Pensionari — la Herculane adunarea!

TIPĂREȘTE

Stand, asa degeaba, ne avand ce sa mai citesc pe AFA, ma pali o idee. Ia sa scriu eu doua randuri despre concediul de tratament petrecut in perioada 26 august – 12 septembrie, anul curent.

Acum, ca au trecut aproape doua luni de la intoarcere, amintirile incep sa devina mai limpezi, ca vad ca e la moda sa scrii despre intamplari petrecute recent. Mai ales ca astazi m-am intalnit cu o fosta colega de servici, care a auzit ca am fost la Herculane si m-a tot iscodit, mai bine de o ora. Asa ca hai sa scriu. Ce-o iesi oi vedea!

Inceputul acestui concediu dateaza din luna martie a acestui an, cand sotia dupa prima zi de taiat la vie a reusit performante de a nu se mai putea deplasa fara ajutor. Dupa doua zile de refuz de a merge la doctor, baietii si nurorile au luat-o pe sus si direct cu ea la Malaxa.

Dupa primele cautari doctorii ii recomanda o distractie de fizioterapie de 12 zile, dupa care sa vina la control sa vada daca se mai poate recupera ceva din ea.

Nora cea mica (e farmacista la Malaxa) o ia de acasa in fiecare dimineata, iar dupa cateva zile cand protesta, vede ca incepe sa-I faca bine si nu se mai impotriveste. Intre timp sotia fratelui ei mai mare, trece pe la noi si ii propune sotiei ca la sfarsitul lui august sa faca un tratament la Herculane, prin Casa de Pensii. Cumnata, care la anul implineste 20 de ani de tratament la Herculane, reuseste sa o convinga si incepem demersurile pentru procurarea de bilete.

Reusim sa prindem bilete la sfarsitul lui august si impreuna cu sotiile celor doi frati ai sotiei formam deja un grup care sa mearga in acelasi timp la tratament la Herculane. Pe 23 august reusim sa intram in posesia biletelor, mergem la agentia de voiaj de la Titan, ne luam bilete pentru 26 august, ne facem bagajele si asteptam cu nerabdare plecarea. Eu nu mai fusesem cu trenul din 1994, sotia din 2000, cand fusese tot la Herculane, asa ca eram aproape debutanti la calea ferata.

Baiatul cel mic, impreuna cu sotia lui si cu nepotica ne conduc cu masina lor la gara si ca sa fie siguri ca nu razgandim ne urca in tren, asteapta plecarea trenului si dupa ce nu se mai vede trenul pleaca si ei, convinsi ca nu vom putea trage semnalul de alarma sa coboram aiurea printre linii.

La parcarea trenului avem parte de prima surpriza. Urma sa calatorim cu un tren foarte lung de 4 (patru) vagoane. Eu vedeam zilnic pe ruta Bucuresti-Constanta accelerate cu 4-6 vagoane, sau personale cu doua vagoane, dar acestea mergeau paralel cu autostrada, pe distanta scurta, pe un traseu pe care microbuzele de Constanta circula mai dese ca tramvaiul 14. Dar pe distanta de 500 de kilometri pana la Timisoara, unde autostrada e din joi in Pasti, nu credeam ca patru vagoane sunt de ajuns. Dar nu a fost singura surpriza.

La urcarea in vagon aveam sa constatam ca aveam sa mergem cu un vagon modern, care nu mai avea compartimente, cum stiam eu de la ultima calatorie cu trenul, ci unul singur, din cap in cap, care parea ca nu se mai termina. Si cu toata senzatia de foarte mare, acest vagon avea tot 11 ferestre ca vechile vagoane de clasa a doua cu care calatorisem eu zeci de ani.

Dar surprizele nu se opresc aici si aveam sa constatam ca luasem prea multe bagaje cu noi, pentru ca pe sus nu prea aveau loc. Este o polita de circa 30 de centimetri latime, din cap in cap, pe care nu intrau toate bagajele, oricum le-ai fi aranjat. Asa ca la picioare, pe langa noi, pe culoarul vagonului intalneau bagaje mai mari care nu au incaput pe etajera. Aveam in schimb aer conditionat, care evident nu functiona in tot vagonul, dar una peste alta in vagon era suficient de agreabil.

Dar nu va faceti iluzii ca CFR-ul, de drag ca redeveneam calatorul lor dupa aproap[e 25 de ani, nu ne-au mai rezervat o alta surpriza. In primele 20 de minute circulasem cu astronomica viteza de 15 km/ora, astfel ca parcursesem 6 km pana la 16 Februarie, distanta pe care am fi facut-o mai repede cu tramvaiul 2.

Dar sa nu ii vorbim de rau, pentru ca pana la urma au recuperat si am ajuns la destinatie, la Baile Herculane cu o intarziere de numai 12 minute. Da, numai 12 minute, dar din a doua ora de intarziere pe care o avea deja la Craiova. Dar nu ne-am plans, pentru ca mersul tranca-tranca, ne-a creat posibilitatea socializarii in tren, toti pasagerii avand numai cuvinte de lauda la adresa CFR-ului. Norocul nostru ca scaunele erau foarte confortabile, iar statul indelungat cu picioarele pe bagaje, schimbate cu randul, picioare, nu bagajele, nu au dus la accidente.

Sotia m-a asezat strategic pe mine la geam pentru a admira peisajul, iar la margine si-a intins picioare pe culoar. Nu va speriati ca nu a fost singura, iar cand controlorii de bilete treceau pe culoar dovedeau o agilitate deosebita pentru a se putea strecura in 10 minute, printre bagaje si picioare, de la un capat la celalt al vagonului. Dupa Craiova s-a mai limpezit atmosfera, in sensul ca au mai coborat pasageri, iar de urcat nu prea au mai avut curaj. In felul acesta am putut si eu sa-mi intind picioarele, pentru ca am mutat geamantanul pe scaunele care s-au golit intre timp. Cand am vazut ca la Craiova aveam o ora de intarzierene gandeam, cu bucurie, ca poate pana la Herculane mai pune o ora intarziere. Va voi spune mai tarziu de ce nu ne grabeam. Dar nu am avut noroc si nu a mai adaugat decat 12 minute.

Pana la Strehaia ne-am mai ocupat timpul cu o fetita aproape de varsta nepoatei pe care o lasem in gara la plecarea noastra de la Bucuresti. Evident ca nu era singura intren ci era cu parintii ei, niste romani stabiliti de 15 ani in Germania, care venisera in concediu si isi vizitau rudele din tara. Tot vorbind si povestind despre copii mici, nici nu am observat cand a trecut vremea si au ajuns in gara, de fapt in halta Strehaia, unde erau asteptati de o intreaga delegatie de primire.

Apoi am a ajuns la Tr. Severin, unde am avut primul loc de munca, Am vazut strandul de la Kladova, unde mergeam in august si sptembrie 1970, apoi zona turistica a Portilor de Fier. Aici am pierdut un pariu cu cumnata mea cea mare, care spunea ca gara Orsova e pe partea stanga, iar eu sustineam ca e pe dreapta. Dupa ce facusem deja pariul, mi-am dat seama ca, desi fusesem de multe ori la Timisoara cu trenul, nu fusesem niciodata pe zi. Trecusem ziua o data cu camionul prin Orsova spre Timisoara. La un moment dat mi-am amintitit ca din sosea, in Orsova, nu vazusem calea ferata si i-am spus ca daca gara este pe stanga, atunci calea ferata trece prin tunel, pe undeva, pentru a ocoli Orsova. A zambit, mi-a dat dreptate, dar pariul era pariu, asa ca la Herculane a trebuit sa respect pariul facut. Asa era. Gara este pe partea stanga, iar dupa iesirea din gara, calea ferata trece pri 8 tuneluri pana la Toplet.

E si uite asa, mai cu vorbe, mai cu pariuri, ne strangem bagajele de pe unde le imprastiasem prin vagon si coboram la Herculane cu o intarziere de fix o ora si 12 minute. Dupa 47 de ani, recunosc gara, oarecum, mai ales frumoasa sala de asteptare.

Cobor de pe peron in fata garii pentru a gasi 2 taxiuri sa ne duca la hotel, negociez pretul si urc sa iau bagajele, sotia si cele doua cumnate. Evident nu in spinare si nici in brate, pentru nici Nicu Vlad la Olimpiada de la Los Angelas nu ar fi reusit, toate trei fiind bine crescute. Cobor cu bagaje, sotie si cumnate, ne urcam in cele doua taxiuri si, precum vorba veche:“ la Herculane taxi, la Herculane!“

Pe drumul de la gara pana la hotel, ma tot uit in stanga, in dreapta, incercand sa recunosc ceva din ce vazusem in 1970, in singura mea trecere de pana atunci prin Herculane. Ioc de am recunoscut ceva! Cam scurta memoria mea, ma gandesc eu. Soferul insa ma linisteste si imi spune ca aproape toate cladirile pe care le vedeam erau construite dupa 1970. Deci ma suparasem degeaba pe neuronul meu! .

Ne lasa in parcarea din fata hotelului, incearca sa ne ajute sa urcam cu bagajele pe scari, noi ii refuzam, ne ureaza concediu placut, iar unul din soferi ne lasa o carte de vizita, care ne va prinde bine tot concediul.

Nu ne grabeam sa intram in hotel pentru ca asteptam schimbul de tura, cand intra o receptionera, prietena cu cumnata cea mare, care aveam sa constatam ca o cunostea foarta multe lume din hotel si mai apoi si din Herculane. Asa ca ne asezam pe o banca in parcul din fata hotelului si asteptam sa se faca ora pe care o asteptam.

Ca sa treaca vremea, incerc sa fac o plimbare prin imprejurimi, ca sa mai dezmortesc picioarele care nu sunt invatate sa stea nefolosite aproape 8 ore, decat in somn. Sotia si cumnata cea mare ma sprijina si ma ajuta in demersul meu si imi traseaza ca destinatie turistica un loc de unde sa le cumpar tigari. O destinatie mai placuta nici nu puteau sa-mi propuna! Vrei, nu vrei bea Grigore agheasma! Mai ales ca daca-I ordin cu placere. Ma gandeam ca scap usor, dar ce te faci cand trebuie sa iei LM rosu, scurt, sau Kent 8 si nu le gasesti pe nicaieri. Am luat un LM rosu, dar lung si un Kent lung, albastru. Cand am venit cu ele va dati seama deziluzia persoanelor consumatoare. Noroc ca intre timp a inceput un spectacol la teatrul de vara care era la doi pasi si atentia ne-a fost indreptata inspre spectacol.

A aparut si doamna receptionera, ne-a cheile de la doua camere sa ne alegem, daca ne plac. Delegatele pentru aceasta actiune au fost sotia mea si cumnata cea mare, care au vazut camerele, le-au placut si ne-am carat bagajele la etajul doi unde aveam camerele.

Ne instalam in camere, dar la un moment dat sotia constata ca veiozele de la noptiere nu prea se aprind, miscam patul de mijloc sa vedem ce e cu priza, dar de unde priza? N-am gasit nici macar pe sub pat! Nu era pur si simplu. Asa ca delgatia coboara la receptia, prezinta situatia gasita si primesc o noua cheie, la o noua camera. O vizitam, o inspectam, era in regula, apoi ne desfacem bagajele, le asezam in dulapuri, iar apoi primul lucru pe care il facem este sa mancam si ce ne mai ramasese de mancare de pe drum. A doua zi intram pe cartela.

Cu burtile aranjate coboram, ne facem cazarea, convenim cu receptionera ca a doua zi de dimineata sa ne luam bonurile de masa si fisa medicala pentru tratament. Pentru ca nu aveam somn mergem in parcul din fata hotelului, ocupam o banca de unde se auzea foarte bine spectacolul de la Teatrul de vara, o ascultam Pe Luminita Anghel, iar la terminarea spectacolului mergem spre camere. Mai schimbam cateva vorbe cu receptionera, care ne spune ca daca mai asteptam un sfert de ora, ne da completate fisele de tratament si bonurile de masa. Ce mai era un sfert de ora? Asa ca stam de vorba, studiem ofertele de excursii care erau afisate in holul hotelului, oferta la tratamentele care se efectuau la Salina de la parterul hotelului.

La barza chioara, Dumnezeu ii face cuib! Cam asa am fost noi in acea sambata. In afara de noi, in acea seara au mai venit doar doi turisti. Asa ca a fost timp suficient pentru intocmirea actelor. Pentru ca a doua zi, duminica au inceput sa scurga cu turisti veniti la tratament, iar la receptie era coada ca in vremurile bune la pui de Crevedia.

Si uite asa am petrecut noi prima zi din cele 16 pe care aveam sa le petrecem la Herculane!

Am lasat la urma sa va spun numele hotelului, ca sa nu mai cautati mereu sa aflati unde am fost noi cazati. La sfarsit gasiti numele hotelului, sa va fie mai usor. Este vorba de hotelul Dacia, cel mai mare hotel din Baile Herculane.

Poze nu prea am ce sa va arat, pentru ca nu prea facut.

Pe drum, pana la Tr. Severim, eu nu am avut ce poza, chiar daca eram la fereastra. Campul la sfarsit de august nu prea ma inspira. A venit apoi padurea de la Balota, unde niste stejari frumosi ar fi meritat atentia mea. De-abia dupa iesirea din Tr. Severin, ar fi fost de pozat intr-adevar. Lacul de acumulare, Cazanele, malul sarbesc al Dunarii meritau pozate. Dar aparatul de pozat era intr-un geamantan, cocotat pe etajera, mai departe de locul unde am intepenit aproape 8 ore. In plus eram la geamul de unde nu se vedeau locurile pe care as fi dorit sa le pozez. Asa ca mi-am ratat talentul de fotograf amator.

Dar timpul nu-I pierdut, mai este si drumul de intoarcere si cu putin noroc nimeresc la geamul de unde se poate fotografia. Speranta moare ultima!

Numai bine si calatorii placute!

Branesti, 05 noembrie 2017, seara.

PS. A trecut deja de miezul noptii si, spre regretul meu, nu am auzit pe nimeni, pe niciun canal TV, sa aminteasca, macar in treacat, ca ieri 5 noembrie 2017, s-au implinit 7 ani de cand ne-a parasit un mare om de cultura. Acesta a fost ADRIAN PAUNESCU.

Ma opresc aici, ca cine stie ce mai deranjez pe acest sait.

Dumnezeu sa-l ierte!

---

VIZUALIZĂRI: 3301 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI