Misterele Cotrocenilor (II) - urmele Anei Davila

TIPĂREȘTE

Info: A nu se citi decât de către cei interesați de lucruri inedite și povești fascinante. Atenție conține mult text descriptiv!

Colina Cotrocenilor ascunde o mulțime de lucruri interesante despre personaje de elită ale vieții publice românești din secolul al XIX-lea, fapte și locuri misterioase, puțin cunoscute și mai ales necunoscute chiar locuitorilor Capitalei. Cei mai mulți dintre noi atunci când auzim numele Davila ne îndreptăm gândurile spre una din cele mai dominante figuri medicale ale anilor 1800 – generalul medic Carol Davila. Înfăptuitor al României moderne în domeniul său de activitate, Carol Davila vine în 1853 în Țara Românească la cererea domnitorului Barbu Știrbei pentru a contribui la organizarea serviciului militar al armatei. Un străin, născut dintr-un tată spaniol și o mamă germană în Italia austriacă, școlit în Franța, ajunge la București, se căsătorește, primește cetățenia română de la principele Carol I și vreme de 30 de ani pune bazele și apoi consolidează sistemul sanitar și învățământul medical din țara noastră.

Pe partea stângă a bulevardului Eroilor, cum mergi spre albia Dâmboviței, cartierul Cotroceni poartă amintirea familiei „nemuritorului Davila” (cum era numit în scrierile de epocă) prin două străzi: „Doctor Carol Davila” și „Ana Davila” . În dealul Cotrocenilor, în apropierea șoselei Panduri familia Davila își avea reședința, o casă care avea ușile deschise tuturor. Moștenitorii familiei vor vinde terenul la începutul secolului al XX-lea, vor apărea străzi și case noi, chiar o parcelare pentru ofițeri.

La doar 4 ani de la venirea în Valahia, alături de Nicolae Kretzulescu și Iacob Felix, doctorul Davila transformă Mica Școală de Chirurgie în Școala Națională de Medicină și Farmacie, instituție care în 1869 devine Facultatea de Medicină și Farmacie din București. Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie poartă numele creatorului: „Carol Davila” ; clădirea impunătoare ce am admirat-o în plină lumină de toamnă a fost inaugurată în 1903, palatul neoclasic fiind opera arhitectului Louis Pierre Blanc.

În fața Palatului Facultății de Medicină se află statuia generalului doctor Carol Davila; am privit de multe ori bronzul înalt de 2 m care îl înfățișează pe genialul doctor în picioare, îmbrăcat în uniformă de general, cu sabie la șold, ținând un document rulat în mâna stângă. Operă a sculptorului Carol Storck statuia veghează generațiile de medici și farmaciști încă de la inaugurarea palatului în 1903.

Strada „Ana Davila” urcă pe colina Cotroceniului pe lângă parcul Palatului Cotroceni și ajunge în zona care are cea mai strânsă legătură cu familia Davila. Dar să pornim cu începutul - cine a fost Ana Davila? Tânăra Anica Racoviță, nepoată a cărturarului Dinicu Golescu, deci o persoană cu origini boierești de vază, devine în 1861 a doua soție a doctorului Carol Davila. Într-un portret realizat chiar în anul mariajului Anica ne este înfățișată în costum popular, având o siluetă zveltă, un tors subțire, ochii întunecați și un zâmbet discret pe față. În primii ani de căsătorie, Anica (Ana) încă petrece alături de primul copil – Alexandru (viitorul dramaturg) – multe zile frumoase la conacul de la Golești. Carol îi scria în 1864 soției sale: Într-adevăr ești o ființă încântătoare, atât prin inimă, cât și prin spiritul tău și fiecare cuvânt dela tine îmi face o extremă plăcere, căci văd cât de mult ne iubim și cât de bine ne potrivim în toate.

Un monument interesant este situat pe șoseaua Panduri, lângă Palatul Cotroceni, și poartă numele de Azilul „Elena Doamna” . Legătura cu familia Davila? Ei bine, prima soție – Maria Marsille – moare la un an de la căsătorie în timp ce dădea naștere unei fetițe (care trăiește doar câteva săptămâni). Afectat de situație doctorul Davila pune problema îngrijirii orfanilor și propune înființarea unei direcții de asistență socială. Pentru a da un exemplu adună câteva zeci de fetițe orfane din mahalalele Bucureștiului și le găzduiește în casa sa punând astfel bazele unui orfelinat. A doua soție, Ana Davila, va adera cu entuziasm la această operă de binefacere și va aduce în ecuație pe Elena Doamna, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

În 1862 Elena Doamna vizitează azilul deschis în casa doctorului Davila după care cere oficial Statului înființarea unei instituții dedicate orfanilor: Pentru un fapt dar atât de interesant ca acesta și care se poate atribui inițiativei și generoaselor sacrificii ale Domnului și Doamnei Davila, voind să contribuesc și eu cu partea mea, vă înaintez cu această ocasiune, din caseta mea, suma de una mie galbeni, pe care vă rog a-i pune în dispozițiune administrațiunii serviciului Sanitar. … Doresc cu tot dinadinsul, Domnule, ca fundamentele unui alt nou Asylu să poată fi așezate fără întârziere, și insist tot de o dată a fi lângă acela ce există astăzi, ca anexul lui pe costița de lângă grădina palatului Cotroceni. În vara aceluiași an se pune piatra de fundație a instituției de binefacere, ceremonie la care participă chiar Cuza și soția sa (a fost vorba de un eveniment de mare anvergură care a cuprins partea oficială, apoi o mare serbare populară). Azilul a fost construit în mai multe etape, cu ajutor bănesc de la Stat, din donații și acțiuni de binefacere, pe un teren aparținând Anei Davila, primit de la unchiul său, generalul Nicolae Golescu.

Prima directoare, învățătoare și îngrijitoare a copilelor orfane a fost Ana Davila. Directorul de mai târziu, scriitorul Ioan Slavici, consemnează despre sacrificiul soției lui Davila: Nimeni nu-i deduse această însărcinare; ea o luase ca să aibă mulțumirea de a putea răspunde la ea; şi nu din simţământ de datorie, nu spre a-şi câştiga pânea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele îşi jertfise ea tigna orelor sale de repaus. Iubirea către sărmanele copile a făcut-o să ostenească şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelelor ei. Doctorul Carol Davila a stat ca un adevărat părinte alături de școala creată pe Dealul Cotrocenilor; în cuvintele unei eleve absolvente sunt redate amintiri de neuitat despre doctor – cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului pline cu bomboane, mere, pesmeți, portocale, jucării pe care le împărțea cu dărnicie copiilor.

Dacă la început instituția adăpostea numai copii orfani, cu timpul sunt acceptate și fete sărace, copii de meșteșugari săraci și preoți și alte categorii sociale sărmane. Scopul Azilului se diversifică pe măsura trecerii anilor și trece de la o instituție de binefacere la una de educație. Copii instituționalizați aici învățau carte (chiar puteau deveni educatoare, învățători rurali, institutori urbani), primeau o educație casnică și gospodărească, se instruiau în diferite meșteșuguri, se făcea educație artistică și culturală, se țineau slujbe religioase. În 1863 azilul care poartă numele celei care a contribuit la înființarea sa, „Elena Doamna” , se deschide pentru 120 de orfani, la 1869 numărul ajungând la 240 de copii, iar la 1884 deja vorbim de 440 de eleve.

Toate corpurile Azilului, frumos „îmbrăcate” în cărămidă roșie altădată, au supraviețuit până în zilele noastre și se află și azi în patrimoniul unei instituții de învățământ: Universitatea din București. De circa un an de zile au pornit lucrări ample de restaurare care vor reda, sper, strălucirea acestei instituții (adevarul.ro/educatie/univ ... 6851/index.html).

Ei bine, doctorul Carol Davila nu a fost ocolit de ghinion nici în al doilea mariaj. Soarta îi va juca din nou o figură urâtă într-o zi de 13 ianuarie 1874 (o cifră cu ghinion: ziua 13, al 13-lea an de mariaj) – Ana Davila participa la o conferință susținută de soțul său la Spitalul Colțea, moment în care migrenele încep din nou să îi dea de furcă. Ea cere unui farmacist asistent să îi dea de pe un raft leacul ce îl folosea de câțiva ani: chinina. Întrucât farmacistul se urcase pe o scară să prindă un balon cu aer, parte a experimentului doctorului Davila, se grăbește să îi dea Anei leacul și face confuzie între rafturi, astfel că medicamentul înmânat este stricnină. Ana Davila se stinge în câteva zeci de minute în brațele soțului neputincios. E povestea adevărată a unui om care a oferit atât de multe și a primit atât de puțin.

Pe terenul familiei Davila din Cotroceni, la marginea parcului Azilului „Elena Doamna” , se află locul de veci ales de Carol și Ana Davila. Azi acest mic spațiu verde poartă numele de Parcul Davila și v-am scris câte ceva despre el în 2014 (vezi impresii). Monumentul funerar, un postament din piatră brută deasupra căreia tronează o cruce, a fost realizat în 1903, probabil cu ocazia inaugurării Palatului Facultății de Medicină și a statuii lui Carol Davila. Cei doi soți au fost înmormântați în acest loc la o diferență de 10 ani, aflându-se astfel în apropierea operei lor de binefacere. Locul a fost ales de însuși medicul Davila, iar pinii sunt plantați chiar de el. Primăria sectorului dorea anul trecut să transforme micul parc într-un „hub de socializare” (libertatea.ro/stiri/proie ... b-urban-2694755) în loc să restaureze monumentul istoric (o plachetă de bronz realizată de Karl Storck a dispărut) și grupul statuar reprezentând un copil-îngeraș (deteriorat și refăcut acum cu un fel de gel). Astăzi micul părculeț e păzit și puțină lume mai îndrăznește să facă câțiva pași pe aleea de sub pinii bătrâni în jurul monumentului funerar al celor doi soți Davila.

Câțiva pași mai încolo se poate intra în curtea unui local modern, sediu de facultate, pentru a ajunge la statuia Anei Davila. Comandată în 1882 de un grup de soții de medici cunoscutului sculptor Karl Storck; acesta modelează statuia, iar fiul său cel mare Carol și Carl Teutsch, elevul său de la Belle-Arte o cioplesc în marmură. Inaugurarea are loc abia în 1890, după moartea doctorului Davila, care e posibil să o fi văzut în atelierul lui Storck.

Unii spun că ar fi prima statuie a unei femei amplasate în București, dar nu e așa – în 1881 e dezvelită o altă operă a sculptorului Karl Storck: statuia Domniței Bălașa. În orice caz statuia Anei Davila e puțin cunoscută, însă acum accesul e mult mai ușor (am spus paznicului de la intrarea în incinta facultății că merg să văd capela și statuia și nu a fost nici o problemă). Întreg spațiul a fost refăcut, gazonul, copacii, statuia, edificiul religios și vechea clădire a Azilului integrându-se într-o imagine reușită.

Ana Davila este înfățișată alături de o copilă sărmană, desculță, care se lipește de binefăcătoarea sa; Ana e îmbrăcată în costum popular, are maramă cu galbeni pe cap și botine în picioare. Sculptorul Storck s-a întrecut pe sine în reliefarea detaliilor de pe costum, de altfel se cunoaște arta fină, de bijutier, cu care își elaborează operele. Este impresionantă fața copilei, ușor zâmbitoare, plină de speranță, precum și figura Anei: grijulie, îndatoritoare, fermă și caldă în același timp.

Am privit statuia din toate unghiurile, soarele cald de toamnă învăluia grădina, jocuri de umbre și lumini cădeau pe chipul de piatră. Cred că monumentul va trebui restaurat la un moment dat deoarece se întrevăd urmele trecerii timpului și atacul microorganismelor asupra statuii.

Capela „Sf. Elisabeta” încununează opera de binefacere a familiei Davila și leagă numele reginei Elisabeta de această instituție. În 1870, în cadrul unei a doua etape de extindere a Azilului se construiește acest lăcaș de cult, cu sprijin bănesc de la regina Elisabeta și liste de subscripție. Forma bisericii apropie arhitectural această construcție de Bazilica Sfântul Petru de la Vatican. Plăcuța de încadrare drept monument istoric ne informează că acest paraclis al Azilului Elena Doamna e realizat după planurile arhitecților Carol Benisch și Hoffman (adevarul.ro/news/bucurest ... 14ff/index.html), Carol Benisch fiind și autorul planurilor primelor corpuri ale Azilului. Se observă stilul neogotic, încărcat, capela prezentând un plan pătrat cu turlă pe naos; pictura a fost realizată de celebrul Gheorghe Tattarescu, iar catapeteasma și strănile erau sculptate de Karl Storck. Accesul din Azil se efectua direct în Capelă pe la etajul 1, regina Elisabeta participa adeseori la slujbe, iar unele eleve devenite majore chiar se căsătoresc în acest lăcaș religios.

După 1948 capela este închisă, se degradează, distrugerea interioară fiind realizată iremediabil printr-un incendiu în 2003, eveniment legat de apariția unor ritualuri satanice desfășurate în fostul paraclis. Din 2004 Capela „Sf. Elisabeta” renaște, este restaurată și redată cultului, dar pictura lui Tattarescu și iconostasul lui Storck sunt pierdute pentru totdeauna. Am înconjurat biserica, închisă la ora vizitei noastre, admirând frumoasele elemente arhitecturale și reușita cromatică a fațadelor.

Concluzii. O istorie pe cât de frumoasă, pe atât de zbuciumată înconjoară familia Davila și locurile unde au trăit și au îndeplinit opera de binefacere. Povestea adevărată e fascinantă, personajele așijderea.

… străinul care și-a sacrificat viața pentru a răspândi binefaceri în patria lor. … Nu am făcut niciodată politică și nici nu voiu face vreodată, voiu muri” străin” și voiu ști să mănânc pâine și ceapă, dar îmi voiu păstra demnitatea. – Dr. Carol Davila, 1864.

---

VIZUALIZĂRI: 1093 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI