Prisăcina și Dobraia – alte cătune din muntii Cernei

TIPĂREȘTE

Sunt atât de multe locuri frumoase în ţara asta că am impresia că n-am să reuşesc nici în 7 vieţi să le văd pe toate. De aceea, cu greu revin în locurile în care am fost, când chiar nu mai pot de dor. Sunt însă şi locuri de care atunci când le descopăr nu mă mai pot despărţi. Este şi cazul Văii Cernei - Herculane unde într-un an şi jumătate am petrecut 4 sejururi a câte 11 zile şi tot nu am reuşit să văd toată frumuseţea acestui colţ de ţară.

La început m-au atras munţii, apoi apele termale, legendele, peşterile, cheile, cascadele, crovurile, cătunele din munţi. După fiecare sejur îmi doream să revin, nu aveam cum să le văd pe toate oricât de bine mergeam pe munte. Chiar şi când am plecat de acasă numai pentru tratament tot găseam acolo puterea să urc până în cătune sau să parcurg nişte chei care îmi dădeau mai multă putere decât tot tratamentul pe care îl făceam.

Nu aş putea să mai ajung vreodată în Herculane fără să urc în cătunele din munții Cernei. Si sunt multe. Prima dată am urcat din curiozitate. Am descoperit acolo o lume care are un alt sens. Oameni tari ca și munții Cernei, care nu și-au părăsit locurile și obiceiurile lăsate din moși-strămoși. Oricât ai privi spre crestele munților din valea Cernei, nu ai cum să bănuiești că acolo trăiesc oameni sau să vezi frumusețea acestor locuri. Apoi am urcat scările din lemn spre Ineleţ-Scărișoara pentru a simți drumul anevoios pe care îl au de parcurs localnicii.

Am văzut cătunele Ţatu, Scărișoara, Ineleţ și Cracul Mare, vezi impresii aici, cătune ce fac parte din comuna Cornereva, jud. Caraş-Severin. Această comună cuprinde 40 de sate, fiind din acest punct de vedere cea mai mare comună din țară, ce se întind pe văile, dealurile sau depresiunile din munții Cernei. Pot spune că unele se găsesc de-o parte a crestei și altele de cealaltă. Satele dinspre culoarul Timiș-Cerna sunt mai mari, răsfirate, aflate la altitudini de 400-500m în timp ce cătunele dinspre Valea Cernei sunt risipite având între 11 și 20 de gospodării aflate la altitudini de 700-1000m. În 40 de sate există 3 școli pentru clasele I-VIII și 4 școli pentru clasele I-IV. Dacă în satele de la poalele munților viața este mai ușoară, având acces mai ușor la șosele, școli, biserici-cimitir, doctor, în cătune totul se schimbă. Acolo sus nu există drumuri, curent, doctor sau magazine.

La ultima noastră incursiune în cătune am colindat cătunele Prisăcina și Dobraia. La aceste cătune se ajunge din valea Cernei de la km12 trecând puntea peste Cerna după motelul Dumbrava, urcând întâi pieptiș apoi mai domol, prin păduri de foioase, în aproximativ 2 ore. Noi am făcut un (mare) ocol urcând iar scările din lemn pentru a revedea cătunele Scărișoara, Ineleţ și Cracul Mare. Chiar dacă atunci când treci nu se văd oamenii, prezența lor este simțită. Pășunile au fost cosite și din rodul lor s-au făcut căpițe mari de fân. Locul florilor era luat acum de roadele toamnei. Mere, pere, prune, nuci se lăfăiau în iarba proaspăt cosită. Un măr, ciucure de roade, se lua la întrecerea cu crestele trapezului Vlaşcu Mare - Vlaşcu Mic. Măceșii, păducelul și poroambele se întreceau în culori. Fiecare colțișor are frumusețea și darurile lui, pentru suflet și trup, pentru animale, fluturi sau albine. Pe aleea dintre biserică și cimitir au apărut două lampadare alimentate de câte un panou solar pentru a lumina noaptea, aşa cum lumina din sufletele şi ochii acestor oameni luminează ziua aceste locuri.

Zburdăm pe poteca, de acum știută, ce ne poartă spre Ineleţ și ca de obicei nimeni nu se “plimbă” prin sat. S-a montat un lampadar și la școală. Din potecă, urc din când în când pe câte un deal pentru a vedea gospodăriile. Nu-mi dau seama unde începe și unde se termină un cătun. Casele apar ca din senin. Porumbul încă nu este de cules. Uite câți dovleci!! Ne oprim la gospodăria din Ineleţ unde am oprit prima dată când am urcat în cătune. Aveam ceva pentru gospodar și vroiam să mai stăm de vorbă. Ne-am învârtit în jurul gospodăriei dar nici măcar cățelușul ce sta tolănit sus pe coteț nu ne-a băgat în seamă. Când ne-am îndepărtat a ieșit și proprietarul afară. Ne-am întors și, ciudat, impresia mea a fost că-i era puțin teamă. Pentru el cred că noi eram ciudaţi, niște străini cu rucsaci în spate, iviţi de niciunde în curtea lui. Am vorbit puțin, și-a amintit de noi, i-am dat ce-i adusesem și am plecat.

Am pornit spre Cracul Mare urmând de aici marcajele de maraton (punct roșu) și semimaraton (punct galben). Din poteca ce ne poartă pe curbă de nivel se desprind alte poteci ce duc departe la câte o gospodărie. Locurile sunt pitorești și ai vederi ample spre munții Mehedinți cu sălbaticele sale abrupturi. Marcajul ne poartă în suișuri și coborâșuri ușoare prin pădure, printre pășuni și livezi sau chiar combinații, în dreapta pădurea iar în stânga livada. Apoi drumul coboară până în valea Prisăcinei la altitudinea de 640m ca apoi să urmeze firul văii în amonte, în urcuș ușor până în satul Prisăcina la altitudinea de 830m.

În timp ce urcam valea am dat de “reţeaua electrică”. Un fir purtat în zonele golașe pe pari firavi, ce păreau că așteaptă rufele la uscat, ca apoi în zona împădurită să fie fixat de copaci, ducea curentul produs în vale de un generator acţionat de puterea apei, la mare depărtare, la casele răsfirate pe dealuri, atât cât să poată alimenta niște becuri și un televizor.

Cu ochii la fir, îmi amintesc cele citite pe internet la documentarea despre aceste cătune. In cătunul Prisăcina vin de câţiva ani studenţi din Germania la practică pentru că aceste cătune se află în Parcul Naţional Domogled caracterizat de o diversitate floristică remarcabilă. Oare câţi studenţi la botanică, români, au descoperit aceste locuri?! Apoi îmi amintesc de tabăra de fotografie care este găzduită de o familie din acest cătun. Mă întreb dacă firul acesta duce la familia respectivă. Soţul meu râdea şi nu înţelegeam de ce râde de mine. El fiind mai înalt a văzut înaintea mea că aceste “reţele” veneau din diferite direcții şi mergeau spre mai multe gospodării. Na, că mi-au încurcat iţele!

Cătunul Prisăcina are mai multe gospodării decât cele vizitate până acum, in jur de 20, și par ceva mai înstărite. Au avantajul că în zonă sunt mai multe surse de apă ce poate fi captată şi folosită ca apă curentă la băi încălzite cu lemne şi la producerea de energie, dar nici pe departe atât cât ar fi necesar pentru o maşină de spălat sau un frigider. Şi aici cadrul natural depăşeşte orice aşteptare. Din cătun ai posibilitatea de a pleca în ture pe vârfurile ce poartă nume de fete, Biliana şi Arjana, existând marcaje în acest sens. La un moment dat poteca, tot cea cu marcaj de maraton și semimaraton, este înlocuită cu un ”bulevard central” unde se văd urme de roți. Aflăm mai târziu că aici se poate ajunge, când e timp bun, cu o mașină de teren, dar nu din valea Cernei ci din partea cealaltă a muntelui.

Urmează o coborâre și apoi ultima urcare din traseul nostru. Cum începe urcușul zărim în drepta o clădire destul de mare față de cele pe care le-am întâlnit până acum. După desenele din ferestre am bănuit că este școală/grădiniță. Școala pentru clasele I-IV din Dobraia, unde învață copiii din câteva cătune. Intrarea este în partea dinspre pădure. Pe clădirea școlii avem marcajul pentru Vf. Arjana iar traseul trece chiar prin fața ușii.

Apoi “bulevardul” ne scoate pe lângă niște căpițe de fân într-o poiană frumoasă la altitudinea de 885m, din care oriunde privești ești încojurat de munți. Drumul continuă la dreapta pe Valea Bedinei trecând prin cătunele Bedina și Poiana Lungă, apoi prin pasul Cracul Teiului trece de partea cealaltă a muntelui ajungând în satul Bogâltin la 12km depărtare. Aici există școală pentru clasele I-VIII și cimitirul unde până de curând își cărau morții cei din cătune.

Continuăm pe poteca din stânga care ne duce la bisericuța din Dobraia.

În apropierea bisericii suntem întâmpinați de un panou ce amintește că aici la Dobraia s-a născut, a copilărit și a cântat dorurile ei cântăreața de muzică populară Mariana Drăghicescu. Acum este clară toată bucuria și armonia din glasul “privighetorii Banatului”. Îți dai seama că toate cele cântate de ea: izvorul, iarba, pădurea, Cerna, satul, codrul, frunza de fag i-au fost alături încă din copilărie iar doinele cântate de mama sa și fluierul bunicului au ajutat-o să-și aleagă frumosul drum pe care l-a urmat.

Fac ochii roată în jur să cuprind aceste locuri unde artista spunea că a avut o copilărie fericită și că îi plăcea să alerge cu mieii pe deal. Din pădure, venind din Valea Cernei, apare cineva călare. E o femeie, nu poartă opinci și nici șosete de lâna cum se poartă în cătun că doar vine de la oraș, din Herculane, unde a vândut brânza și a făcut cumpărături în desage mari de lână. Calul este al unui vecin ce a plecat la oraș și a rugat-o să-l aducă înapoi în cătun. Doamnei îi place să vorbească. “Acum avem și noi un ghid” mă gândesc, și întrebările vuiau prin capul meu.

Spun că peisajul este superb. Mă aprobă și spune că și greutățile sunt pe măsură, că vin mulți pe aici, că de curând a avut o tabără de cercetași de 40 de corturi.

- Poftim? Și tabăra de fotografie tot la dumneavoastră vine? Și studenții din Germania?

- Da de unde știți?

- De pe internet.

- Cum, ne-au dat pe internet?

Gândurile chiar au puteri magice sau era doar norocul de la cele câteva balegi în care am călcat pe drum și eu spuneam că o să am noroc la ocazie spre Herculane? Dacă firul de curent nu m-a dus la dânsa a adus-o calul vecinului la mine. Și așa am aflat câte ceva.

Biserica ce poartă hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” a fost construită de credincioșii din cătune în anul 2004, iar în iunie 2005 a avut loc târnosirea acesteia, slujba fiind săvârşită de către Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. În dreapta bisericii, sub un acoperiș de tablă sprijinit pe 4 pari, se află clopotul care vestește sărbătoarea sau moartea. Noi nu l-am auzit bătând de sărbătoare chiar dacă era duminică. Slujbele nu se țin în fiecare duminică pentru că preotul slujește la mai multe biserici, cu rândul. Cu o zi înainte, 14 septembrie, fusese mare sărbătoare și se ținuse slujbă aici. Așa se explică și lipsa oamenilor, care au plecat la oraș cu mărfuri.

În “curtea bisericii” se află altarul de vară, unde se țin slujbele când timpul este frumos, și cimitirul care a primit aprobare de câteva luni. Deja are un mormânt și peste câteva zile va mai fi unul căci clopotul sună a jale. “A murit un tânăr, de cancer” ne spune femeia.

Până acum își îngropau morții la 12 km depărtare. Acolo și-a îngropat și dânsa părinții care au murit în aceeași iarnă și au fost duși cu sania la cimitir. “Mama a făcut pneumonie, iarna era grea iar semnal la telefon nu aveam. Acum a mai aflat lumea de noi și mai vine câte un elicopter când e urgență.”

La școală se învață până în clasa a IV-a apoi copiii merg la satele din vale la cel puțin 12km depărtare, unii stau în gazdă. Apoi liceul și facultatea, cine poate și își permite (cu sacrificii mari), sunt și mai departe. Întreb dacă mai sunt copii și îmi spune că tot mai puțini, acum sunt 4 la școală și mai sunt vreo 3 mici. Unii rămân în cătun iar cei care pleacă la școli nu se mai întorc. Fiul dânsei a făcut o facultate, a lucrat în Anglia și acum încearcă să facă ceva pe aici dar nu știe dacă va merge.

Aici totul este muncă, cresc animale, au livezi, pășuni, cultivă cartofi, porumb și legume. Merg la oraș și își vând roadele.

Întreb dacă celor care au ajuns pe aici le-a plăcut. Nu are ce să nu le placă. Au peisaj frumos, aer curat, drumeții pe munte, mâncare naturală că aici nu există îngrășăminte, doar gunoi de grajd. Copii sunt curioși cum se hrănesc animalele, cum se mulge vaca, le place să doarmă la cort lângă pârâiașul ce trece prin poiană.

Îi spunem că vrem să revenim să urcăm vârfurile din fața noastră și ne invită să-i vizităm.

Am fi stat mult de povești dar mai aveam o coborâre abruptă de aproape 5km și 650m altitudine până în Valea Cernei. Pe o poteca bolovănoasă lăsăm în stânga noastră ultimele gospodării din cătun cu căpițe frumos aranjate, cu pășuni cosite milimetric și flori printre grădini.

Ajunși în Valea Cernei încheiem încă o tură în cătunele din munții Cernei, o tură frumoasă chiar dacă a fost obositoare, 17km- când sus, când jos, 7.5h de mers, admirat, văzut, plăcut, odihnit, mâncat multe mure, pere și nuci.

Până la hotel în Herculane mai avem 12 km. Să vedem ce noroc avem la autostop. Mașinile vin dintr-o curbă, nu le văd dar fac cu mâna să mă vadă. Prima nu oprește, a două zic nici atât când văd ce mașină apare din curbă. Dar chiar oprește, lasă geamul jos și întreabă unde mergem. ”Herculane”, “Urcați”. Mă întreb unde a dispărut șoferul iar când urcăm în mașină, aceasta pornește. Sunt prea obosită, acum am realizat că volanul e pe dreapta. Ne întreabă unde am fost și, acum mă relaxez pe scaunul moale, încep să turui pe unde am umblat și ce locuri frumoase sunt acolo sus. “Am și eu casă în Prisăcina”. A! deci să nu mă mai obosesc că omul știe și sunt destul de obosită. “Am avut de curând o tabără de cercetași” aud parcă aievea și nu știu dacă a zis el sau îmi aduc aminte de conversația cu doamna din Prisăcina. Spun ca pentru mine ”de 40 de corturi” și când văd că se întoarce și întreabă de unde știu zic hotărâtă “de la mama dumneavoastră”. Ei asta-i bună. Am rămas toți uimiți. Ne-am despărțit sus de mama și jos ne-a ieșit în cale fiul. Dacă sus era semnal la telefon aș fi zis că totul a fost pus la cale, dar așa? Dacă mi-ar povesti cineva asta nu știu dacă l-aș crede.

Mă uitam și ascultam la băiatul din cătun, plecat la școli apoi în străinătate, ce planuri are. Nu să-și facă vilă la oraș, nu să-și ia părinții din cătun. Să facă o pensiune în Prisăcina, să aducă turiști aici, în locurile lui natale, să-și procure o antenă pentru telefon și internet, să obțină certificat pentru produse bio și multe alte planuri. Deocamdată are o firmă care se ocupă cu excursii din Herculane și transportă copii din sate la școală în Herculane. Păi, baftă multă!

Am ajuns în Herculane, ce zi!?! La izvorul Domogled luăm apă în sticle. Pe unul din pereții de la izor este un afiș, poate a fost și ieri sau alaltăieri când am luat apă dar nu l-am văzut. Cred că acum trebuia să-l vedem. Anunța că în perioada 26-29 septembrie, la Timișoara și la Băile Herculane se va desfăşura Festivalul Naţional de Interpretarea Vocală „Mariana Drăghicescu”, ediţia a XI-a. Recunosc că asta nu știam, că există un asemenea festival. Cred că acum știam destule despre Prisăcina și Dobraia așa că am plecat încet spre hotel.

Nu știu dacă a avut cineva răbdare să citească până la capăt dar am fost acolo, mi-a plăcut și am considerat că poate vor și alții să afle despre aceste cătune.

Cărări frumoase tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 11625 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI