Hotelul cu parfum de mosc

TIPĂREȘTE

Pictorial Vietnam:

https://www.youtube.com/watch?v=ZIT4eL2FDJA

Ce înseamnă a alege un hotel bun atunci când timpul îți este drămuit cu câte o linguriță de ore, minute și secunde, sau, atunci când citești mirat că ceea ce ni se întâmplă poate fi controlat de noi, doar într-o proporție de 12%, iar restul ar fi doar un aliaj de destin și hazard? Cercetând oferta înainte de a pleca la drum, m-am uitat și peste cota de risc a a orașelor unde aveam să-mi petrec aproape câte o săptămână, în hoteluri de câte trei stele... cum forul opiniilor despre capitala Vietnamului oscila între destul de sigur și riscant, am încălcat regula casei și am ales Hanoi Hotel, de patru stele, în ideea de a vedea lumea cu ochii turistului grăbit, dar sigur, de fapt, cu ochiul minții la moștenirea culturală iar cu cel ai sufletului, la oamenii predestinați să populeze această planetă verde...

Am sosit în Hanoi la un apus de soare, când arborii înalți și subțiri, cu doar câteva frunze atârnând de crengile scheletice, strălucind ca niște monede de aur în razele aurii. Mergeam pe străzi cu o mașină din care vedeam, ca într-un film fără sunet, oameni pitici roind în jurul mușuroaielor de haine și alimente... pe măsură ce mă apropiam de Hotelul Hanoi, îi vedeam silueta transformată într-o imensă falie metalică, pe lângă câteva clădiri cu iz occidental. De data asta, o briză oceanică făcea să foșnească copacii din spate, aducând mirosuri de vrăbii la grătar, țipar la cuptor și fum de lemn ars.

Intrarea în hotel, cu valul nou de arome ambientale, alese anume pentru a se îndrepta spre centrul emoțional al creierului, îmi creează instantaneu o senzație protectoare de liniște și confort. Am timp să-mi spun în gând ca, după o istorie plină de scântei, în care ei au fost eroii principali, vietnamezii trăiesc un gen de asimetrie istorica față de “oaspeții” americani, care, așa cum avea să mi se confirme, le oferă, pe lângă investițiile turistice, câteva elemente de bază ale industriei ospitaliere, cu toate binefacerile ei.

La recepție, în fața mea, așteaptă doar ca să-și ia cheia, două japoneze tinere, cu chimonouri de un verde stins, cu flori albe de iriși siberieni, proaspăt înfloriți, părul negru ca tăciunele, căzând în cascade luminoase peste fața albă și pantofii cu tocuri înalte, o ținută ce le dă înfățișarea unor păpuși mecanice, de-abia ieșite dintr-un computer ce le programase în taină să se miște în spațiu, cu pași mărunți și delicați. Experiența trăită cu câțiva ani în urmă, la o ceremonie a ceaiului din Tokyo, îmi prilejuiește câteva revelații unice... doar la un pas în urma lor, o damnă cu un chimono negru, trezit la viață de un stol de cocori albi, în plin zbor, cu o față prinsă într-o plasă de riduri și acoperită de o pudră albă, își acoperea cu privirea-i severă, cele două fete cu aspect de curtezane... regret că nu le pot face măcar o poză pentru a readuce în timp, fie și pentru o clipă, lumea plutitoare, cu idealismul plin de pasiune, a shogunilor romantici.

Încă nu identificasem sursa aromelor care îmi crease o stare de bine, dar intrarea în camera mea dublă, cu regim de single (45E pe noapte), parcă nesfârșită în comparație cu cele de trei stele, mă apropie de un răspuns sigur: Bine ai venit, Mr..., pe micul ecran; o baie unde rafinamentul se îmbină cu utilitatea, în care disting o piatră de ambră de culoarea mierii, o piatră a cărei parfum nu îi voi uita niciodată; cu tablouri trase în tuș subțire, în stil local, și colorate cu delicatețe, scoase în evidență de culoarea neutră a pereților; cu un aer condiționat care, ca un sfat pentru prieteni, trebuie fixat de experții hotelului; cu un ambient parfumat, din care pot distinge miresme discrete de aloe, santal, ambră, scorțișoară, dar, mai ales, moscul floral, pentru care făcusem pasiune cu mulți ani în urmă; un pat cu două perne de damasc, sub un tavan înalt, de culori vii; o glastră plină de fructe tropicale, două sticle de apă și, alături, încă o sticluță cu formă mai delicată, cu câteva picături de esență de... mosc floral.

După un somn liniștitor, aștept cu nerăbdare dușul, cafeaua sau ceaiul de dimineață, atunci când, așa cum spun psihologii, îți apar cele mai strălucite idei... Am timp să observ din nou, cum lipsa cuvintelor poate fi înlocuită de gesturi, că la zece camere este câte un oficiant, care stă la dispoziția ta, că echipa care spală hainele este formată din două persoane, care numără atent piesă cu piesă, ca apoi să ți le aducă la prima oră și să ți le numere din nou, că meniurile restaurantului sunt cam aceleași din marile restaurante și că, în sfârșit, în holul mare al hotelului, sunt niște refugii, sub formă de cerc, în care, se întâlnesc oamenii de afaceri, sau, își fac note de călătorie, la un ceai seducător de fructe de pădure, câțiva reporteri, fotografi, pictori și trubaduri ai lumii, pe lângă care mă simt mai în largul meu.

În așteptarea ceaiului fermecat, îmi croiesc loc printre gânduri și îmi aleg o destinație naturală, pe care de-abia aștept să o prezint. Alături de mine, într-un alt cerc al existenței, are loc o întâlnire de afaceri dintre o familie vietnameză și una venită tocmai din India, pentru a cumpăra ceaiul vietnamez. Domnul din India, poartă o căciulă stil Ghandi și un costum alb, Achkan, cu pantaloni strânși pe corp și un pardesiu lung, cu nasturi cenușii, până la talie, iar doamna lui, cu fața senină, pielea creolă, având o aluniță roșie pe frunte, ca semn distinctiv al căsătoriei, poartă un saris stacojiu lung, o rochie maro, plină de broderii și o bluză galbenă, pe talie… deși sunt obișnuit cu confortul burghez al oamenilor de afaceri europeni, nu-mi ia mult timp până să disting spiritual autoritar al indianului și coregrafia regulată a celor doi vietnamezi, care se înclină aproape mereu aprobator, sau, mai rar, își desfac în același timp brațele, când sunt într-un dezacord.

Mă bucur ca un copil când vine și ceaiul meu eliberator, după care, voi încerca să descopăr, la pas, o altă poveste adevărată din Vietnam.

---

VIZUALIZĂRI: 1822 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI