Cu tuk – tuk prin București

TIPĂREȘTE

Primim din când în când de la prieteni câte un cadou mai deosebit. Așa au fost biletele la concertul lui Richard Clayderman (vezi impresii) sau voucherele de acces la Orhideea Spa (vezi impresii). De crăciunul din 2018 am mai primit un voucher de acces la Termele Balotești. Dar o serie de probleme de familie ne-au împiedicat să îl valorificăm în 2019. Apoi a venit pandemia. :((În apropierea datei de expirare, am încercat, pe toate canalele disponibile, să contactez administrația respectivă. M-am lovit însă de un zid. Am încercat din nou, și din nou, și din nou, până... am renunțat.

Acum am primit un nou cadou. Este un alt voucher, dar, pentru o plimbare cu tuk – tuk prin București. Aceasta este o afacere a unui om relativ tânăr, până în 40 de ani, care a cumpărat o asemenea mașinuță din Italia, a deschis un S. R. L. și și-a luat și licență de ghid. Deocamdată este singur în București și are un oarecare succes în perioadele de vreme bună. Dar, peste 90% din clienți sunt turiști străini. Pentru aceasta, are niște înțelegeri cu câteva hoteluri, dar apelează și la o serie de sit-uri de intermediere. Pe parcursul plimbării, am aflat că un tur de o oră cumpărat de la el costă 49 euro. La cerere, poate organiza și tururi de două ore pentru 79 euro. Noi am primit un voucher de o oră și jumătate, cumpărat prin intermediul unui sait colaborator.

Plimbarea noastră se poate organiza pe timp de zi sau în cursul serii. Noi am primit o plimbare de zi. În cazul nostru, după primirea voucherului era necesară trimiterea unui email sit-ului intermediar, cu câteva date de contact ale clientului și propunerea a două date de organizare. Stabilirea datei efective se face de comun acord, la o oră negociată. Plecarea se face fie din fața Ateneului, fie din fața hotelului Novotel, de pe Calea Victoriei.

Noi am ales plecarea din fața Hotelului Novotel, la ora 12.00. La ora fixată suntem la locul de întâlnire. După câteva minute apare și ghidul nostru cu mașinuța sa simpatică. Ne ia în primire imediat, ne îmbarcă și pornim. Prima întrebare:

Pornim pe Calea Victoriei, până la intersecția cu Bulevardul Elisabeta. Aici, aruncăm o scurtă privire către Cercul Militar Național. Dar, primim o informație ușor eronată: clădirea a fost construită în 1937. Eu știam că este ceva mai veche. Într-adevăr, verificarea de acasă îmi spune că este construită, cu mari eforturi, în perioada 1911 – 1923, fiind inaugurată la 4 februarie 1923. În urmă cu câțiva ani am avut ocazia să particip la un eveniment organizat aici. Țin minte că am rămas impresionat de arhitectura sălilor, decorațiunile, finisajele, materialele folosite.

Continuăm drumul pe Bulevardul Elisabeta până la Colegiul National Gheorghe Lazăr, unde o luăm la dreapta. Urcăm pe Bulevardul Schitu Măgureanu până la intersecția cu strada Știrbei Vodă, unde facem, din nou, la dreapta.

Oprim câteva minute în dreptul Palatului Kretzulescu. Alura lui de palat franțuzesc m-a încântat întotdeauna. Înțeleg că este construit la începutul secolului al XIX-lea de Elena Kretzulescu, pe un teren moștenit de la părinții săi. În spatele palatului a amenajat o grădină de circa 2 hectare. Cred că aceasta face parte acum din Parcul Cișmigiu, fiind, probabil, zona aceea spectaculoasă cu „Izvorul lui Eminescu” , „Lacul Lebedelor” sau „La Cetate” . Am aici o discuție în contradictoriu cu ghidul. Eu susțin că este sediul UNESCO în România, el susține că este sediul comisiei ce conduce destinele învățământului superior. Până la urmă, amândoi avem parțial dreptate. Este sediul UNESCO–CEPES, – Centrului European de Învățământ Superior. Clădirea aparține astăzi Ministerului Educației și nu este deschisă pentru public.

Trecem, apoi, în fugă, pe lângă ceea ce știam eu pe vremuri că se chema „Conservatorul” . Astăzi se numește mult mai pompos, „Universitatea Națională de Muzică din București” .

Facem, apoi, la stânga și trecem pe lângă Biserica Luterană, cea care dă numele său străzii respective. Acum, după întoarcerea din Norvegia, sunt tentat să fac o comparație cu Catedrala din Hamar. A noastră este la fel de zveltă, dar mult mai înaltă, Cu o fațadă mult mai lucrată, dar la fel de sobră. Însă nu este catedrală.

Avem, totuși, o catedrală, puțin mai departe, pe partea stângă, pe strada General Berthelot. Este Catedrala Sfântul Iosif, centru al Bisericii Catolice în România. Declarată „monument istoric și de arhitectură” , catedrala se apropie de vârsta de 140 de ani. Ambele vizite papale în România au trecut pe aici. Din 1 septembrie 2013, în altarul secundar al Preasfintei Inimi a lui Isus, sub icoana răstignirii, au fost așezate moaștele Fericitului Vladimir Ghika, preot martir, beatificat pe 31 august 2013 la București. Păcat că o asemenea clădire este pusă în pericol de o imensitate de bloc care, de mai mulți ani, face umbră pământului degeaba. Înțeleg că, în final, au început formalitățile de demolare a acestuia. Va fi, sau nu, demolat?! :-??

După circa 350 m, intrăm pe Bulevardul Dacia. Prima clădire importantă și impozantă pe lângă care trecem este Biblioteca Academiei Române. Îmi aduc aminte de lucrările făcute de mine, sub coordonarea actualului director, pe vremea când acesta era ministru. L-am văzut relativ curând la televizor. Impresionantă munca pe care o depune acum și la Bibliotecă!

Ceva mai departe, la intersecția Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, ochii mi se opresc pe o clădire despre care știu - și pot să jur - că în trecut a fost sală de teatru. Nici ghidul, nici Doina nu mă cred. Nu mă las și, acasă, fac intense săpături, pe internet, până să găsesc răspunsul. Da, am avut dreptate. În clădirea din Calea Victoriei nr. 174 a funcționat Sala „Victoria” a Teatrului satiric-muzical „Constantin Tănase” . Cu ocazia asta aflu mai multe amănunte. Clădirea este monument istoric. Aici a funcționat, înainte de 1944, Ambasada Germaniei la București și, într-un spațiu de la subsolul clădirii se află locul unde s-a sinucis fostul ambasador german Manfred von Killinger. Nu știu ce destinație are astăzi.

Continuând drumul pe Bulevardul Dacia, la numărul 12 trecem pe lângă Casa Scarlat Kretzulescu. Aici a funcționat timp de 42 de ani Muzeul Literaturii Române. În 2014, Muzeul a fost evacuat ca urmare a unui proces de retrocedare. Acum, aici funcționează o școală franceză.

Înainte de a intra în Piața Romană, tot pe partea dreaptă îmi „sare în ochi” un bloc modern de metal și sticlă. Probabil unul din nenumăratele blocuri de birouri care au apărut în ultimii ani, acesta se numește „Romana Office” . Fără diacritice sună altfel. Doina îmi spune că se numea altfel în urmă cu vreo 12 ani, atunci când a lucrat la proiectarea lui.

Dăm, apoi, ocol Pieței Romană, trecând prin fața Academiei de Studii Economice. Surprinzător pentru mine, aceasta nu și-a schimbat numele în ultimii ani.

Alături, o clădire are la etaj, în două balcoane, două manechine. N-am idee despre ce este vorba. Acasă mă lămuresc. Firma „Viggo” , al cărei nume este pe ușa de la intrare, este o firmă de confecții bărbătești. Deci, reclama este sufletul comerțului.

Intrăm, apoi, pe Bulevardul Lascăr Catargiu. În stația STB „Povernei” îmi aduc aminte, cu neplăcere, că aici coboram pentru a merge la „învățământul politic de partid” . Îmi trece nițel când văd alături monumentul importantului om politic al secolului al XIX-lea ce dă numele bulevardului.

Ajungem, pe urmă, în Piața Victoriei. Facem o scurtă oprire, pentru câteva fotografii, în dreptul sediului guvernului. Îmi aduc aminte că, pe vremuri, la plecarea în Nigeria, am intrat și eu în această clădire, este drept, undeva în spate. Atunci era aici Ministerul de Externe și eu trebuia să preiau o „valiză diplomatică” să o duc la ambasada din Lagos.

Din Piața Victoriei intrăm pe strada Sofia. Este un cartier select, unde străzile au nume de capitale. După circa 500 m, la intersecția cu strada Praga, se află Piața Quito. În mijlocul acesteia este amplasat Monumentul lui Mircea Zorileanu. Despre acest pionier al aviației românești, ofițer de aviație în primul război mondial, știam câte ceva. Dar, destul de puțin plimbat prin acest cartier, nu știam că are un monument aici. Acesta este destul de impresionant.

Parcurgem în continuare alte câteva dintre străzile cartierului: Praga, Atena, Rabat. Sunt încântat de frumusețea vilelor pe lângă care trecem, de liniștea și de circulația redusă din acest cartier și, de ce nu, (?) de curățenia străzilor. Totodată, trecem și pe lângă 8 sau 10 ambasade, de le-am pierdut și numărul, și apartenența.

La un moment dat, pentru o scurtă perioadă, ajungem și în Bulevardul Aviatorilor și trecem, tangențial, prin Piața Aviatorilor cu al său Monument al Eroilor Aerului. Impozant, maiestos, cu o înălțime de 20 m, acesta aduce aici, din 1945, un omagiu aviatorilor căzuți în decursul timpului. Trecând mereu în viteză pe lângă el, nu am avut niciodată timp să-l studiez îndeaproape. Dar internetul îmi spune că statuia din vârful obeliscului are 5 m înălțime și cântărește 5 tone iar la baza obeliscului, de jur împrejurul acestuia, sunt prezentați trei aviatori căzuți. Pe soclu sunt prezente insignele, casca, aparatura aviatorilor, dar și numele aviatorilor căzuți între 1930-1935, sculptate în 13 plăci de bronz.

Părăsim Piața Victoriei pe strada Căpitan Gheorghe Demetriade. La intersecția acesteia cu strada Ermil Pangratti trecem pe lângă Statuia Monseniorului Vladimir Ghika. Având sânge nobil în vene, Monseniorul a fost diplomat, scriitor și preot catolic, om de înaltă calitate. Închis de regimul comunist datorită credinței sale, moare la Jilava, în 16 mai 1954, la aproape 82 de ani. Cum spuneam mai sus, a fost beatificat pe 13 august 2013, în prezența a peste 10.000 de credincioși.

În continuare, intrăm pe strada Sofia. Piața de la intersecția acesteia cu strada Emile Zola se numește, de la 9 octombrie 2018, Piața Elie Wiesel. Nu am știut acest detaliu al Bucureștiului. La acea dată, în prezența a mai multor oameni politici români, ambasadorul SUA la București a dezvelit aici bustul lui Elie Wiesel. Filozof, scriitor și jurnalist american, născut la Sighetul Marmației, supraviețuitor al Holocaustului, Elie Wiesel a fost un neobosit luptător pentru drepturile omului și pentru condamnarea Holocaustului. În 1986 a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Continuăm pe strada Sofia până în Piața Dorobanți. Dăm ocol acesteia și ne înscriem pe Calea Dorobanți, spre Televiziunea Română. În dreptul acesteia intrăm pe strada Teheran și, apoi, pe o stradă perpendiculară pe aceasta, ajungem în Bulevardul Primăverii.

După ce am făcut la dreapta pe acesta, trecem prin fața „Casei ONU” . Nici de existența acesteia nu știam nimic. Internetul îmi spune că aceasta a fost deschisă în 2003, inițiativa având ca scop sporirea eficienței, impactului și vizibilității echipei ONU și a activităților acesteia în România. Beneficiind de aceasta, astăzi în România sunt prezente mai multe agenții, programe și fonduri ONU, găzduite de Casa ONU din București: UNICEF; ICNUR; CINE, OIM. Trebuie să recunosc, din nou, că am apelat la internet să văd ce înseamnă toate aceste inițiale.

În vecinătatea Casei ONU este celebra vilă de pe Bulevardul Primăverii, Casa Ceaușescu/„Palatul Primăverii” . Construită la mijlocul anilor ’60 pentru Gheorghiu Dej nu a apucat să fie folosită de acesta. Apoi a fost folosită, timp de 24 ani, ca reședință privată de familia Ceaușescu. În perioada 1970 – 1972 suprafața acesteia a fost dublată, astfel ca toți copiii familiei să aibă propriul apartament. Clădirea are peste 170 camere, cu o suprafață de peste 5.000 mp, iar în 1989 dispunea și de o grădină de peste 15.000 mp. Astăzi clădirea și dotările sale constituie un muzeu ce poate fi vizitat în tururi ghidate de circa 45 minute. Se pot vedea circa 50 camere, într-un ritm destul de rapid. Noi nu avem timp de vizită, trebuie să ne continuăm turul. Doina își propune să revină aici, să viziteze muzeul.

De pe Bulevardul Primăverii intrăm pe Bulevardul Mircea Eliade, iar pe acesta, din nou în Bulevardul Aviatorilor.

Aici pornim puțin spre nord, până la primul sens giratoriu, pentru a da ocol Monumentului „Crucea Secolului” . Primit cu reticență de mulți bucureșteni, poreclit „biscuitul” , „nasturele” sau „aspirina găurită” este acel disc dublu convex de 6 m înălțime, prevăzut cu mai multe goluri romboidale așezate în formă de cruce. Amplasat inițial, în 1997, în Piața Charles de Gaulle, a fost mutat în acest loc în 2011, pentru a permite niște lucrări subterane pe vechiul amplasament. În concepția artistului, monumentul „Crucea Secolului” este menit să comemoreze revolta anticomunistă și să-i facă pe români să nu uite că ceea ce au astăzi se datorează celor care și-au dat viața pentru patrie.

Întorcându-ne spre sud, ajungem și în Piața Charles de Gaulle. Singurul element notabil rămas aici este statuia marelui om politic, militar și președinte de stat. După părerea mea, statuia nu este chiar cea mai reușită reprezentare a acestuia. De altfel, în anul 2010, ziarul Adevărul a publicat "Topul celor mai urâte statui din București" în care statuia lui Charles de Gaulle s-a plasat pe locul 3. Publicul larg o numește „Ospătarul” .

De aici ne îndreptăm către Arcul de Triumf. După ce îi dăm ocol, oprim din nou, pentru câteva poze și ceva informații. Înalt de 27 m, acesta comemorează participarea României la Primul Război Mondial. Construirea acestuia începe în 1922, cu o primă variantă, făcută în grabă și fără fonduri suficiente, din lemn, soluție intens criticată de toată lumea. Ca urmare, în același an, ceva mai târziu, în contextul încoronării de la Alba Iulia și a festivităților ce urmau, a început construirea unui nou arc. Din nou, timpul scurt nu a permis o finalizare completă, fiind realizată structura din beton armat, dar toate finisajele și basoreliefurile fiind făcute din ipsos. Acesta se degradează în timp astfel că, la începutul anilor ’30 apare necesară reabilitarea lui. După strângerea fondurilor necesare, structura din beton este îmbrăcată în „granit de Deva” , modelat de mai mulți sculptori renumiți în perioada interbelică. În forma de astăzi, Arcul este inaugurat la 1 Decembrie 1936. În zilele noastre, după o intensă reabilitare, în interiorul lui este amenajat un muzeu istoric. Cel puțin până în 30 octombrie, muzeul poate fi vizitat gratuit în fiecare weekend, între orele 10.00 și 20.00.

Ne continuăm plimbarea pe Șoseaua Kiseleff către Piața Victoriei. Când trecem prin dreptul Ambasadei Rusiei sunt cu privirile în altă parte și nu remarc momentul. După ce trecem, Doina îmi spune că a zărit în zonă un poster cu o imagine a lui Vladimir Putin, jumătate figură normală și jumătate un craniu. Ghidul ne spune că și alte capitale europene au afișat panouri asemănătoare. Peste câteva săptămâni, noi aveam să vedem la Praga, pe fațada unei biserici, un banner mare în culorile steagului ucrainean, pe care scria, cu majuscule, „Putin, ia mâinile de pe Ucraina!” .

Revenind în Piața Victoriei și trecând prin dreptul Muzeului Antipa, remarc o simpatică girafă, care pare să ne invite înăuntru. Ne pare rău, nu avem timp. Știe muzeul cum să-și facă reclamă.

Înscriindu-ne pe Calea Victoriei trecem pe lângă alte clădiri semnificative. Remarc faptul că nu am o fotografie cu Muzeul George Enescu – Casa cu lei. Probabil este în continuare în renovare. La Muzeul Colecțiilor de Artă îmi aduc aminte de articolele scrise de curând de Mama Michi. Nu puteau să treacă neobservate nici Ateneul Român și nici Palatul Regal cu al său „Muzeu Național de Artă” .

Am în gând un pios omagiu când trecem prin dreptul Statuii Regelui Carol I, statuie ce înlocuiește o statuie similară, distrusă de comuniști în 1948. Statuia ecvestră este impresionantă prin mărime și prin prestanța regelui. Ea este amplasată în fața a ceea ce știm eu că se chema, pe vremuri, „Biblioteca Centrală Universitară” iar astăzi se numește „Fundațiunea Universitară Carol I!” .

În imediata vecinătate este un alt monument controversat. Cunoscut în popor sub multiple porecle („Țeapa” , Cartoful pe băț, “Cartof tras în țeapă” , „Un creier pe băț” , „Măslina-n scobitoare” , „Nuca-n țeapă” și multe altele) este, de fapt, un ansamblu monumental ce ocupă o suprafață importantă din fața Ministerului Afacerilor Interne (fostul CC al PCR). Acesta se numește Memorialul renașterii și este un monument închinat memoriei eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989. Inaugurat la 1 august 2005, cu o înălțime totală de 25 m, monumentul are 4 părți componente: „Piața Reculegerii” , „Zidul Amintirii” , „Piramida Izbânzii” și „Calea Biruinței” , fiecare cu referire la un anume moment al Revoluției. Trebuie să recunosc faptul că drumurile nu m-au dus niciodată în preajma monumentului, să pot să-i identific componentele.

Mă amuză ideea că, dacă la începutul turului am trecut prin fața Palatului Kretzulescu, sfârșitul acestuia este pe lângă Biserica Kretzulescu. Este un alt monument căruia nu i-am acordat suficientă atenție, până în prezent.

Fix după o oră și jumătate ajungem în locul de unde am plecat, Hotelul Novotel. A fost un circuit foarte interesant, în care am descoperit câteva detalii ale Bucureștiului, care îmi erau necunoscute. Deși au fost peste 30 grade, nu am simțit nici un moment căldura. Și nu cred că numai din cauza celor 25 – 30 km/h cu care se deplasa mașinuța. În mod sigur am ratat o mulțime de monumente și clădiri interesante, dar asta nu scade cu nimic succesul excursiei.

Încheiem cu o ultimă fotografie cu ghidul, ne luăm „La Revedere!” și ne încearcă un gând că, poate, cândva, vom reveni.

Sfat de final. Dacă cineva dorește să participe la un asemenea tur, să se adreseze direct ghidului organizator. Orice intermediar va majora substanțial prețul, dar omul va câștiga numai tariful său.

---

VIZUALIZĂRI: 480 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI