Brașovul, văzut prin ochii unui turist român (II)

TIPĂREȘTE

Plecând din Piața Sfatului, la o nouă hoinăreală, am poposit în câteva locuri mai mult sau mai puțin cunoscute și vizitate de turiștii de toate etniile. Nu pot să trec cu vederea că dintre toți, pe japonezi i-am întâlnit aproape peste tot, turiști solitari sau în grup, cu purtătorul de steguleț în frunte, unii tăcuți, alții gălăgioși și mirându-se de ce vedeau iar cei vârstnici chiar excesiv de politicoși.

Clădirea veche ce domină Brașovul, un simbol al orașului multietnic, Biserica Neagră este un loc de popas cultural, un loc unde, dacă-i studiezi cu atenție trecutul, intri în istoria etniilor ce s-au stabilit pe aceste meleaguri, ale întrepătrunderii vieții lor de-a lungul mai multor secole, a unei părți din istoria creștinismului. Pentru că despre Biserica Neagră sunt multe de spus, pentru istoria, legendele și rolul ei în viața de zi cu zi a românilor de aici, pentru legăturile ce au existat între slujitorii de frunte ai acestui lăcaș și Diaconul Coresi de exemplu, m-am hotărât ca în viitor să scriu un articol separat dedicat ei, un articol care va fi destul de lung dar care sper să vă poată fi de folos celor ce o veți vizita și nu aveți timpul, răbdarea dar și ochii necesari căutării pe net a materialelor informative. Acum vă spun doar că, așa cum majoritatea știți, este un obiectiv arhitectural deosebit, că are o cristelniță de aproape 600 de ani cu un loc unde se aprindeau cărbuni pentru încălzirea apei, că de aici a pornit lutheranismul în Țara Bârsei și acest fapt a însemnat o schimbare în credința creștină a sașilor, este cel mai mare lăcaș de cult din țară aici intrând cam 5000 de persoane, are o colecție de covoare anatoliene ce au fost "creștinate" pentru a scăpa de distrugere, multe altele. Programul este variabil iarnă/vară sau funcție de concertele de orgă ce au loc aici, taxa de vizitare este de 9 lei adult, 6 lei student și 3 lei elev până la 18 ani iar fotografiatul este interzis dar sunt și alte condiții ce se impun vizitatorilor.

Johannes Honterus (1498 - 1549) a fost fiul unui tăbăcar înstărit al cetății, numele de familie fiind de fapt Austen sau Aust, cel de Honterus, latinizat, apărând în timpul magistralelor studii de la Viena și Cracovia și tot atunci apare și "codița" nobiliară Coronensis, la care va renunța, odată revenit la Brașov. Casa în care s-a născut există și astăzi, are o placă ce amintește acest fapt, este pe fosta stradă Neagră (a tăbăcarilor), azi N. Bălcescu. Petrece un timp la Basel unde învață gravura în lemn și ia primele lecții despre tipografie dar îl cunoaște și pe Erasm din Rotterdam. Întors la Brașov, devine cel mai cunoscut personaj umanist medieval, fiind autorul primei hărți a Transilvaniei, fondatorul primei mori de hârtie din România, fondatorul primei școli superioare din Brașov - actualul Liceu Honterus - apoi fondatorul primei tipografii transilvănene în 1533 unde Coresi tipărește prima carte în limba româna și, foarte important, este reformatorul bisericii săsești, el fiind cel ce a răspândit lutheranismul, ca prim preot al Bisericii Negre unde este și înmormântat. Statuia se află pe partea sudică a Bisericii Negre, în curtea acesteia, are o înălțime de 2,5 m, a fost creată la Berlin în 1898 de către Harro Magnussen, dezvelită cu ocazia celebrării a 400 de ani de la nașterea umanistului și-l prezintă pe Honterus cu mâna dreaptă întinsă spre actualul edificiu al școlii; în mâna stângă ține o carte deschisă pe care sunt gravate titlurile celor mai importante lucrări legate de reforma învățământului și răspândirea tezelor lui Luther. Model pentru chipul umanistului a fost o xilogravură din 1550 care-l înfățișează purtând barba după moda vremii și o pălărie specifică preoților de atunci. Statuia este prevazută cu sistem de supraveghere video după ce au fost refăcute reliefurile de bronz de pe laterale ce-l înfățișează pe preot dând împărtășania și lucrând în tipografie, ele reprezentând de fapt deviza reformatorului Honterus: "Vegheați și vă rugați".

După ce v-ați forțat coloana și ochii să admirați exteriorul Bisericii Negre cu statuile ei exterioare, după ce ați căutat zburdalnica și deja legendara minge de tenis de pe capul uneia dintre statui (eu n-am văzut-o, sunt chioară), după ce ați dat un tur sau două în interiorul bisericii, o luați frumos pe lângă liceu, pe str. Hans Benkner, poate spre o berărie sau spre micuța ceainărie chinezească de sub pomii unei curți cam prăfuite. Vă sună cunoscut numele Hans Benker? Întrebați-l pe Neacșu (Lupu) din Câmpulung cine era judele Brașovului căruia-i scria în 1521 se pare, era tatăl sau fiul ce moștenise funcția? Dar după ce traversați str Poarta Schei ajungeți pe atât de faimoasa Str. a Sforii, care sincer pe mine nu m-a impresionat căci după cutremurul din "77 am parcurs destule scurtături între scări de bloc făcute special pentru a permite balansul clădirilor. Dar dacă-i obiectiv turistic, l-am bifat, fiind oarecum în drumul nostru. Pe placa de la capătul străzii era trecută o lățime de până la 132 cm în cel mai larg loc (cei de la Huffingon Post care au inclus-o în topul lor zic că are 110 cm în partea cea mai îngustă) și o lungime de 83 m și se spune că "reflectă tendințele de urbanizare a Brașovului medieval" când pompierii erau foarte vigilenți. Probabil și mirosul care ne-a făcut să nu o parcurgem era tot medieval deși a fost repavată și pereții curățați de mizerii acum câțiva ani.

Un loc pentru care m-am pregătit deși eram convinsă că doar o mare minune mă ajută să o vizitez în interior. N-a fost să fie și sigur îmi va fi greu deocamdată, programul ei de vizitare și al sinagogilor în general este de luni până vineri. Este, pe lângă un lăcaș de cult un monument arhitectonic de o rară frumusețe. Intrarea superbă înghesuită de clădirile din jur m-a făcut să regret și mai mult că nu i-am văzut interiorul, căci după renovarea din 2001 la serbarea centenarului, stilul maur îmbinat cu cel gotic și culorile frumoase o fac chiar deosebită. Poate voi aveți mai mult noroc, este în drumul spre Poarta Schei, pe strada Poarta Schei. Acolo au avut școala cele două surori brașovence ce au fost soțiile lui Ariel Sharon, cunoscutul premier izraelian. La Sinagoga Ortodoxă nu am fost deși este pe strada Castelului, stradă pe care am colindat-o de trei ori, aflasem că este o ruină nevizitabilă.

Planul cetății vechi era de patrulater neregulat, înconjurat de mai multe rânduri de ziduri care aveau între ele șanțuri pline cu apă sau ce se puteau umple în caz de nevoie, aveau tot între ziduri locuri de pășunat unde erau scoase vitele din cetate pe timpul invaziilor, zidurile măsurau cam 3 km lungime, o înălțime de 12 m și o grosime între 1 la peste 2 m iar de-a lungul acestora se construiesc cele 7 bastioane cu rol defensiv și necesare în momentul răspândirii armelor de foc, bastioane ce aveau să facă cetatea invincibilă căci, spun documentele, Brașovul nu a fost cucerit militar ci doar prin învoială, "cetatea celor șapte bastioane" cum era cunoscută în toată Europa, fiind un exemplu de arhitectură militară aproape cinci secole. La aceste bastioane date în grija breslelor, folosite pe timp de pace pentru depozite și ateliere, se adaugă turnurile de apărare sau turnurile de pulbere cum erau numite, în jur de 27 - 28 descoperite până în prezent (ultimul găsit de arheologi a fost la săpăturile din 2005), existau poduri mobile peste șanțuri dar și porțile de intrare și ieșire din oraș, care, pe timp de pace aveau un program de funcționare, adică noaptea erau închise și nimeni nu circula prin ele, chiar carele negustorilor erau verificate în anumite perioade. Astăzi un traseu în jurul a ceea ce a rămas din zidurile cetății se împarte în două: Zidurile de Jos situate de-a lungul Canalului Graft și Zidurile de Sus, paralele cu ceea ce azi este cunoscută drept Promenada de sub Tâmpa, acestea din urmă fiind în zona cea mai vulnerabilă a cetății după rămășițele găsite de arheologi. Nevoia de extindere a cetății din sec. XIX dar și puternicul incendiu - se pare provocat din răzbunare - din 1689, aveau să ducă la "demantelarea" unor porțiuni de ziduri (termenul l-am aflat într-un muzeu și, căutând am aflat că înseamnă demolarea intenționata a unor ziduri ce aveau rol defensiv) și așa s-a ajuns la împărțirea a ceea ce numim Zidurile de Jos și cele de Sus. Dacă zona Zidurilor de Jos nu a fost modificată, amenajându-se doar acea promenadă zisă "după ziduri", în partea Zidurilor de Sus modificările au fost mari în sec. XIX când zona s-a aplatizat, s-a creat o cale de legătură cu str. Castelului, rolul acestei căi fiind accesul la noul castel de apă construit de cel de al XX-le inginer-șef al Brașovului, Christian Kertstch. După ce au fost mult timp lăsate în paragină, administrația a refăcut zidurile interioare ale cetății pe baza documentelor istorice găsite, au fost renovate cele două porți și câteva turnuri. Cunoscând destul de multe din cele scrise mai sus, alte informații le-am căutat după vizită, așa că am plecat de la sinagogă, prin str. Poarta Schei spre zona celor două porți care mai există astăzi.

Face parte din grupul porților construite în sec. XIX, 3 la număr. Aceasta, sub forma unui arc de triumf cu două treceri pietonale ce încadrează o trecere pentru căruțe și trăsuri la data construcției, 1827 - 1828 a fost ridicată cu scopul de a fluidiza traficul în zonă, poarta Ecaterina fiind de atunci folosită doar drept depozit. Finanțarea a fost făcută de negustorii români din Schei.

A fost timp de secole singura poartă ce ducea la românii din Schei, anul construcției este încă discutabil, se pare 1559 și nu 1540, aceasta ridicându-se pe locul unei alte porți, cea a Sfântului Duh atestată în 1522. Ce vedem acum drept poarta Ecaterina este de fapt o parte din turnul porții, cea mai mare parte este în pământ, restaurat în 1971-1973 care are cele patru turnulețe cu însemnul de Jus Gladii de care povesteam la Casa Sfatului. S-a numit în mai multe feluri, inițial Corpus Christi, Porta Superior sau Porta Vallace, numele actual datorându-se mânăstirii de maici Sf. Ecaterina ce fusese pe vremea teutonilor aproape de Biserica Neagră. Se spune că are o arhitectură și o pictură a bolții unică în lume, cu cele 8 guri de tragere pentru care au fost aduse special de la Praga "bombardele" și este reprezentativa pentru stilul Renașterii transilvănene.

De la poarta Ecaterina, mergând spre nord-vestul cetății, spre canalul Graft sau zona de promenadă De sub Ziduri, pe colț cu str. G. Barițiu, se află Bastionul Fierarilor, atestat încă din 1521 dar distrus și refăcut de câteva ori din cauza inundațiilor și incendiilor. În 1562 este amintit în lista de armament a cetății ca făcând parte din cartierul "Catherina" și fiind "situat între turnurile franzelarilor și olarilor", de a căror existență nu se știe nimic altceva azi. Turnul era dotat cu guri pentru aruncat smoală lichidă și cu goluri de tragere pentru bombarde, adică tunuri de calibru mic. La început de sec. XX, după ce aici s-au petrecut dureroasele drame ale Muntelui de Pietate, clădirea renovată este dată Arhivelor Statului, aici aflându-se și în prezent acestea și tot aici este "Scrisoarea lui Neacșu Lupu de la Câmpulung". Înainte de a ajunge la Bastionul Fierarilor, la Facultatea de Silvicultură abăteți-vă câțiva pași pentru a vedea bătrânul trunchi de pom acoperit cu plexiglas în tăietura orizontală și, dacă știți să numărați peste 180, aflații vârsta.

Este o fortificație ce a fost construită în sec. XV și atestat în 1541 în afara zidurilor cetății, ridicat pe o stâncă a dealului Warthe și avea legătură cu Bastionul Fierarilor printr-un pod mobil și un tunel subteran; accesul în interior se făcea și printr-o poartă la 2 m înălțime. Are o înălțime de 11 m, cu ziduri de 2 m grosime și cu găuri de atac dispuse pe mai multe rânduri; a fost incendiat de mai multe ori, o dată de la trăznet când s-a distrus și acoperișul și zidurile s-au înnegrit, căpătând astfel un nume. A fost folosit la pază împotriva invadatorilor dar și în timpul epidemiei de ciumă din 1756, aici stând paznicii cordonului sanitar. În noaptea de 3/4 iulie 1991 zidul sudic s-a prăbușit în timpul unei ploi torențiale și a fost refăcut abia în 1995 când a primit și actualul acoperiș de sticlă. Astăzi găzduiește expozițiile Muzeului de Istorie.

Bastionul Graft sau Bastionul Poartă cum s-a mai numit, a fost ridicat între 1515 și 1521 de breasla șelarilor pentru a face legătura între cetate și Turnul Alb. Suferă numeroase transformări în timp datorate captării apelor pluviale ce veneau din Schei dar și datorită ridicării unor case ale bogaților vremii în apropierea lui, pierzându-se astfel chiar înscrisurile vechi de pe zid. A fost renovat în 2004-2005, s-a refăcut și drumul către Turnul Alb - cam abrupt dar merită efortul urcării pentru priveliștea superbă. În interior este amenajată la etajul doi o expoziție permanentă a Muzeului Județean de Istorie cu tematica "Meșteșugarii din Brașov - apărători ai cetății" ce cuprinde litografii, muniție, armuri și arme medievale.

Este turnul ce a aparținut breslei cositorarilor și arămarilor, construit între 1460 și 1494, are o formă semicirculară cu partea dreaptă spre oraș; are cinci nivele și înălțimea maximă 20 m, fiind cel mai înalt punct de observație al Brașovului. Schimbarea gărzilor se făcea pe scări mobile iar apărarea pe gurile de unde se vărsa apă fiartă, smoală topită, pietre încinse sau se aruncau bombarde. În interior se păstrează încă un coș de fum ce se zice servea la încălzirea breslașilor. Deși la aprox. 60 m de zidul cetății, a ars la marele incendiu din 1689, atunci fiind și un vânt foarte puternic. Renovat prin 2005, găzduiește diverse expoziții. La Turnul Alb se poate ajunge și din Calea Poienii, cu auto, apoi spre Bastionul Graft pe jos.

Capătul str. După Ziduri este în fața statuii și bibliotecii George Barițiu, clădirea acesteia în stil neoromânesc având inițial destinația de sediu al Camerei de Comerț și Industrie și fiind ridicată în 1927-1929. G. Barițiu a fost istoricul ce a întemeiat primul ziar românesc pentru ardeleni, "Gazeta de Transilvania", în 1838.

Nu trece neobservată casa Baiulescu, vis-a-vis de biblioteca Barițiu, ridicată pe locul unde în sec. XIV a fost construit Bastionul Curelarilor; în 1887 bastionul este demolat și în locul lui se ridică actuala casă ce urma să devină darul de nuntă al lui Manole Diamandi pentru fiica și ginerele său, dr. Gh. Baiulescu, primul primar român al Brașovului. Acum aici sunt sediile unor centre culturale englez, francez și maghiar.

După un asemenea traseu, un popas la o terasă pe str. Republicii nu este de refuzat apoi, la pas pe un traseu puțin mai umbrit, pe sub poalele Tâmpei, pe Aleea Brediceanu, începând de la Bastionul Tăbăcarilor.

A fost ridicat în 1452 și dat spre întreținere și apărare, breslei "tăbăcarilor roșii", a fost dotat la fel ca și celelalte cu goluri de tragere și guri pentru smoală topită. Comunica cu Bastionul Postăvarilor printr-o galerie de-a lungul zidului. Renovat în 2005, azi este loc de joacă pentru copii.

Construit de breasla aurarilor în 1450 -1455, este preluat de breasla postăvarilor în 1640, care păstrează toate dotările și-l consolidează. Este renovat în 2007 și introdus în circuit turistic, în interior organizându-se diverse expoziții. În aproprierea bastionului se află Turnul Lemnarului, n-am întrat căci era închis, se pare că acolo este o expoziție și atelier de sculptură în lemn.

Este atestat documentar din 1414 dar fiind distrus destul de rău de incendii, este reconstruit în 1689, cu o înălțime de maxim 12 m și grosimea zidurilor de 2 m. La sfârșit de sec. XVIII funarii ridică în incintă și o locuință ce se folosește și azi în același scop.

Este în aproprierea Bastionului Funarilor, aici se ținea muniția dar era folosit și ca punct de apărare. După ce a fost renovat, aici s-a deschis o expoziție permanentă cu arme de vânătoare și alte obiecte specifice vânătorii în perioada medievală.

Se află tot pe aleea de sub Tâmpa, Aleea Brediceanu, a aparținut breslei olarilor iar după recenta renovare este folosit expozițiilor de artă și atelierelor diverse.

Este ultimul bastion de pe Aleea Brediceanu dar întrarea lui este de pe str. Coșbuc. A fost ridicat între 1570-1573 în jurul turnului breslei și a fost special conceput pentru utilizarea armelor de foc. Este considerat cel mai bine conservat și în același timp cel mai spectaculos, având două turnuri de observare, un gang de acces destul de lung, zidurile sunt groase de peste 4 m, pușcașii aveau parapet de apărare la lăcașurile de tragere. Breasla avea aici și o sala de festivități în care de aproape un secol (1910) funcționează muzee cu fortificațiile Țării Bârsei iar curtea este locul spectacolelor de operă și nu numai, în aer liber. A fost unul din cele mai complexe bastioane, bine împărțit și administrat, aici depozitându-se toată arhiva breslei, tot aici ținându-se întrunirile de orice fel ale țesătorilor. De aici, la pas pe strada Castelului se ajunge iarăși în Piața Sfatului.

Cam aceștia au fost pașii plimbărilor noastre prin o parte a Brașovului istoric, presărați cu mici nemulțumiri despre care voi povesti în viitor dar care drumuri aveau să cunoască o mare satisfacție în vizita noastră în faimosul cartier al românilor, Schei, unde ne-am simțit teribil de bine întâmpinați de "Domnul Învățător" la mica școală românească. Despre asta în ultima parte a articolului meu despre Brașov.

---

VIZUALIZĂRI: 1191 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI