Bucureştiul vechi: mahalaua Lucaci

TIPĂREȘTE

De mai mult timp în ultimii ani m-a frământat dorinţa să-mi mai port paşii prin cartierul în care am trăit 25 de ani şi pe care l-am părăsit de 40.

Auzisem că s-a transformat, că au fost străzi şterse de pe faţa pământului, că au căzut sub lama buldozerului biserici şi monumente istorice, că locuinţa tinereţii noastre scăpase ca prin minune, -nu a fost timp- acum trebuia văzut.

Mahalaua Lucaci- un fel de a spune mahala pentru că astăzi este amplasată în centrul Bucureştiului, aproape de kilometrul zero (biserica Sf. Gheorghe) - este una din cele mai vechi din oraş, pomenită într-un hrisov al domnitorului Dan încă din 1424. Ceva mai târziu în documentele Hurmuzache este scris că aici a poposit Vlad Ţepeş în 1476. Ca să aflăm despre organizarea oraşului este suficient să scriu că în timpul lui Alexandru Ipsilante la sfârşitul sec. XVII, Bucureştiul avea 67 mahalale, 28 de mânăstiri, 31 biserici de piatră, 20 de lemn, o şcoală publică Sf. Sava, un palat domnesc şi un total de 6006 case (Friedrich von Bauer, Memoires sur la Valahia).

Primele case din mahalaua Lucaci s-au clădit în jurul unei bisericuţe de lemn cu acelaş nume. Mai întâi erau case de paiantă cu curţi pline de pomi roditori şi flori, apoi pe la jumătatea sec. XIX, case vagon de cărămidă fără etaj, în care locuiau deavalma bunici, părinţi şi copii. Modul acesta de construcţie a caselor şi vieţuirea împreună a mai multor generaţii, pe lângă dezavantajele pe care le ştim cu toţii (conflicte, mentalităţi diferite, risipă de teren) au şi câteva beneficii: bunicii cresc nepoţii iar spre sfârşitul vieţii cei tineri îi îngrijesc pe cei bătrâni; deasemeni desfăşurarea casei numai la parter evită urcatul scărilor care devine incomodă odată cu înaintarea în vârstă. În 1847 un incendiu devastator a pârjolit întreaga mahala inclusiv bisericuţa de lemn.

Anton Pann (finul Pepelei) cel care a fost cântăreţ la biserică şi a locuit în cartier pe strada care astăzi îi poartă numele a scris ˝Lucaciul falnic, mahala mare/ Cădiri frumoase pe al său drum/ Şi biserica din cele rare/ S-au topit toate, s-au făcut scrum.˝

În timpul celui de al doilea război mondial, părinţii mei s-au mutat din Bacău la Bucureşti şi imediat după, au vândut casa din provincie în care m-am născut, cu intenţia să cumpere o locuinţă în capitală. Chiria pe care o plăteau în Bucureşti era insuportabil de mare şi tata, de curând deblocat din armată nu-i putea face faţă. Cum bombardamentele americane şi apoi nemţeşti din ´44 făcuseră ravagii şi dărâmaseră sute şi sute poate peste o mie de locuinţe, criza locativă era înfiorătoare.

Părinţii stăteau cu banii la saltea (băncile falimentau una câte una) şi nu găseau nimic de cumpărat. Nu puteau dormi noaptea de spaimă că se devalorizează banii şi nu avem unde locui.

În 1947, într-o ţară secătuită de război, cu datorii imense de plătit sovieticilor, cu o secetă care pârjolise întreaga producţie agricolă, a început răul cel mai rău: inflaţia. Mi-aduc aminte că mama ştiind preţurile din ziua precedentă, m-a trimis într-o dimineaţă cu bani potriviţi să cumpăr 10 ouă. Banii mi-au ajuns numai pentru şapte. Preţurile la alimente aproape se dublau de dimineaţă până seară. Atunci a fost emisă bancnota cea mai scumpă tipărită în România, cea de 5000000 lei.

În sfârşit părinţii au cumpărat un apartament de trei camere în mahalaua Lucaci în 1947 într-o căsoaie cu etaj a unor evrei bogaţi care l-au vândut repede şi ieftin. Se prinseseră că nu e de trăit cu comuniştii şi profitând de înfiinţarea statului Israel, au emigrat unde credeţi? în America.

Imediat a venit stabilizarea din august 1947 în care rata de denominare era 1:20000. Pierzându-şi banii, mulţi s-au sinucis. Fiecare salariat avea voie să schimbe o sumă mică, pensionarii nici atât, ţăranii mai deloc aşa că peste noapte toată populaţia ţării a pornit de la zero, cu excepţia celor informaţi care şi-au băgat banii în bijuterii. Pe baza acestor bijuterii, mituind în dreapta şi în stânga, a plecat în vest primul val de industriaşi, moşieri şi comercianţi.

În anii următori n-au mai plecat, -au fugit, - iar peste ani saşii şi evreii au fost vânduţi ca vitele după sex, vârstă şi studii. Noi eram fericiţi că aveam un acoperiş deasupra capului, tata îşi găsise serviciu ca medic onorific (fără leafă) mergând câteva ore cu trenul la ţară de unde aducea săptămânal acasă mai un ou, mai o găină şi aşa am depăşit criza. Realizaţi cum a fost? Nu cred.

În perioada în care am locuit eu 1947-1972, Lucaciul nu mai era delimitat ca o mahala ci făcea parte până în 1966 din sectorul III Albastru (sectoarele erau numite de populaţie ˝Boiele˝ echivalent cu culoare). După 1966 a devenit raion Tudor Vladimirescu şi după aceea, sectorul3. Cu toată neuniformitatea şi întinderea acestui mare sector, zona Lucaci şi străzile alăturate îşi păstraseră parfumul de epocă de la sfârşitul sec XIX.

Casele erau vagon şi desfăşurate în lungime pentru a se plăti un impozit mai mic (acesta se calcula la lungimea de pe stradă a proprietăţii). Cu excepţia câtorva bloculeţe interbelice construite în stil cubist casele aveau numai parter. Faţadele erau împodobite cu stucaturi iar curţile erau mari pline de flori şi pomi roditori.

Mahalaua Lucaci ar putea fi delimitată astăzi astfel: la nord Calea Călăraşi în dreptul străzilor Mântuleasa- Sf. Ştefan, la sud mărginită de fostul cartier evreiesc, la vest străzile Mircea Vodă- Matei Basarab şi la est str. Traian-spre Popa Nan. Între ele multe străduţe de care unii dintre voi au auzit: Logofătul Udrişte (unde se luau permise auto), Parfumului (unde funcţiona fostul spital Caritas), Olteni (cu o biserică impunătoare rasă de pe suprafaţa pământului în febra demolărilor).

Întrepătruns cu mahalaua Lucaci şi muşcând mult din ea era cartierul evreiesc care în perioada interbelică s-a dezvoltat foarte mult. Acest fenomen se datorează imigraţiei evreilor din Basarabia şi Moldova spre capitală unde comerţul şi afacerile erau prospere. Evreii deveniseră o minoritate majoritară cu 11% din populaţia Bucureştiului. Astăzi cartierul evreiesc este aproape în întregime demolat iar evreii în număr de max 2000 de bătrâni nu mai constituie nici măcar o minoritate.

Am coborât din tramvai pe Calea Călăraşi la o staţie după Hala Traian. Hala Traian, clădire astăzi transformată într-un supermarket a fost construită în 1896 de arhitectul Italian Giuglio Magni după modelul halelor din Paris. Alături de Hala Piaţa Naţiunii era o mândrie arhitectonică a oraşului interbelic.

Am intrat în mahalaua Lucaci pe la biserica Sf. Ştefan construită în stil brâncovenesc în 1768. Faţada bisericii este împodobită cu medalioane cu sfinţi. Strada fostă Lucaci se numeşte astăzi Vasilele Lucaciu în amintirea omului politic şi de cultură transilvănean.

Aici trebuie să semnalez o eroare a serv. Cadastru din primărie pentru că în arhive, încă din sec. XV era numită Lucaci, simplu. Am traversat calea Călăraşilor şi am intrat pe str. Romulus unde am întâlnit o adevărată expoziţie de case vechi construite în stil eclectic sau brâncovenesc, din păcate neîngrijite şi în prag de prăbuşire. Înşiruite una lângă alta pe stradă ele seamănă cu decorul unei piese care nu s-a mai jucat de multă vreme. După dispariţia sau emigrarea vechilor proprietari, unele din ele au ajuns să fie locuite de rromi care neavând acte nu le îngrijesc.

Strada Romulus se intersectează cu str. Logofăt Udrişte unde la nr. 11 am admirat faţada locuinţei lui Ionescu Gion construită în 1889 de arh. Socolescu. Aici, peste casa de patrimoniu, un locatar şi-a construit o oroare de mansardă roşie cu termopane. Nu-l acuz pe bietul om ci pe arhitectul care a dat autorizaţia de construire. Vai mama ei de şcoala pe care a făcut-o sau ciubucul încasat (v. poza 10)!

Depăşind biserica Sf. Stelian numită de localnici Lucaci am ajuns în faţa impunătorului colegiu Matei Basarab. Acesta a fost înfiinţat în 1859 de Al. Ioan Cuza în casele boierului Urlăţeanu. În 1884 sub ministeriatul lui Spiru Haret a fost cumpărată clădirea colegiului actual de la moştenitorii lui August Treboniu Laurian a cărui statuie se găseşte în apropiere de colegiu.

Prima clădire formează şi astăzi partea centrală cu etaj (în total opt clase) a colegiului. Bustul domnitorului Matei Basarab patron al liceului care tronează în faţa clădirii centrale a fost ridicat în 1888. În timp s-au construit noi aripi, o sală de festivităţi care a adăpostit după 1944 spectacole ale Teatrului National şi o bibliotecă cu o colecţie numismatică de mare valoare organizată de acad. Grigore Moisil. La Matei Basarab au predat profesorii George Călinescu, Eugen Lovinescu, Perspessicius (lb.rom), CF Robescu, Dim. Golescu (fiz. chim) şi alţii. Pe băncile liceului au învăţat St. O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, Ctin Murgescu, G. Topârceanu, Ion Mincu, George Vraca, D. Paciurea, Miron Nicolescu şi alţii, toţi locuitori ai mahalalei Lucaci. Şcoala gimnazială Barbu Delavrancea alăturată colegiului Matei Basarab a fost înfiinţată în 1839 ca scoală particulară de fete. Ulterior în 1859 sub Bibescu Vodă s-a transformat în scoala primară (cl. I-IV) gratuită cu numele Asezămintele brâncoveneşti.

Mergând mai departe am ajuns pe str. Anton Pann unde am găsit intactă casa în care am locuit. Actualul proprietar cumpărând toate apartamentele din imobil a transformat-o într-o pensiune. La nr. 20 a locuit folcloristul, poetul, compozitorul de muzică religioasă cu acelaş nume.

Din lucrările publicate în tipografia sa care funcţiona în curtea locuinţei, mai cunoscute sunt Povestea vorbei şi Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. În vremea în care am locuit eu în cartier se mai păstra casa lui Anton Pann pe faţada căreia era o placă comemorativă. Casa a dispărut, s-a construit o alta şi placa comemorativă nu şi-a mai găsit locul. Cred că este locuită de rromi pentru că am văzut câţiva în curte. Dealtfel ei au devenit majoritari în cartier după demolările de la sfârşitul anilor 80 când vechilor locuitori li s-au repartizat apartamente în cartierele noi de blocuri. Tot pe str. Anton Pann vis-à-vis de casa folcloristului era un centru de recrutare al tinerilor evrei care doreau să emigreze în ţara lor nou înfiinţată. Uneori intonau cântări patriotice până dimineaţa. Am recunoscut casa în paragină încă locuită care ar putea ajunge în top în Mondo cane.

Vechea stradă Mircea Vodă a dispărut şi a fost înlocuită cu bul. Mircea Vodă şi cu greu am identificat noua tramă stradală. În megalomania lui, Ceauşescu a trecut fără milă cu buldozerele peste străzi, biserici şi sute de locuinţe cu poveştile lor de viaţă. Numai o bucăţică din vechea stradă s-a menţinut dar şi aici casele patriarhale au fost înlocuite de blocuri cu zece etaje. Pe Mircea Vodă se găseşte Casa Eliad prima construcţie datând din1789. Distrusă de marele incendiu din 1847 a fost reconstruită la standarde europene de Athanasie Eliad în 1862. În timp a găzduit Facultatea de Medicină a Comunităţii evreieşti, Teatrul Evreiesc apoi, după plecarea evreilor, Casa de Cultură a raionului, un club şi în prezent Casa de Casatorii a sect. 3 şi Casa Artelor unde era o expoziţie Dinu Lipatti.

În cursul demolărilor dinprejur au fost descoperite nişte tuneluri care serveau ca legătură secretă între palate şi refugiu pentru populaţie în faţa turcilor.

Am părăsit cartierul ajungând din nou pe Calea Călăraşi în dreptul bisericii Sfântul Mina- Vergu construită în 1725 şi pe care noi o numeam biserica Robescu după numele străzii pe care este amplasată. Alături de ea este statuia seniorului Corneliu Coposu de unde începe bul. cu acelaş nume care leagă mahalaua Lucaci de Piaţa Unirii.

-V. continuarea aici-

---

VIZUALIZĂRI: 4291 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI