Centrul vechi, hanul Gabroveni şi fântânile magice

TIPĂREȘTE

Am vizitat de câteva ori Centrul Vechi după reabilitare, prima dată în septembrie 2014 la aniversarea a 550 de ani de la atestarea Bucureştiului, ocazie cu care am profitat de ziua porţilor deschise pentru a vedea hanul Gabroveni recent inaugurat. Am revenit anul acesta ziua în amiaza mare să bat cu pasul străduţele centrului vechi şi de curând să vizitez librăria Cărtureşti, ˝Caruselul Luminilor˝ de pe str. Lipscani. Din prima vizită am căutat să mă lămuresc unde e centrul istoric şi unde e cel vechi, în capul meu fiind confuzie şi până atunci cele două suprapunându-le. Am aflat că centrul istoric îl include pe cel vechi fiind delimitate astfel:

- Centrul istoric al Bucureştiului este o suprafaţă de 50 ha cuprinsă între piaţa Rosetti cu bulevardul Hristo Botev (Domniţei) la est, Calea Victoriei de la piaţa Naţiunilor Unite şi până la intersecţia cu bul. Elisabeta la vest, bul. Regina Elisabeta până în piaţa Universităţii la nord şi bul. Corneliu Coposu, str. Halelor şi Splaiul Independenţei la sud. În acest perimetru sunt aglomerate cele mai valoroase clădiri din Bucureşti din punct de vedere arhitectural şi istoric. Ansamblul centrului istoric este înscris în lista monumentelor istorice.

- Centrul vechi, definit de fotografia anexată este un spaţiu restrâns din centrul istoric brăzdat de vreo 20 de străzi şi străduţe vechi din care cele mai cunoscute sunt Lipscani, Doamnei, Franceză, Smârdan, Covaci, Selari, Gabroveni şi câteva pasaje cum sunt Villacrosse-Macca, Hanul cu tei, Şelari, hanul Gabroveni. Centrul vechi este cuprins între Calea Victoriei de la splai la bulevardul Regina Elisabeta, bdul Regina Elisabeta de la calea Victoriei la Universitate, bdul I. C. Brătianu până în piaţa Unirii şi Damboviţa. Dacă nu te opreşti la o terasă sau pub îl poţi străbate uşor în 2-3 ore.

- Cum arăta centrul vechi acum 200 de ani şi ˝pe vremea mea˝.

Pe strada Lipscani erau zeci de prăvălii cu mărfuri de toate felurile de la rochii de mirese expuse la fereastra de la etajul întâi al unei clădiri pe colţ, până la stofe, mătăsuri, încălţăminte, mercerii, pălării, articole sportive. - găseai tot ce doreai la preţuri de salariat modest. Dacă voiai ceva mai scump te duceai la magazinul Pop şi Bunescu devenit mai târziu Bucureşti. Încă mai scump la Victoria pe vremuri La Fayette şi dacă voiai să-ţi prăpădeşti chenzina cumpărai de la la Romarta sau Eva. Zona din apropierea Băncii Naţionale a străzii Lipscani era mai selectă avea magazine ale Fondului Plastic, Librăria Hachette, bijuterii, Tehnica Medicală. Cea aproape de calea Victoriei nu mai avea caracter comercial ci pur financiar de top. Aici pe lângă corpul vechi al Băncii Naţionale figurau alte bănci şi societăţi de asigurare amplasate în construcţii monumentale. Vânzătorii din magazine erau aceiaşi de ani de zile şi deci oameni în vârstă cu nevestele lor, ajungeai să-i cunoşti, să ai încredere şi să te sfătuieşti cu ei. Practic nu existau vânzătoare blonde şi tinere pentru că prăvăliile erau nişte dughene în care nu puteau fi remarcate. Cea mai mare calitate a magazinelor era că erau stabile ca locaţie şi sortimente de mărfuri. Puteai merge cu ochii închişi şi ştiai că la magazinul din colţul străzii Lipscani cu Smârdan, pe tejgheaua din stânga găseai o gabardină gri cu 380 lei/m. O văzuseşi cu luni de zile în urmă şi între timp ai strâns banii pentru ea, să-ţi faci un costum taior. Ştiu că surâdeţi citind modul ăsta primitiv, static, neagresiv şi previzibil de a face comerţ dar cu toate greutăţile şi lipsurilor vieţii de zi cu zi din acele vremuri, cuvântul stres nu intrau în conduita generaţiilor mai vechi. Străzile erau foarte aglomerate la orice oră a zilei de la opt dimineaţa până la închidere când se trăgeau cu zornăit obloanele de fier. Era un respect pentru strada comercială, pe atunci nu exista comerţ stradal şi nici chioşcuri cu suc Lămâiţa sau Eugenii pentru că nu se cădea să mănânci pe stradă indiferent din ce categorie socială făceai parte. Celelalte străzi Smârdan, Covaci, Selari, Blănari, Şepcari erau specializate pe mărfuri de acelaşi tip. Târziu după ´85 când miliţia începuse să-şi slăbească vigilenţa, întâlneai pe str. Covaci câte o ţigancă care îţi oferea cu prudenţă Kent la 22 lei pachetul sau vegeta sârbească. Kentul, pentru doctori iar vegeta se împărţea între colegi. După anii 90, încetul cu încetul înfloritorul comerţ din centrul vechi a început să dispară sub lovitura concurenţială a puternicelor supermarketuri şi mall-uri cu mărfuri din import. Rând pe rând au căzut sub secera falimentului micuţele prăvălii. Proprietarii întâi soldau marfa apoi puneau lacăt la uşă şi se îndreptau spre un nou mod de existenţă. Trecuse şi vremea consignaţiilor de pe străzile Covaci şi Gabroveni. De acolo, dacă erai orientat, imediat după ´90 puteai cumpăra un Tonitza sau Isser cu câteva mii de lei. Un timp strada Lipscani a fost invadată de tarabe cu chinezisme şi turcisme dar care au dispărut într-un an-doi pentru că nu mai veneau clienţii. Curând imobilele şubrede şi insalubre au căpătat noi locatari, ţiganii fără acte şi meserie. Centrul vechi ajunsese o bubă urât mirositoare pe faţa Bucureştiului. La un moment dat a venit timpul să se facă ceva. Proiectul de reabilitare a zonei a fost aprobat în 2003, în 2006-2008 s-au efectuat lucrări de proastă calitate care a dus la suspendarea lui (altă furăciune?), în 2010 s-au reluat lucrările şi în 2012 centrul vechi s-a considerat terminat. În ce a constat reabilitarea? În primul rând în pavarea străzilor cu piatră de râu ca în secolele trecute, utilităţi, mobilier stradal, ronduri de flori, stâlpi de iluminat de epocă, plăcuţe cu numele străzilor, salubrizare. Din lipsă de fonduri s-au consolidat numai câteva din cele 530 clădiri inventariate în centrul istoric. Jumătate din case sunt ridicate înainte de 1900, un sfert până în 1940 şi în general toate sunt expuse riscului seismic sau pur şi simplu prăbuşirii sub povara vremii. Chiar şi aşa la parterul caselor într-o rână au început să se deschidă baruri, terase, cafenele, pub-uri care au atras mii, zeci de mii de vizitatori, dând o nouă utilitate centrului istoric.

- Centrul vechi în zi de sărbătoare cu ocazia împlinirii a 550 de ani a Bucureştiului.

Pe 21 septembrie 2014 am mers să vizităm galeriile hanului Gabroveni care abia se inauguraseră. Era în jur de şapte seara şi parcurgând str. Lipscani am observat că deja la unele terase nu mai găseai locuri libere. Ce spun eu unele? Tot centrul istoric era o imensă terasă. Muzică, lampioane, flori, lumânări pe masă, veselie contagioasă, chelneri sprinteni, mult tineret, ceva străini, am rămas încântată. În faţa Băncii Naţionale era o estradă cu muzică live şi zeci de tineri dansau. Mai jos erau câţiva mimi ca pe Ramblas iar la câţiva paşi un Charlie Chaplin dat cu făină pe faţă atrăgea copiii ca un magnet. Magazinele care nu aveau obloanele trase şi lacăte la uşi erau împodobite pentru marea sărbătoare. Erau anunţate multe manifestări: în Cişmigiu multimedia şi artificii, la Casa Poporului bătaie cu flori, la Şosea parada costumelor de epocă, în diverse puncte târguri cu produse culinare. Am ales să vedem numai două. : hanul Gabroveni din apropierea fostului magazin Bucureşti şi fântânile din piaţa Unirii până spre parlament.

- Hanul Gabroveni.

Este o clădire veche de 200 de ani a cărei restaurare a durat 2 ani şi a costat aproape 40 mil lei cu finanţare parţial externă (norvegiană). Denumirea, amplasarea şi data construcţiei sunt controversate întrucât pe acest loc înainte de 1800 au fost casele lui Tudor Hagi Tudorache iar mai târziu s-a făcut o trecere între str. Lipscani şi Gabroveni denumită Pasajul Comercial. Documente de epocă scriu că în 1739 Nicolae Mavrocordat ar fi ridicat un han exclusiv pentru neguţătorii străini dar tipul cărămizilor, vechimea lemnului din care au fost făcute porţile indică primii ani ai sec. XIX ca dată de construcţie. Adevăratul han Gabroveni ar fi fost pe locul unde astăzi este Fire Club de pe str. Gabroveni nr. 12. Lucrările de conservare, consolidare şi restaurare au urmărit să redea aspectul unei clădiri de epocă. S-au folosit tehnici tradiţionale de construcţie, cărămidă roşie aparentă, tâmplărie de lemn, socluri de piatră şi pavaj din piatră cubică dar şi multă sticlă, balustrade de fier la scări (aş fi preferat de lemn plus că scara, din raţiuni de spaţiu este prea modernă, în spirală). Ruinele vechii clădiri s-au extins cu un corp nou. Între cele două corpuri de clădiri este o curte deschisă de vreo 20 m lungime suprapusă vechiului pasaj. La extremităţile curţii sunt bolţi de ieşire spre cele două străzi, cinci spre Lipscani, trei spre Gabroveni. Nu s-a mai găsit nimic din vechile porţi masive de lemn cu lucrătură de fer. Ele au fost făcute din nou cu motive florale sculptate în lemn, identice cu cele vechi după fotografii şi gravuri vechi. Asemenea uşi masive am văzut mai demult pe str. Covaci unde după 90 a funcţionat câţiva ani o administraţie financiară. Subsolul se poate vedea din curte printr-un geam de sticlă sau se poate coborî la el printr-o scară în spirală. Subsolul este format din câte o încăpere pentru fiecare corp de clădire, aceste încăperi fiind legate între ele la capete prin culoare spaţioase formându-se un trapez. Între camere sunt ziduri uşoare de cărămidă aparentă aşa cum au fost la vechile prăvălii. La etaj sunt camere numai de-a lungul celor două străzi, fără corespondenţă între ele. În exterior, cele două clădiri au partea inferioară a pereţilor placată cu piatră. Oricare ar fi adevărul istoric asupra datei de construcţie şi a primului proprietar, în clădirea renovată, ARCUB (centrul cultural al municipiului Bucureşti) a amenajat o sală de spectacole de 200 locuri, o alta mai mică, patru săli de expoziţie, cafenea, spaţii comerciale cu suveniruri, etc. La data la care l-am vizitat imediat după deschidere în septembrie 2014 nu erau amenajate toate încăperile şi nu prea mi-am dat seamă de pluralismul cultural al clădirii. M- a interesat expoziţia de fotografii a Bucureştiului vechi şi instantanee din timpul lucrărilor de refacere. Am trecut des din Lipscani în str. Gabroveni prin acest pasaj în anii ´60-´80 când făceam cumpărături. Cu timpul a devenit murdar şi urât mirositor şi a început să-mi fie frică să-l străbat aşa că pentru a ajunge la merceria de pe Gabroveni, de unde cumpăram lână sau Garofiţa ocoleam pe str. Şelari. Era perioada în care toate femeile tricotau.

- Fântânile magice

Când am ieşit din hanul Gabroveni se întunecase. Muzica răzbătea din terase şi trecătorii gălăgioşi căutau cu frenezie locuri libere.Chelneri ieşiţi în stradă îi invitau cu insistenţă. Era o veselie contagioasă care ne-a scos din amorţeală. Am depăşit statuia lupoaicei, Lupa Capitolina amplasată destul de curând în piaţa Romei (n-am ştiut niciodată că se numeşte aşa) în faţa pasajului Latin (fost Lipscani). Am admirat biserica Bărăţiei şi la capătul bulevardului Brătianu am ajuns în spaţioasa piaţă a Unirii. Aici pe linia care o uneşte cu clădirea Parlamentului sunt amplasate 22 de fântâni. Fântânile sunt dotate cu senzori cu ajutorul cărora sunetele, culorile şi jetul de apă sunt reglate pe baza unui program şi devin ele însele un spectacol. Fântânile sunt grupate în două tronsoane: 5 în piaţa Unirii şi 17 pe bulevardul care duce la Palatul Parlamentului. Am stat pe o bancă şi am admirat numai primul tronson. Sigur că nu se compară cu spectacolul dat de fântânile din Montjuic- Barcelona, mai e ceva drum până să ajungă la nivelul lor dar e un început.

Cu această scurtă incursiune în centrul vechi am verificat dictonul ˝la nuit tous les chats sont gris˝. Am revenit în centrul vechi după câteva luni, - ziua´n amiaza mare-, ocazie cu care am lansat un dicton de data asta de sorginte locală ˝Ziua aceleaşi mâţe sunt tărcate˝ dar asta veţi citi în următorul review.

-va continua-

---

VIZUALIZĂRI: 1874 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI