Câteva gânduri după concertul lui Andre Rieu

TIPĂREȘTE

Cu vreo zece ani în urmă eram într-o excursie la Viena unde tot oraşul era împânzit de afişe cu concertele pe care Andre Rieu le va susţine la Schonbrunn. Biletele care mai erau disponibile costau mult şi nu puteau intra în bugetul acelei excursii. Am plecat din Viena cu regretul că n-am fost la concert, neştiind că peste câţiva ani se va ivi o ocazie în Bucureşti.

Anul trecut în decembrie, Violeta Bălaşa a postat un anunţ cum că în iunie Andre Rieu va veni în Bucureşti şi biletele vor costa 150-200 lei. În prima dimineaţă în care s-au pus în vânzare, neavând încredere în achiziţia on-line (bătrânii sunt suspicioşi) ne-am înfiinţat la coadă la sediul Eventim şi în mai puţin de o oră am luat pentru noi şi copii bilete de 160 lei/ buc.

Zilele trecute, uitându-mă pe plan ca să văd unde avem locurile am observat că unele bilete costă 870 lei/buc (soţ+soţie sau prietenă, dintr-un glonţ 17 mil, cât o pensie bună de profesor universitar). Revin, dar încă nu la Andre Rieu. Nu sunt o mare amatoare de valsuri, în copilăria mea fiind considerat un gen de muzică uşoară de cântat la baluri. Sigur că am învăţat să valsez dar nu am mai avut ocazia să-l dansez, fiind înlocuit cu cazacioc.

Am mâncat muzică de operă pe pâine, tata ducându-ne la teatrul Regina Maria din piaţa Senatului, devenit mai târziu operetă pentru că Opera Natională a fost construită târziu în 1954. La şapte ani am văzut Aida şi apoi până pe la 10, ˝ în timpul nemţilor˝ toate spectacolelede Wagner montate în Bucureşti: Vasul Fantomă, Lohengrin, Tristan şi Isolda, Aurul Niebelungilor. Asta explică de ce am crezut că mergând la concerul lui Andre Rieu îmi va plăcea sau nu dar în orice caz nu mă va emoţiona.

Iniţial erau programate două spectacole pe 13-14 iunie dar în faţa cererii enorme s-au suplimentat la şapte, începând cu 5 iunie.

Andre Rieu are cea mai mare orhestră particulară din lume cu 60 de instrumentişti, cântăreţi, personal de recuzită, maşinişti, impresari. Anual dă peste 100 spectacole adunând peste 1 mil. de spectatori. Începând cu 2004 anual a intrat în Bilboard´s Top 10. A vândut până acum 40 mil DVD-uri. În România a fost prima suită de concerte şi după numărul de bilete vândute, peste 84000 şi entuziasmul publicului, a fost un mare succes.

Biletele noastre erau pentru sâmbătă 13 iunie, orele 20.30. Auzind că s-au vândut 5000 locuri pe iarbă în scop caritabil cu 45 lei, mi-a fost teamă că dacă nu vom merge la timp, vom găsi locurile ocupate aşa că am luat un taxi care, la 19.45 ne-a lăsat destul de aproape de intrarea dinspre Pţa Coşbuc (La Rond).

Venise deja multă lume, unii erau la coadă la tonetele la care se vindeau nişte găleţele cu pop-corn, bere, cola, şampanie. Am cam strâmbat din nas şi am râs singură de mine că am ajuns o babă snoabă dar mi-am adus aminte că aşa e în Occident, ori noi, cum să ne lăsăm mai prejos?

O echipă de controlori, supraveghetori, însoţitori au asigurat din prima să nu fie nicio buluceală la căutatul locurilor. Noi, luând biletele cu aproape jumătate de an mai devreme, am avut cele mai bune locuri din cele ieftine. Eram rândul 8 al sectorului D6, pe o platformă aşezată cu vreo 20 cm mai sus, ceeace mi-a permis până şi mie să privesc peste capete şi nu printre. Spectacolul a început fix la fix dar câţiva zeci din românaşii noştri, dornici să se afişeze şi să arate cât de ocupaţi sunt, îşi căutau locurile după ce a bătut gongul şi chiar mai târziu.

Scena era destul de departe, vedeam orhestra, corul şi pe Andre Rieu ca nişte omuleţi dar două ecrane mari aşezate lateral a făcut posibilă urmărirea până şi a ultimului detaliu. Sonorizarea şi luminile erau impecabile. Tehnicienii nu au lăsat nimic la voia întâmplării sau a celor care zic ˝ las´ că merge şi aşa! ˝. O dronă care probabil filma s-a plimbat tot timpul pe cer.

La cei 65 de ani, carismatic, încă tânăr pentru cariera muzicală pe care o are, Andre Rieu e un fenomen: dirijor, violonist, actor, animator, mim, ca să nu vorbim de maşinăria de spectacol perfectă pe care o conduce sau de oamenii pe care i-a ales şi care au făcut să nu găseşti nici cea mai mică fisură. Este interesant că vorbind englezeşte, i-am înţeles până şi ultimul cuvânt, eu care n-am făcut o oră de engleză ci am prins ceva din ce am auzit prin filme sau citit pe internet. Era un vocabular simplu cu care putea fi înţeles de nevorbitorii de limbă engleză.

Sigur că baza spectacolului au fost valsurile de Strauss dar între ele au fost intercalate arii din opere în special de Puccini şi Verdi, duete din operete de Lehar, quartete. Vocile sopranelor, altistelor, tenorilor şi baritonilor au fost formidabile, la aceasta contribuind categoric tehnica de sonorizare şi amplificare.

Cu excepţia recitalului lui Gheorghe Zamfir, mult elogiat de Andre Rieu şi aplaudat de români, spectacolul a avut cred repertoriul internaţional obişnuit pentru că s-a cântat în italiană, engleză, franceză, germană şi bineînţeles în olandeză, limba natală a maestrului. O aluzie la regimul totalitarist german a fost dată de un grup de cântăreţi care au interpretat şlagăre nemţeşti din anii ´40 până ce a fost interzis pentru că doi dintre ei erau evrei. Au fost intercalate şi momente comice, tocmai ca spectatorii să aibă câteva clipe de destindere.

O doamnă îmbrăcată în roşu fugărită de un taur sau o coristă mai opulentă care fluera ca un jandarm au făcut deliciul publicului. Rochiile instrumentistelor şi coristelor în roz pal, bleu sau vernil şi fracurile domnilor cu coadă de rândunică sugerau atmosfera vieneză de acum o sută cincizeci de ani.

La jumătatea spectacolului s-a dat o pauză deşi cred că înafară de cei cu probleme urgente de rezolvat, oamenii ar fi vrut să asculte în continuare. După pauză au apărut din nou incidente cu întârziaţii care deşi filmaţi deci arătaţi cu degetul, erau fericiţi că sunt văzuţi şi întârziau să se aşeze la locuri.

Emoţia artistică m-a cuprins şi pe mine pentru că a fost dată graduală, nu pleosc! şi gata. Întâi timid, apoi mai insistent lumea s-a sculat în picioare, se balansau mâinile în aer, se bătea din palme ritmul, câteva perechi de tineri au început să danseze printre rânduri. Totuşi faţă de secvenţele din concertele pe care le-am văzut pe youtube, românii par mai sfioşi. Poate şi prin faptul că oamenii noştri au viaţa mai grea. Unii au făcut efort material să vină la spectacol iar alţii, cei cu bani mulţi poate sunt îngrijoraţi de cum să nu-i piardă sau să nu fie descoperiţi.

La sfârşitul spectacolului care a durat cam două ore jumătate au fost bisurile la care Rieu era pregătit. O dată, de două ori, de trei ori, a apărut din nou Zamfir, în fundal căluşarii, totul s-a treminat apoteotic cu focuri de artificii. Nu mi-a plăcut deloc tropăitul din picioare cu care lumea mai cerea spectacol. Era un zgomot înfricoşător. Şi cu asta i-am copiat pe occidentali. Nu era mai bine, să te ridici în picioare să baţi din palme şi să strigi bravo sau bis? Scuzaţi, sunt împăstată de prejudecăţi.

După spectacol marea de oameni s-a împrăştiat spre bulevarde. Închipuiţi-vă că în puhoiul ăla, m-a observat MCM. Are o fată frumoasă ca şi mama ei. Am ieşit la Rond şi de pe strada Gramont am chemat un taxi. Am adormit târziu pe ritmul valsurilor lui Strauss. Încerc să vă pun nişte poze care cu toate imperfecţiunile vă pot sugera atmosfera din timpul concertului. Amfostacolo!

WEB, dacă se poate înserează https://www.youtube.com/watch?v=vauo4o-ExoY vals de Şostakovici.

---

VIZUALIZĂRI: 2400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI