Cadoul 'căpşunarilor' de Ziua Tării Noastre

TIPĂREȘTE

Dati-mi voie sa incep cu Cosbuc al nostru…

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat pana acum. Bunici de aur, odihneasca-se in pace, de care mi-e dor si de care-mi amintesc cu ochii umeziti. Parinti modesti, dar cu suflet de aur, care mi-au fost mereu alaturi chiar si de la mii de kilometri. O sora fara de care nu-mi imaginez viata, cea mai buna sora. Un copil reusit, doi de fapt, ca si nepotica tot a mea e;). Prieteni mai vechi, pe care-i vad o data la doi trei ani, dar atunci cand ne vedem timpul parca n-a trecut. Si prieteni mai noi, cu care ma vad mai des, si care fac parte din mine si din prezentul meu. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate trairile mele, bune si mai putin bune. Bineineles ca le prefer pe alea mai bune, dar chiar si-asa, cu toate laolalta, as mai trai o data partea asta prima a vietii mele. Mai putin de-un sfert de veac l-am trait acasa, in tara mea, acolo unde am crescut si m-am format ca om. Apoi mi-am facut alt acasa. Nu e usor de inteles, stiu. Am doua acase. Una care m-a vazut plecand, pe care am parasit-o, fara sa ma simt tradatoare pentru asta, si alta care – imi place mie sa cred, asa, modesta cum sunt;) – a castigat primindu-ma cu bratele deschise. Da, raspundeam mai deunazi intr-un ecou ca Tatal Nostru tot pe romaneste il spun cu voce tare, langa vecinii mei catolici din biserica. Da, primul lucru pe care il spun atunci cand cunosc pe cineva, si dupa usoarea mirare vizavi de numele meu, este Sunt romanca. Cu gura mare si fruntea cat de sus pot eu. Si da, in toti anii astia m-am simtit si ma simt mult mai romanca decat m-am simtit vreodata in tara mea. O fi dorul, cuvantul ala greu de tradus in alte limbi? O fi nevoia de a ma agata de radacini? De radacinile mele alea pure si frumoase? O fi dorinta de nestapanit de a arata lumii cum e Romania mea? Aia adevarata si frumoasa? O fi un pic din toate astea?

Acum vreo luna jumate am dat de un tanar poet si scriitor roman, pripasit si el pe aici de ani buni, un poet cu care sunt mandra sa fiu contemporana, pentru ca sunt convinsa ca el va fi un nou clasic atunci cand se vor naste nepotii nepotilor mei. Sau… sa dea Dumnzeu sa fie mai inainte! Am avut norocul sa-l cunosc acum cativa ani, pe el si pe sotia lui (ai o voce nemaipomenita, Cristina!) cand cu niste activitati organizate cu si pentru romani. Am stiut mereu de el, de la distanta, desi drumurile noastre toate… ne duc pe unde ne duc pe fiecare. Stiam ca e de loc de-acolo de unde se-agata harta-n cui, cum se spune pe la noi. Si, cum tot cochetez de cativa ani cu ideea de a ajunge si eu intr-un viitor (sper din ce in ce mai) apropiat in Maramu’, l-am contactat, cum spuneam, acum vreo luna si ceva. Stiam ca are o casa frumoasa pe-acolo, prin zona Bistritei. Imediat m-a invitat sa ma inscriu intr-o asociatie nou infiintata, a Tinerilor Scriitori si Artisti Romani din Spania. Cum? Sunt si de-astia pe aici? Da domne. Sunt si capsunari intelectuali. O zic cu tot respectul de care sunt in stare pentru capsunarii de pe camp, din serviciul domestic sau de la asa zisa munca de jos. Bineinteles ca am raspuns imediat invitatiei. N-o sa particip eu prea mult, pentru ca nu locuiesc in capitala, m-am gandit (si inca ma gandesc). Dar uite ca, dupa cativa ani in care asa, de nebuna, am mai scos la iveala pe aici ba o hora de-a noastra, ba un martisor gingas, ba o felie de cozonac, ba o Steaua sus rasare…, uite ca am ocazia iar sa ma apropii de… alti oameni ca mine. Romani de-ai mei, romani care, ca si scriitorul de care va povesteam, povestesc frumos lumii de tara lor, si tin cu dintii de radacini, si le canta spaniolilor Mocirita cu trifoi, si publica o carte in editie bilingva, si mai imbraca o ie pe la cate un eveniment, si arata cu degetul pe harta unde e Romania noastra cea frumoasa.

Bun. Ca ma intind mai mult ca o zi de post, ca tot suntem in post. Nu stiu cum am facut eu socoteala initial, ca am crezut ca 30 noiembrie pica in cursul saptamanii. Asa ca atunci cand am dat cu ochii de invitatia la “prezentarea in societate” a Asociatiei, nu prea am poposit pe detalii. In cursul sapamanii sunt la munca, si ultimele zile de concediu de pe anul asta le tin pentru… Romanica mea. Bine ca m-am uitat mai bine, cateva zile mai tarziu. 30 noiembrie, duminica. Adica exact inainte de 1 Decembrie, adica Ziua Tarii Noastre!! Wow!! Pai mergem atunci, cum sa nu mergem!! Si-asa n-am mai fost la Madrid din primavara, o sa profitam de ocazie sa mai facem si-o plimbare, sa mai vedem si-o piesa de teatru, ceva… R. imi confirma si el participarea. Ce bun e R. ! ;) (Aici sa nu credeti ca-l magulesc sau ciugulesc, ca el nu citeste Afa, …da’ tocmai i-am facut cadou Romana pentru straini;), asa ca never say never).

Unde se tine evenimentul asta? Iar wow!! La Ateneul din Madrid, pe care eu nu l-am vazut pana acum. Si cu ce se va manca? Wow!! Cu poezie pe paine (si sare), cu cantece si voie buna!! Limba? Rumañol (rumano+español) ! Ati auzit de limba asta? E limba capsunarilor, fie ei si intelectuali. Profit de ocazie sa-i multumesc webmasterului de serviciu, care e atent mai mereu la spaniolizarile mele. Jur ca incerc sa fiu atenta. Si am dictionarul online deschis toata ziua. Daca imi intrebati sora sau prietenele romance de aici, va vor spune ca sunt o stresata de viata, ca le corectez mereu romana… pocita, da, pocita!! N-o spun cu rautate, ca traiesc si eu pe pielea mea cate un “imprescindibil” (vezi corectura recenta a lui webmaster). Si iar profit sa fac o mica paranteza. Cand eram mica ii uram pe romanii care apareau la tv vorbind o romana cu accent american groaznic!! Ii uram. Multi ani mai tarziu aveam sa fiu, oarecum, in pielea lor. Colegi si prieteni din tara, va rog sa ma credeti ca e foarte greu sa nu amesteci cuvinte dupa ani de zile de trait in alta tara. Cu mana pe inima va spun ca vi s-ar intampla si dvs., si oricui. Nu e, deci, dorinta de a se da mare de exemplu, nu!!! Mie mi-e rusine acasa cand mai bag cate-o stramba, de-aia (ma) corectez la greu, pentru ca limba noastra-i o comoara… Bine, la mine e si (de) formare profesionala, printre altele…

Sa revenim la evenimentul nostru. Emotii la greu, cu o saptamana inainte. Si pentru ca vor fi invitati speciali, scriitori si critici literari din tara mama si din tara gazda, personalitati din multe domenii, si chiar si televiziunea de acasa!! Intr-un moment in care diaspora pare a fi atat de la moda, ma emotionez la greu la gandul ca o sa sarbatoresc ziua tarii mele la Ateneul din Madrid, cu si printre romani de care Romanica noastra ar fi mandra. Gadilaturile din stomacul meu o iau razna. Haide mai, la varsta asta mai tremuri inaintea unor evenimente de acest gen? e intrebarea pe care mi-o tot pun. Da, si ce?!! e raspunsul pe care mi-l dau tot eu. Ma gatesc, ma gatesc, si ma duc si la coafor sambata. O sa folosesc si machiajele alea sofisticate pe care mi le-a facut cadou prietena mea frantuzoaica de ziua mea (care, ca si mine, este opusul sofisticarii in acest sens, dar ne mai dam si noi fine din cand in cand). Ma gatesc?? Da!! Am ia bunicii mele, o ie grea, cusuta la mana, frumoasa rau de tot!! Am spalat-o cu grija, sa nu-i cada nicio margeluta. Si mai am un colier si o bratara din Maramures, mi le-a daruit doamna Aurelia cu drag la sfarsitul verii, cand veneam de acasa. Ce ocazie mai buna de a le purta pentru prima data su sfintenie si mandrie? Vreau sa fiu frumoasa. Sa fiu frumoasa pentru romanii mei si pentru Romanica mea. Pentru ca o iubesc de-acolo de unde ma aflu. O iubesc in felul meu, nici mai bine nici mai rau (romanul s-a nascut poet, va dati seama? ;)). Si-o sa-i dedic si eu o pagina, ei si tuturor parintilor ramasi acasa… si care sufera, in liniste, departarea de copiii lor, si care asteapta, mai ales acum, in prag de sarbatori, ca acestia sa le calce pragul.

Cu o zi inainte de ziua cea mare m-am inscris cu R. la un atelier de meditatii si relaxare. La noi in sat. Doi euro bine platiti, care merg la Unicef, si eu, care de obicei batai picioarele intr-una, pentru ca intotdeauna am crezut ca yoga si exercitiile astea nu prea sunt de mine, aproape adorm in sala. Cred ca Maestrul mi-a ghicit odata ca nu e de mine relaxarea. Seara trecem pe la un var, a fost ziua lui, si incerc sa ma autoconving ca un pahar de vin o sa-mi vina bine, o sa ma linisteasca. Ei as! Hotarat lucru. Las emotiile sa-si faca de cap. Maine voi trai o zi frumoasa. O sa ma emotionez si o sa plang. Si o sa mi se scurga rimelul ala sofisticat pe fondul ala de ten tot sofisticat.

Maine. Adica 30 noiembrie.

Eu, care de cand ma stiu iau un mic dejun de toata frumusetea, abia pot sa ciugulesc ceva. Stomacul imi face fente in continuare. Hai bre sa ne impacam, ii zic pe soptite. Ce, m-asculta? In fine. Drumul pana la Madrid decurge bine. R. ma lasa cu gandurile mele si pune muzica si-mi canta. Tot tot s-or potoli gadilaturile colegei.

Multa lume la Ateneu. Foarte frumoasa sala in care se va tine evenimentul. Vine si ora de incepere, cu ceva intarziere. Sala e plina. Trei sute cincizeci de persoane in Ateneul din Madrid. Romani si spanioli, amestecati si prieteni. Patru ore in care stomacul s-a inteles cu pielea (a mea adica, sa-mi stea numai in mod gaina), cu inimioara (tot a mea, sa-mi bata asa: bum-bum, bum-bum, bum-bum) si cu membrele superioare si inferioare, sa bataie in continuu, ca niste nebune de legat. Patru ore de multe emotii pe care mi-e greu sa le descriu. Mi-e greu nu pentru ca mi-e teama de ridicol, cum vorbea recent o noua colega de site, ci pentru ca e nevoie de anumite circumstante ca trairile astea sa fie intelese bine, sa nu fie interpretate ca un fals patriotism sau eu mai stiu ce. Patru ore in care sufletul mi-a fost hranit suficient ca sa nu mai vrea papica ceva timp de-aici inainte.

Capsunarii i-au facut cadou Romaniei cantece, poezie si voie buna. Capsunarii nu doar au salutat Romania de la Madrid, ci au facut o hora cu ea de mana, si-au luat-o in brate, si-au zmotocit-o, si-au pupat-o pana i-au inrosit obrajii aia palizi, si Romania s-a bucurat atat de mult incat s-a dus imediat sa se schimbe in haine de sarbatoare, in hainele ei de duminica, si si-a pus cununa de flori pe cap, si le-a promis tuturor ca va tine capul sus si umerii drepti si ca nu se va mai lasa ingenuncheata de nimeni, si niciodata. Asta-i Romania mea! mi-am zis in barba, si probabil toti si-au zis in barba, acelasi lucru.

De la imnul nostru, inceput de Cristina si imediat cantat de toti romanii din sala (mi se face pielea gaina si acum, cand ma gandesc), pana la ultima doina, cantata de o fata cu parul balai, totul a fost extraordinar. Sa nu mai pun la socoteala intalnirea cu profesoara mea de limba si civilizatie spaniola din anul I, acum profesoara de limba romana la o universitate spaniola!!

Iti multumesc din suflet, Gelu! Iti multumesc din suflet, ASARS! Va multumesc din suflet tuturor celor care ati recitat o poezie, ati cantat un cantec, ati facut o sceneta, va multumesc celor care ati venit din Romania si ne-ati spus cuvinte frumoase pe limba noastra, va multumesc celor care ati fost spectatori si ati vibrat la unison, va multumesc si spaniolilor care, chiar de n-ati inteles tot, ati stat pana la sfarsit in sala.

Si sa termin cu Grigore Vieru… tot cu emotiile stapanindu-ma la greu. Am renuntat sa incerc sa le mai controlez. Avem nevoie de momente de-astea din cand in cand.

La multi ani, Romania mea draga!

P. S. Fara puncte, va rog. Si o melodie la alegerea (cu siguranta inspirata) a maestrului webmaster 13. Multumesc frumos.

---

VIZUALIZĂRI: 1922 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI