Albergo Gasthof Hotel din Brunico

TIPĂREȘTE

Sunt mort dupa locatiile turistice care s-au nascut in "port-bebe" cu cate o legenda sau macar cu-o istorioara care mai coloreaza un pic ariditatea si concizia rece a pliantelor turistice pe care le gasesti imprastiate prin mai toate receptiile hotelurilor din lume. Dupa ce-am parasit Tirolul austriac, amicul si “soferul” meu Feri imi zice…. ”Mergem pana unde incepe sa se-innopteze si acolo cautam o pensiune sau un hotel pana a doua zi…OK? ”…”Desigur, ii raspund eu bucuros si repede, multumit ca n-a zis ca mergem pana acolo unde se termina benzina…”.

Seara si oboseala ne prinde la Brunico, mic oras turistic din Italia, vestita statiune de ski, dar aflu totodata ca e si cel mai mare oras din valea Puster sau “Puster land”, din Tirolul italian, regiune ce face parte din provincia italiana Bolzano (sau Bozen, dupa austrieci)... Ca reper, Brunico e situat la 35 de Km de Bressanone si 70 km de Bolzano... Nici n-as fi simtit ca parasesc Tirolul austriac, daca portile de taxare de pe autostrada n-ar fi devenit ceva mai dese. N-am simtit pentru ca trei sferturi din populatia acestei “euroregiuni “ (Tirol-SudTirol-Trento) infiintata in 1998, vorbeste tot nemteste, dar tare mi se pare mie ca, poate gresesc, …precum mai peste tot in Europa, regiunile bogate dar cu o oarecare autonomie fonica dar si economica, sunt un "mar al discordiei" pentru vecinii lor cupizi, zambitori si rabdatori, care asteapta momentul ca sa-si mai taie cate-o felie de tort la desert chiar daca au deja burtile pline. De aceea gardurile imaginare dintre vecini ar trebuie desfiintate odata pentru totdeauna si Europa sa devina o singura tara.

In Brunico (sau Bruneco, sau Brunek, tablita la intrare in oras e trilingva), doar culoarea muntilor s-a schimbat, devenind mai albicioasa iar forma lor e mult mai domoala si valurita. DOLOmitii au putea foarte usor sa se numeasca DOMOlitii, caci piscurile gen “tepuse a la Dracula” 'ale Alpilor francezi sau austrieci au cam disparut. Daca in Austria intrezareai doar portiuni fugitive din granitul semet al Alpilor odihnindu-se pe cate o fasie prelunga de nori, in Dolomiti, semetia ochilor de soim dispare facand loc valurilor unei mari imense incremenite pe vecie, mangaiata doar de carari montane, refugii, poduri suspendate in care te dai ca-n leagan sau cabanele asociatiei “Amici della Natura”, unde, daca esti membru cotizant, poti intra in dormitoarele lor comune cu toata gasca ta de montagnarzi, nu te costa decat cativa euro patul (niciodata mai mult de 8 euro), ai o bucatarie dotata cu de de toate, inclusiv grup sanitar curat, dormi cu rucsacul la picioare, iti gatesti ce ti-ai adus in rucsac si apoi pleci…cu conditia (afisata cu litere mari la intrare), sa lasi totul asa precum ai gasit, adica curat, caci dupa tine va ma veni in mod sigur si un alt grup. Miscarea internationala “Naturfreunde” a pornit in urma cu un secol si ceva din Tirolul austriac, sediul asociatiei e la Viena si s-a raspandit foarte mult intai in tara mama, unde exista peste 120 de locatii turistice (gen “hostel” dar fara paznic permanent), apoi in Elvetia, Franta si apoi in Italia, unde exista, in fiecare din aceste tari, mai mult de 60 de locatii. A propos, si noi facem parte, in mod evident dar doar teoretic, din aceasta mare familie a “Amicilor Naturii”, care in tara noastra, deocamdata are zero locatii (locatie=cabana, refugiu, camping sau macar un teren de campare).

La Albergo Gasthof Hotel, suntem singurii locatari, platim 35 de euro pentru o camera cu 3 paturi (mic dejun inclus), statiunea de ski se anima doar de Craciun, (acum, in octombrie, e pustie), si-si reduce activitatea dupa sarbatorile de Paste. Stiind ca in camera ne asteapta o “primire cam rece” (nimeni nu incalzeste un hotel intreg pentru o camera), tragem de timp si intram in singurul restaurant deschis la acea ora (ora 20), situat la parterul hotelului nostru si ramanem pana spre ora 23 pentru ca era cald si cam asa facea fiecare client “ratacit” pe-acolo... Mese libere nu mai erau de mult dar un localnic, un tirolez tipic, imbracat de sus si pana jos intr-un costum de doc verde (cu care-a mers si la nunta, glumeste Feri), material din care la noi se fac uniformele militarilor, ne invita la masa lui. Omul bause mai multa bere si avea chef de vorba.

De la el aflam ca Brunico acum e mort dar peste 2 luni, va "invia" si va avea 30.000 de turisti care in fiecare dimineata se vor duce la partia de schi care are vreo 6 variante de coborare... Dupa ce telecabina i-a dus pana in varf, ei pot cobori chiar si vreo 30 de kilometri prin padure in serpentina sau pot sa vina mai direct, in slalom, cu viteza mare, pe partia principala. Orasul e situat pe fundul unei palnii, in jurul lui, peste tot, sunt crestele montane, fapt ce e grozav pentru schiori dar localnicii traiesc mereu cu frica uneoi avalanse in san. Seara, turistii, obositi, se-ntorc la vile, pensiuni sau hoteluri, unde mananca zdravan, fac un dus, (unele hoteluri si-au montat deja jacuzzi sau piscina), si-apoi dorm dusi pana a doua zi cand o iau de la capat. Pentru a ajunge sus in varful partiei e bine sa-ti iei abonament pentru o zi intreaga pe care-l gasesti la hotel sau orice centru de informare turistica sau il ai inclus in biletul unei agentii turistice. Acum, nu prea ai ce sa vizitezi, decat cetatea, care e in renovare si care va fi inaugurata de-abia in 2011 si cele 3 biserici, a caror clopote bat in contratimp. Intai incepe sa bata ora exacta (dar si jumatatile de ora) biserica cea mare, cea cu doua turnuri. Apoi, cand ea termina ce are de spus, incep sa bata clopotele, in contratimp, si celelalte doua biserici, care au numai cate un turn. E-o feerie muzicala. In Italia mai toate bisericile sunt catolice iar la radio ai si un post la care se tin “non-stop” slujbe de la Vatican. “Stiuuuu…zic eu in sinea mea, pe drum, am dat de el si n-am auzit decat mai mereu o voce molcoma ce te-adormea la volan si care murmura ceva de genul “Santo padre noster chi sei in cieli, benedicto nostra vita et date-ne senectute e richeta” Comandam, cate o “pizza funghi” mai mare decat farfuria cu 8,50 euro bucata si cate o halba mica de bere cu 2,50 euro, apoi inca una, caci “tirolezul “ incepuse sa ne spuna legenda locului.

“Cica…nu departe de Brunico, e un deal cu-o biserica si-o manastire cocotate-n varf. Acolo locuia pe vremuri, un preot. Era un preot minunat. Toti oamenii din jur mergeau in fiecare duminica sa-i asculte slujba, biserica devenise neincapatoare... Preotul era cel mai iubit om al locului. A reusit sa deschida chiar si un “lazaret” si “o “cantina a saracilor”. Intr-o zi, un sarman al locului, care trecuse prin cele doua institutii caritabile ale preotului, gasi o punga cu galbeni. Erau muti bani de aur in ea. “Ce sa ma fac eu, cu atata banet, se-ntreba sarmanul? O sa-i dau punga preotului cel bun si sunt convins ca supa saracului va fi de-acum incolo mai gustoasa, poate vom primi si-o bucata de carne langa ea”. Zis si facut. Preotul ii multumi sarmanului, dar dupa nici o saptamana in biserica din varful dealului aparu un alt preot, unul tanar, care inchise lazaretul si inchise si cantina sarmanilor. Preotul cel bun, se muta aici la Brunico, cumpara castelul din deal, care era tocmai de vanzare, isi lepada hainele sfinte si “intra in afaceri”, incepu sa faca comert cu vinuri si mirodenii. In curand isi cumpara si o caleasca poleita cu aur. Incepu sa fie nemilos si hain, nici macar sarmanului ce-i daduse punga cu galbeni, nu-i dadu nici un sfant. Prins de afaceri, nici la biserica nu mai avea timp sa mearga, cu toate ca erau trei biserici in oras. Din cel mai iubit om din valea Pusterului, preotul deveni cel mai urat om din regiune. Apoi, intr-o zi, au aparut soldatii lui Napoleon care au incendiat toata valea, fara mila, chiar daca Bonaparte era corsican... Castelul preotului cazu in mainile invadatorilor si fu rechizitionat ca "prada de razboi”. De la o zi la alta, preotul deveni un om sarac. Apoi se imbolnavi. Dar lazaretul era inchis. Preotul incepu sa sufere si de foame, dar cantina saracilor era si ea inchisa. Nemaiavand incotro, se reintoarse la manastirea din varf de deal unde fu primit cu drag de preotul cel tanar. Acolo isi gasi si sfarsitul. Si, in ziua cea din urma, cine credeti ca l-a ingropat? Tocmai sarmanul ce-i daduse punga cu galbeni si care intre timp devenise groparul bisericii”.

E-o legenda pe care Feri, vadit emotionat, a ascultat-o cu sufletul la gura, apoi mi-a tradus-o si mie. Poate c-o fi adevarata, poate nu, dar in orice caz, ne-a mai scos din amorteala si-a dat macar o nota de culoare acestui oras in care, la acea ora, nu se-ntampla mai nimic interesant. Vai, ce mult conteaza doua vorbe bine asezate ce pot da o farama de viata si celui mai trist oras, unei ruine, unei buturugi sau unui bolovan diform. Povestile sunt facut nu numai pentru a adormi copiii.

A doua zi, dis de dimineata, vizitam cetatea si centrul orasului Cetatea se afla pe un deal chiar in spatele hotelului Albergo, si la care ajungi usor, urcand niste scari ce seamana cu cele ale cetatii medievale din Sighisoara, fapt ce ma pune pe ganduri…oare nu si de aici au venit colonistii sasi in secolele XIV-XVI in Transilvania? De pe dealul cetatii, de pe o banca, admiram panorama intregului oras asa zis “modern”, apoi vizitam poligonul de tir din incinta cetatii. Hoinarim o vreme prin centrul medieval, plin cu case din secole de mult apuse, case cu balconase tipic italienesti, in care Julietele urbei apar probabil seara imbracate in elegante costume de ski pentru a asculta serenadele tinerilor sositi cu chitara pe ski-jet-uri, case vechi la parterul carora se afla insa magazine moderne, dotate cu camere video si sisteme de alarma, semn ca acest oras are si perioade lungi de “hibernare”. Vizitam apoi si cele trei biserici dintre care cea cu doua turnuri are si un cimitir, unde, daca ai face abstractie de locurile de veci, te simti ca-n interiorul unei vile romane din Pompei sau Herculane, inainte de eruptia Vezuviului. La intrarea in acest loc sacru se afla o placa comemorativa ce proslaveste eroismul catorva cetateni ai urbei ce s-au opus armatelor lui Napoleon in anul 1805. In zadar insa, caci imparatul francezilor, fin psiholog, inainte de-a invada Italia le-a tinut soldatilor sai un “speech” celebru de la inaltimea calului sau…”Ia uitati-va la voi cum aratati, sarmani francezi amarati si fara de noroc, sunteti flamanzi si rupti in coate, in timp ce dincolo de Alpi, nemernicii de italieni care-au supt bogatiile Europei timp de doua mii de ani, huzuresc si inoata in placeri, inconjurati de femei frumoase, mancaruri alese, bijuterii si vinuri scumpe…Vreti ca toate acestea sa fie maine ale voastre? ” Si se pare ca eroismul de carton al unor italieni in zale de argint din Brunico a fost stins ca un foc de paie de gloata furibunda a unui popor mai prost inarmat dar mult mai motivat de catre unul dintre cei mai mari comandanti de osti ai tuturor timpurilor, prin venele caruia curgea acelasi turbulent sange latin precum cel al cezarilor Romei.

In fine, “arrivederci” Brunico, ”grazie” Italia, pentru ospitalitate, pentru frumoasele tale imagini si povesti, vizitele scurte sunt cele mai reusite, maine ne asteapta altceva, Budapesta, orasul cel mai frumos al estului Europei... atunci cand nu ploua.

Prognoza meteo insa, pentru a doua zi, anunta ploaie mocaneasca…

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 4455 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI