La Fântâna cu Leacu, de Sânziene – o zi ca o poveste în inima Văii Almăjului

TIPĂREȘTE

Puțini români au auzit cu adevărat de Țara Almăjului, un colț de rai ascuns în sud-vestul României, în județul Caraș-Severin. Deși are o frumusețe naturală rară și o autenticitate pe care multe locuri turistice au pierdut-o, această zonă rămâne, din păcate, prea puțin promovată. Tocmai din acest motiv, am simțit nevoia să împărtășesc din propria mea experiență de călătorie prin Valea Almăjului – o zonă care m-a surprins prin peisaje spectaculoase, tradiții vii și oameni de o ospitalitate aparte.

Valea Almăjului îți oferă o mulțime de comori naturale și culturale: de la satele pitorești ca Șopotu Nou, Lăpușnicu Mare sau Eftimie Murgu (fost Rudăria), până la morile de apă tradiționale, unele încă funcționale, care dau viață satului într-un mod unic. Munții Almăjului, cu pădurile lor de fag și potecile tăcute, sunt ideali pentru drumeții, iar dacă ai norocul să ajungi în timpul unei sărbători locale, vei descoperi cât de vie este cultura populară, cu dansuri, porturi și obiceiuri transmise din generație în generație.

Toate aceste frumuseți capătă și mai mult sens atunci când le trăiești pe viu, cu sufletul deschis. Așa s-a întâmplat și în ziua în care am ajuns la Fântâna cu Leac, chiar de Sânziene – un moment cu o încărcătură aparte, în care natura, tradiția și credința se întâlnesc într-un ritual tainic, păstrat cu sfințenie de generații întregi.

Drumul până pe Vârful Blidaru, în Valea Almăjului din Banatul Montan, este unul dintre acele trasee care nu se uită ușor, părea desprins dintr-o poveste: liniștea pădurii, foșnetul frunzelor și mirosul de fân proaspăt cosit te făceau să simți că pășești într-un alt timp Nu e doar despre pantele pe alocuri abrupte din pădure sau despre liniștea înaltă a munților – ci despre ceea ce simți în suflet, când ajungi sus, la locul încărcat de emoție "Fântâna cu Leacu", în ziua magică de Sânziene, ziua în care s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul.

Am urcat de dimineață cu mașinile de teren, alături de oamenii din satele din jur – Dalboșeț, Șopotu Vechi, Șopotu Nou, Gârboț, dar și de mai departe. Unii erau veseli, alții triști, alții cu vei mici de mână, și toți – fără excepție – aveau în privire o lumină caldă. Credința lor nu era deloc formală, ci trăită, firească, parte din suflet.

Acolo sus, între cer și pădure, cei 5 preoții din satele enumerate mai sus au oficiat o slujbă emoționantă lângă fântâna veche, despre care toți spun că „are leacu’ în ea.  Și, sincer, privind oamenii care-și spală fața cu apa rece din izvor, care își pun în sticle pentru acasă, pentru bolnavi, pentru rudele rămase în satele de jos –începi și tu să crezi.

Adriana-Loredana, directorul școlii,  ne-a  povestit legenda locului, cu emoție în glas. Se pare că foarte demult, o molimă a lovit porcii din zonă, și un moș din Șopotu-Vechi, disperat, i-a dus aici sus, la aer curat.  Porcii s-au scăldat în apa limpede și… s-au făcut bine. De-atunci, fântâna a fost numită „cu Leacu” . Păstorii, pădurarii, toți localnicii au început să vină în acest loc. Nu doar pentru apa din izvor, ci pentru ceva ce nu se vede, dar se simte.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care oamenii păstrează tradițiile, chiar și azi. Nu e nimic forțat. Totul curge firesc. Mi s-a povestit, de pildă, despre un obicei din noaptea de Bobotează – „botezul vânturilor” . Oamenii ies la râu, aprind focuri și, după direcția vântului, bătrânii prezic anul: dacă va fi ploios, roditor, sau secetos. Tinerii ascultă – și învață. M-au impresionat oamenii. Parcă mă știam cu ei de o viață, deși nu i-am văzut niciodată. Mi-au oferit voioși, cu zâmbet și mare bucurie răchie și fasole, fără să mă știe, fără să-i știu.

De Sânziene. după slujbă, domnișoarele  culeg flori galbene, le leagă în cununi și le atârnă de cruci, de pomi, ori le duc acasă, în grindă sau la icoană. Mi-au spus că unii le pun sub pernă, pentru vis de dragoste. Alții le usucă – bunicele lor știau că ceaiul din flori de sânziene este bun pentru diferite afecțiuni. Este magic felul în care apa din fântână și florile de sânziene devin uneltele lor de protecție și vindecare: femeile și fetele fac mănunchiuri, apoi stropesc cu ele casa, animalele, curtea – să le meargă bine tot anul.

 Dar ce sărbătoare este fără mâncare și băutură? Fasole la ceaun, aburindă, preparată de un vestit bucătar bănățean, Marian Popovici, cu murături de casă. Păstrăvul prăjit și cartofii pe grătar au fost punctul de rezistență a festinului culinar.  Răchia de prună, cât să nu te doară capul, dar să ți se încălzească sufletul, a însuflețit atmosfera. Oamenii au stat la povești, au cântat încetișor, s-au îmbrățișat. Fără telefoane, pentru că oricum nu era semnal,  fără grabă. Doar trăind momentul!

Am plecat de acolo cu regretul că totul s-a terminat mult prea repede, am rămas cu amintiri plăcute și am legat prietenii. Banatul Montan nu e doar un loc – e o stare de spirit. Aici, tradiția e vie, oamenii sunt calzi, iar natura e… vindecătoare.

Ziua petrecută la Fântâna cu Leacu, de Sânziene, nu a fost doar o drumeție prin inima Munților Almăjului, ci o călătorie spirituală, plină de emoție, tradiție și omenie. A fost o zi care ne-a reamintit cât de puternice sunt rădăcinile noastre, cât de mult sens poate avea un obicei transmis din generație în generație și cât de vindecătoare pot fi natura, credința și comunitatea. Într-o lume tot mai grăbită, locuri ca acesta – și oameni ca cei din satele bănățene – sunt ancore care ne țin aproape de ceea ce contează cu adevărat. La "Fântâna cu Leacu", timpul curge altfel. Iar dacă ajungi acolo, cu sufletul deschis, pleci cu inima mai ușoară și cu credința că magia mai există.

De ce să vii în Valea Almăjului? Pentru că aici am simțit, poate pentru prima dată după mult timp, cum e să te desprinzi de zgomotul lumii și să te reconectezi cu ceva profund și curat. E un loc care nu te impresionează cu artificii sau cu atracții turistice construite de mâna omului, ci cu autenticitatea lui simplă: cu satele așezate liniștit între dealuri, cu glasul bătrânilor care încă mai spun povești despre cum era „odinioară” , cu munții care veghează peste tot și toate.

E locul unde te trezești dimineața cu miros de fân proaspăt și păsări cântând, nu cu notificări pe telefon. Unde poți bea apă rece de la o fântână veche și unde fiecare colț de drum pare să aibă un rost, o poveste, o amintire nespusă.

Eu am venit aici dintr-o curiozitate, dar am plecat cu dor. Și cred că oricine ajunge în Valea Almăjului simte că a descoperit ceva rar, ceva care nu se poate explica în cuvinte, ci doar trăi. Și poate tocmai de aceea merită să vii.

Am plecat din Valea Almăjului cu sentimentul că am descoperit un loc care nu cere nimic, dar îți oferă tot ce ai uitat că ai nevoie: liniște, simplitate, rădăcini. Aici nu vii ca să „bifezi” o destinație, ci ca să te întorci, poate, la o versiune mai bună a ta.

Și da, mi-e dor. Dar nu e un dor trist. E unul care îmi amintește că există locuri în lume unde viața se trăiește altfel – mai aproape de adevăr.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 73 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI