocupată de o doamnă, D-na Brenda Arthur. Interesant este că în ultimii șapte ani, patru Lord Primari au fost femei.

Ca de obicei, evenimentul principal al sărbătorii este ”Parada”, ce are loc sâmbăta după amiază. Aceasta decurge după același tipic, și pe același traseu, ca și anul trecut. Și, dacă nu mă înșel prea tare, și cam cu aceleași personaje. Noi ne schimbăm însă locul de vizionare, alegând de data aceasta piațeta din fața intrării în Catedrală, practic punctul unde se încheie Parada. Tot aici este amplasată, zic eu, ”Tribuna Oficială”. Pare-se, în realitate, a fi ”Tribuna Juriului”, cea mai reușită formație urmând a primi un premiu. Eu personal, cât am mai stat în Norwich, nu am aflat nici cine, nici ce premiu a câștigat. În schimb, am avut ocazia să o zăresc pe doamna Lord Primar în exercițiu, în calitate de președinte al juriului. Dar, ce mi-a plăcut cel mai mul a fost, la încheierea parăzii, după ce pe parcursul acesteia au fost mai multe reprize de ploaie slabă (nu a fost nevoie de deschis umbrelele), apariția, exact deasupra ”Tribunei Oficiale”, a unui frumos curcubeu.

Ziua de duminică avea să fie bogată în evenimente, mai mult, sau mai puțin, legate de sărbătoarea orașului. Dimineața avem parte de Defilarea cadeților Școlii de Aviație. Aceasta se desfășoară pe o stradă secundară, în vecinătatea Catedralei. Avantajul amplasamentului este că pe o latură a străzii este un parc mărișor, ce ar permite prezența a mai mulți spectatori. Din nefericire, nu au fost chiar așa de mulți. Exact la ora fixată se aude un cântec de fanfară, și o coloană de defilare intră în câmpul nostru vizual. Sunt mai multe grupuri (companii?) de adolescenți, în formațiuni mixte, echipați cu uniforme ușoare, să le zic, „de vară”. Unii par destul de stresați sau emoționați. Probabil sunt la prima acțiune. Ofițerii sunt îmbrăcați în uniforme clasice, de culoare bleu-marin închis. Nu știu care sunt gradele. Diferențierile constau în numărul de medalii din piept sau, numărul unor trese de pe mânecă. În dreptul parcului coloana se oprește. Urmează o întoarcere la dreapta și câteva comenzi de aliniere. Apoi, în câteva momente, apare un grad superior (patru trese). Urmează raportul, onorul, și alte câteva momente cu semnificație militară. Nu am idee dacă momentul a avut legătură cu „zilele orașului”, sau a fost organizat atunci, pentru că, oricum, trebuia organizat. Dar, în momentul în care au început discursurile am plecat, pentru a nu pierde următorul eveniment.

”Cursa de rațe” s-a desfășurat pe Râul Wensum, de la ”Podul Riverside”, pe o distanță de circa 100 m (sau 100 yarzi?) în aval. Practic, începând cu câteva zile înainte, până cu 10 minute înaintea cursei, oricine dorea, contra plății unei lire, putea să cumpere o rățușcă, mică jucărioară de plastic, identificată cu un număr, care, la ora stabilită, urma să fie „aruncată” în cursă. Cel ce a cumpărat rața care ajunge prima la linia de sosire, câștigă un premiu. Până să înceapă cursa, inginerul din mine are timp să studieze structura podului. Acesta pare a fi numai un pod pietonal, dar destul de lat să treacă o mașină, susținut de un pilon amplasat pe malul stâng, și câteva cabluri de ancorare. În caz de nevoie, pilonul se poate roti, și odată cu el tot podul, lăsând cursul râului liber pentru vase mai mari. Dar astăzi, pentru acest concurs, toate cursele pe râu sunt suspendate.

Sunt surprins de numărul mare de spectatori și/sau concurenți veniți să participe la eveniment. În aceste condiții, nu reușesc să prind locuri bune, nici la start, nici la sosire. Startul îl dă doamna Lord Primar în persoană. Așa că, la ora fixată, peste balustrada podului, în mijlocul acestuia, se deșartă în apă sacul cu „concurenți”. Duși de curentul râului, aceștia încep să se îndrepte, destul de lent, spre linia de sosire. Pe lângă maluri, două bărci cu reprezentanți ai organizatorilor, împing de la spate concurenții ce vor să abandoneze. Oricum, aceștia nu vor mai prinde plutonul. Dar nici nu se vor pierde, și vor putea fi folosiți și la anul. Linia de sosire este, practic, un baraj din tuburi de plastic, ce plutesc pe oglinda apei, de la un mal la altul. Din poziția în care sunt nu pot vedea cine a câștigat. Oricum, cred că a fost un final de „foto – finiș”. Dar, nu îmi fac probleme, întrucât barca juriului era chiar acolo.

Pentru a reveni în centrul orașului, trecem din nou pe lângă ceea ce eu consider a fi cea mai frumoasă clădire a orașului, acea Pull’s Ferry despre care am vorbit într-un episod anterior. De data aceasta avem o surpriză. Clădirea este deschisă și putem intra în interior. Intrarea se face prin turnul circular din partea dreaptă, unde, o scară îngustă, în spirală, ne conduce la etaj. Aici ajungem într-o încăpere mare, dreptunghiulară, ce ocupă întreg spațiul de deasupra bolții de dedesubt. Și ce găsim aici? Practic avem de-a face cu o cofetărie. Aflăm că proprietarii, ca și la Bishop Garden, închiriază periodic clădirea unor asociații care, prin diverse activități comerciale, pot realiza astfel ceva fonduri pentru activitatea lor. De data asta avem de-a face cu o asociație ce se ocupă de îndrumarea tinerelor fete. Nu ratăm ocazia de a bea o cafea și de a gusta o prăjitură. Avem, astfel, ocazia de a vedea pe pereții camerei mai multe desene și fotografii ce ilustrează istoria clădirii.

În acee (i) ași perioadă, câteva zile le rând, în Millenium Plain, piațeta din fața Forumului, a fost deschisă o expoziție itinerantă, ce dorea să ne prezinte Experiența Tranșeelor în Primul Război Mondial, compusă din o remorcă de TIR și un cort adiacent. În remorcă, din condiții de spațiu, se intra în grupuri de 6 – 8 persoane, fără taxe. Aici era, practic, reconstruită o porțiune de tranșee, inclusiv cu „ biroul comandantului”, datată din Primul Război Mondial. Într-un întuneric ce nu mi-a permis nici o fotografie, un băiat tânăr, dar bine documentat, ne-a prezentat condițiile în care au trăit și au luptat militarii englezi într-o tranșee localizată undeva în Flandra. Ni se prezintă, totodată, echipamentul de protecție și armamentul ce se afla asupra unui militar, care puteau totaliza peste 40 kg. Cele două becuri (foarte) „chioare”, care ne permiteau, cât de cât, să ne dăm seama despre ce este vorba, mai erau estompate și de o perdea de fum, ce încerca să redea cât mai corect condițiile de pe front. Atmosfera era completată și de un fond sonor corespunzător. Ideea expoziției mi s-a părut interesantă, în condițiile comemorării unui secol de la acele întâmplări, și utilă pentru toți vizitatorii, ca și o lecție de istorie.

Cortul adiacent ne prezintă, la lumina zilei, câteva din efectele militare cu care am făcut cunoștință în interior. Totodată, mai multe panouri, însoțite de fotografii de epocă, prezentau un calendar al evenimentelor din timpul războiului. Lecția de istorie a fost completă.

Aflați în vecinătate, decidem să intrăm și în clădirea Primăriei. Speranța era să fi intervenit schimbări față de anul trecut, și să se poată urca din nou în turn. Nu este cazul. Primim însă acceptul de a urca la etajul 1, pentru a vedea completarea listei cu Lord Primarii din 1950 încoace. Pe panoul actual mai este loc pentru încă vreo douăzeci de ani. Dar vor trebui să mute bilețelul lipit acolo. De aici am aflat cum o cheamă pe doamna ce era în funcție în acel moment. Profităm de ocazie și mai tragem cu ochiul și prin jur. Îmi atrage atenția o ușă cu o fereastră îngustă, în spatele căreia se află Sala de Consiliu. Nu văd prea mult din ea dar, locul „prezidiului” intră perfect în fotografie. Un anunț din vecinătate precizează interdicția de a intra în Sală cu mâncare sau băutură. Tot în holul de la etajul 1 există o vitrină cu trofee. Este o întreagă colecție de cupe, platouri sau diplome. Nu m-am lămurit dacă acestea au vreo legătură cu sportul, sau reflectă merite ale Primăriei în competiție cu alte surate. În imediata vecinătate, o altă vitrină adăpostește o rochiță. La prima impresie, pare a fi din foiță de aur. Privită mai de aproape, descoperim că este confecționată din frunzele nu știu cărui arbust. Este o adevărată operă de artă. Până la urmă, vizita în Primărie a fost un succes.

Nu neapărat ținând de zilele orașului, ci mai curând de o tradiție, într-o anume zi a săptămânii, unele baruri din oraș vin cu oferte menite să atragă mai mulți clienți. Noi optăm pentru ”Revolucion de Cuba”, care oferea două cocteiluri la preț de unul. Nu am idee dacă este cel mai mare din oraș, dar rămân impresionat de mărimea barului. În plus, există un număr de, nu mai puțin (, ) de, 6 barmani, care te invită să asiști la prepararea a ceea ce ai comandat. Avantajul substanțial al localului este existența unei terase în aer liber care, după ora 17.00, devine neîncăpătoare, mai ales că după această oră au și un solist vocal. Dezavantajul, general de altfel, este prețul, care oscilează în jurul a 8 lire pe cocteil. Am repetat experiența peste câteva zile la ”The Postman” dar, atmosfera a fost mai plăcută în primul caz.

Duminică 10 iulie a fost o altă zi dedicată unei deplasări în afara orașului De această dată mergem în zona localității Potter Heigham, la circa 25 km est de Norwich. Aici își are sediul firma ”Herbert Woods”, a doua firmă ca mărime din Marea Britanie pentru închiriat ambarcațiuni. Înființată în 1926, firma a aniversat vara aceasta 90 de ani de existență. Și a ținut să facă aceasta printr-un fel de sărbătoare publică, ceva gen ziua marinei de la noi. Amplasată undeva în mijlocul unei rețele de peste 250 km de canale navigabile, îmbogățită cu o mulțime de lacuri, firma dispune de peste 130 de ambarcațiuni de diferite mărimi și diferite grade de confort, și de circa 50 de marinari, gata oricând să ajute, în caz de nevoie. Înțeleg că, în afară de aceste servicii, firma mai oferă posibilitatea ancorării, în incinta proprie, a unor ambarcațiuni personale.

Sărbătoarea a fost organizată în trei secțiuni, deși broșura evenimentului menționa numai două. Secțiunea ce nu a fost menționată în broșură a fost cea cu privire la comerț. În zona docurilor firmei pe (de?) lângă drum au fost amplasate o mulțime de tonete cu diverse lucruri de vânzare, ce pot constitui amintiri de la acest eveniment, poate chiar fără legătură cu acesta. Recunosc că nu am rezistat unor tentații.

Celelalte două secțiuni s-au desfășurat pe partea cealaltă a drumului, ce poartă numele de ”Bridge Road”. Traversând drumul, observăm în partea dreaptă un pod, ce poartă numele de ”Potter Heigham Bridge”. Peste acesta, drumul se îngustează la o singură bandă, trecerea mașinilor, într-un sens sau altul, făcându-se cu semafor. Privit mai târziu, din lateral, descopăr că podul este realizat sub forma unei bolți din piatră, cu o deschidere și o înălțime destul de mici, ce conduc la mari probleme la trecerea ambarcațiunilor. Mai târziu (, ) aveam să aflu că acesta este considerat ca „pod medieval”, construit în 1385. Nu am idee dacă este considerat, sau nu, „monument istoric”, însă este clar că este, încă, în funcțiune.

Pe cealaltă parte a drumului mai sunt încă trei tonete comerciale. La una se vând diverse sortimente de înghețată. Garantez că sortimentele testate au fost foarte bune. La o alta se vindeau bucăți dintr-un porc (, ) făcut, cred, la proțap. O halcă era numai 5 lire. Am rămas cu impresia că noi am nimerit o bucată cu cam multă grăsime. O a treia tonetă vindea mici rățuște galbene, de plastic, pentru unul din evenimentele ce va urma.

O a doua secțiune a sărbătorii a fost dedicată distracției. Pentru aceasta au fost antrenate mai multe formații, ce s-au desfășurat alternativ pe peluza de iarbă de pe marginea canalului ce trece prin zonă. Rând pe rând ne-au încântat, în două sau trei reprize, ”Punch & Judy”, spectacol de teatru de păpuși, chipurile pentru copii, dar cu ceva cam multă violență, după părerea mea, ”Fine City Chorus”, corul bărbătesc pe care l-am urmărit în concert și anul trecut, și acum, la zilele orașului, sau ”Stalham Bass Band”, o altă formație corală. Toate se bucură de aplauzele spectatorilor.

Din ceea ce era programat la secțiunea evenimente nu am urmărit decât cursa de bărci cu vâsle. Aceasta nu a beneficiat decât de trei concurenți, voluntari din public. Cu toate că a existat o etapă de antrenament, unul din aceștia nu a reușit să termine cursa, fiind devansat și de o lebădă ce a parcurs același traseu. Startul a fost dat de semnalul acustic al unui echipaj al „pazei de coastă”, transformat ad-hoc din „salvamar” în „salva-baltă”. Aceștia aveau să prezinte, mai târziu, în aceiași secțiune, o demonstrație privind modalitățile lor de intervenție în diverse situații. Nu i-am putut urmări nici pe ei, nici „cursa de rațe”, probabil similară cu cea văzută în oraș, și nici alte două curse, diferite.

Revenim în oraș, unii cu gândul la o nouă săptămână de muncă, noi cu gândul că mai avem puțin și ne întoarcem acasă.

---

VIZUALIZĂRI: 2110 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI