O zi în Insulele Elafiti

TIPĂREȘTE

A fost o vreme, acum vreo 8-10 ani, când rețelele de socializare nu aveau amploarea pe care o au acum și când (aproape) singurul mod în care ne trimiteam unul altuia fotografii, glumițe sau articole interesante era via e-mail. Și acum am păstrat în căsuța poștală un folder care se cheamă „chestii mișto”, aici le-am adunat pe cele mai bune... Țin minte că la un moment dat am citit despre Lopud, o insuliță din apropierea Dubrovnikului, un mic Paradis puțin știut chiar și de localnici, un loc eminamente rural, în care nici măcar mașinile n-au ce căuta; evident că la vremea aia doar am suspinat adânc și am „clasat documentul”. „Puțin probabil să ajung eu acolo vreodată!” Dar se pare că viața are o plăcere nemăsurată în a ne contrazice, iar când o face spre bucuria noastră, cu atât mai grozav ni se pare! Despre o astfel de întâmplare o să vă povestesc azi.

Am recunoscut întotdeauna fascinația mea pentru insule și mai ales pentru insulițe. Acum 3 ani, când am ajuns în Dubrovnik cu familia, nici nu s-a pus problema să încercăm să abordăm micile insule din jurul marii cetăți, căci trebuia să ne încadrăm într-un program prestabilit (sau... să zicem că altele au avut prioritate). Dar nimic nu m-a împiedicat să visez de data aceasta, când urma să ajung a doua oară în zonă, deși timpul nu avea să-mi fie cel mai bun prieten (dar când mi-a fost?!). Prea multă documentare n-am avut a face, am găsit doar câteva articole; culmea, mai multe în limba română decât în engleză! În fine, nici nu cred că-mi trebuia mai mult... Doar o portiță în programul destul de încărcat prin care să ne putem strecura, eu și prietena mea, A.

Lopud face parte din Arhipelagul Elafiti, aflat la nord-vest de Dubrovnik, destul de aproape de acesta, format din 13 insulițe, dintre care doar 3 sunt locuite: Koločep, Lopud și Šipan. Numele se pare că provine din grcescul elaphos, care înseamnă căprioară (fuseră și se cam duseră de pe aceste meleaguri). Cel care le-a menționat prima dată sub acest nume a fost Plinius cel Bătrân, în monumentala sa lucrare, Naturalis Historia, în sec. 1.

Koločep este cea mai apropiată insulă, doar 5 km o despart de portul Gruž și cea mai mică în același timp; micuțul său port adăpostea un adevărat șantier naval pe vremea Republicii Ragusa (vechea denumire a Dubrovnikului). Legendele locale susțin că 2 marinari de pe Santa Maria (corabia cu care Cristofor Columb avea să acosteze prima dată pe țărmurile Americii) proveneau de pe această insuliță. Un fragment din coralul roșu de Koločep reprezintă încă un suvenir inspirat pentru turiștii zilelor noastre. În plus, pe insulă se găsesc răspândite 7 biserici pre-romanești din vremea regilor croați (sec. 9-11).

Urmează Lopud, cea mai cunoscută, în parte datorită unei superbe plaje cu nisip, printre puținele de acest fel din Croația. Šipan e cea mai mare dintre insule, fiind cândva favorita nobilimii croate, de la care se mai păstrează ceva clădiri istorice, mai mult sau mai puțin conservate. Azi este cunoscută mai ales pentru plantațiile sale de viță-de-vie și de măslini, care i-au adus chiar și un record Guinness: insula cu cea mai mare densitate de măslini pe cap de locuitor!

Cum se ajunge acolo? Cu barca, normal. Sunt curse zilnice (4 pe zi în aprilie), cu plecare din portul Gruž și cu oprire, pe rând, în fiecare din insule; sau poți să iei o excursie organizată, cu masă de prânz inclusă, care te plimbă prin toate cele 3 insule (cred că nu-i birou turistic să nu o vândă, peste tot am văzut reclame de acest gen). Eu îmi scosesem frumos pe carnețel orarul curselor spre/dinspre insulițe, așa, just in case, căci în mod realist nu speram să avem timp de toate 3, poate doar să dăm o fugă până în Lopud.

Când ne-am plimbat prin cetate, am găsit însă în micuțul port turistic din capătul acesteia un stand unde se vindeau astfel de excursii și ne-am dus să ne interesăm. Băiatul de acolo ne-a prezentat-o foarte frumos, iar la final ne-a spus și cât costă: „În mod normal, 50 de euro, dar astăzi avem un preț special, doar 40! Only for you!” Aiurea, știam eu cum stă treaba cu prețurile astea speciale (deși apreciez chestia asta, mi se pare o bună metodă de marketing; nu poți să nu te simți măcar o secundă măgulit, chiar dacă știi că-i doar o minciunică frumoasă!). Aș înclina să cred chiar că peste tot au același preț, aveam să ne întâlnim ulterior pe vas cu două colege din grup care achiziționaseră excursia de la hotelul nostru și plătiseră la fel.)

Nu ne-am putut hotărî pe loc, am mai studiat agenda conferinței, ne-am mai gândit, ne-am sucit de câteva ori și în final ne-am hotărât: hai! Prețul mi s-a părut foarte bun și cunoșteam seriozitatea croaților, eram convinsă că nu vom regreta! Ne-am întors mai spre seară, băiatul ne-a recunoscut, am plătit 20 euro avans pentru amândouă și am stabilit să vină un microbuz să ne ia din fața hotelului nostru a doua zi dimineață la 9:30. La 10 aveam să plecăm din portul Gruž, iar la 17 să ne întoarcem. A trebuit să optăm și pentru masa de prânz: pește, pui sau meniu vegetarian. Am ales, desigur, prima variantă.

La 10 fără 5 ne-am înființat pe aleea din fața hotelului și fix peste 5 minute a oprit în fața noastră un mini-van. Am străbătut Peninsula Babin Kuk, am mai preluat de pe drum un grup de câteva persoane și în maxim 20 de minute eram în portul Gruž, principalul port turistic al Dubrovnikului (din portul mic, din capătul cetății, pleacă doar vaporașele pentru insula Lokrun). Șoferul ne-a pasat unui tip ce ne-a condus la nava pe care aveam să ne îmbarcăm, Stela Maris.

Pe pliantul primit odată cu achitarea avansului scrie că-i vorba de un vaporaș lung de 25 m, adânc de 6,5 m, cu capacitate de 190 de persoane, spațiul închis e prevăzut cu aer condiționat, are și o zonă deschisă, desigur, dar și una amenajată pentru plajă. Evident, bar și toalete - asta ca să vă faceți o idee.

La bord am plătit restul de bani, o parte în euro, alta în kuna. Am ocupat locuri sus, în zona deschisă, chiar dacă vremea nu era dintre cele mai grozave. Eram optimistă totuși, citisem că insula Koločep se laudă cu peste 250 de zile însorite pe an; cât de ghinionist să fii să nimerești într-una din celelalte?! În fine, hai să nu-l mâniem pe Dumnezeu...

Barca s-a pus curând în mișcare, înaintând ușor prin golful îngust, lăsând în urmă micile dealuri acoperite cu clădiri mai noi sau mai vechi. Pe partea dreaptă am putut în curând admira celebrul pod Franjo Tuđman, cel care se ridică la peste 60 m deasupra mării și care a scurtat drumul spre Dubrovnik cu câțiva km buni. Pe stânga am plutit multă vreme pe lângă Peninsula Babin Kuk, plină de parcuri de pin și am admirat hotelurile de 4 și 5 stele dispuse pe țărm; am zis că l-am identificat și pe al nostru, dar acum nu mai sunt atât de sigură că nu era altul.

Cam trei sferturi de oră am plutit așa, într-o pâclă ușoară, ce făcea să se estompeze puțin contururile țărmurilor nu prea îndepărtate. Prima haltă am făcut-o în Koločep (Kalamota îi spun croații), mai precis în micuțul port Donje Čelo, adăpostit într-un golf în partea sa nord-vestică. Pe măsură ce ne apropiam de doc, mă simțeam tot mai tare stăpânită de sentimentul de familiaritate și de o bucurie ciudată, de parcă fusesem plecată prin lume și acum mă întorceam acasă! E clar, nu sunt făcută pentru spații largi, ci pentru locuri din acestea rurale, pașnice, romantice... Casele de piatră, falnicii chiparoși, bărcile legănându-se alene pe luciul apei - of, ce dor mi-a fost de toate acestea!

Înainte de a acosta, căpitanul ne-a anunțat că suntem liberi să batem potecile insulei încotro vom fi dorit, dar la ora 12 trebuie să fim înapoi la bord. Ne-am uitat la ceas: aveam 75 de minute la dispoziție; deci pe cai! Chiar în capătul falezei din stânga, unde a ancorat Regina Maris, am găsit un panou cu o hartă a insulei, precum și un set de indicatoare turistice spre principalele puncte de atracție/utilități (dispensar, poștă, școală, hotel etc.). Stânga sau dreapta, ce zici, prietena mea?!

N-am cugetat prea mult și-o luarăm ușor stânga, pe o cărare asfaltată ce urca ușurel; în câteva clipe ne-am trezit în inima localității, printre case înconjurate de grădini și/sau garduri de piatră. Liniște și pace, foșnet ușor de vânt, din când în când câte un cucurigu sau câte un țipăt strident de pescăruș. În plus, verde luxuriant pretutindeni, smălțuit pe alocuri cu pete vii roșii, galbene, albe, movulii - florile primăverii. Și în plus - miresme fine, abia perceptibile de natură proaspătă... Doamne, cum să nu iubești astfel de locuri?!

Am văzut indicator către o biserică în dreapta, doar 200 m, și-am cotit-o într-acolo. Câțiva turiști nordici tocmai ieșeau din incintă, iar două călugărițe stătea de vorbă în șoaptă în apropiere. Biserica era croită după tiparul pe care prea bine-l știam: o navă simplă, dreptunghiulară, cu acoperiș în două ape din țiglă portocalie și cu o campanilă cu 3 clopote. Pe zidul frontal era o plăcuță cu o inscripție în croată, ceva despre regele Tomislav și anii 925 și 1925.

Biserica era încuiată, la fel și clădirea cealaltă de sub pergola cu viță-de-vie (despre care aveam să aflu că-i muzeul bisericii); n-am îndrăznit să abordăm călugărițele, poate ne-ar fi deschis. Ne-am mulțumit să admirăm frumosul basorelief de deasupra intrării, reprezentând-o pe Fecioară înconjurată de 4 îngeri.

Am descoperit și un panou cu informații în mai multe limbi și am citit că ne aflam în fața Bisericii Adormirea Maicii Domnului, atestată în sec. 13, renovată masiv în sec. 15. Am aflat și că muzeul ar adăposti artefacte extrem de vechi și valoroase, fragmente de piatră din capelele pre-romanești răspândite peste tot prin insulă.

Am urcat apoi către un turn simplu de piatră, destul de înalt, era semnalizat turistic, dar atât, nicio informație despre el. Nu mai conteneam să ne minunăm de liniștea locului, ne imaginam locuind aici și am ajuns amândouă la concluzia că nu, nu ne-am plictisi defel, am găsi cu ce să ne ocupăm timpul! A propos de timp, acesta zbura cum știe el să zboare, absolut de capul lui, așa că ne-am întors în drumul principal, decise să coborâm de-acum spre port (în față am fi ajuns în cealaltă localitate a insulei, Gornje Čelo, erau cam 2 km până acolo).

Ne-a deturnat însă un alt indicator, către o altă bisericuță, nu mai știu cum o chema, țin minte doar că avea un unic clopot deasupra intrării simple, înconjurate de o împletitură de plante uscate. De aici însă, din apropierea acestei biserici, am avut o vedere splendidă asupra întregului golf! Și tot aici ne-am întâlnit prima dată cu ingeniozitatea locuitorilor, care așezaseră niște plăci de lemn peste aleile în trepte, spre a le face mai ușor practicabile.

Am coborât într-adevăr în port și ne-am gândit să facem câțiva pași și în sens opus, de-a lungul falezei. Pe la mijlocul golfului părea să se afle zona centrală a localității: poșta, magazinul, o pensiune și vreo două terase modeste, dar drăguțe. În partea cealaltă a golfului am găsit chiar și o minusculă plajă de nisip, precum și hotelul Sensimar, cu sigla TUI la intrare. Sezonul încă nu începuse, dovadă fiind grămezile de șezlonguri, puse unul peste altul.

Ne-am continuat plimbarea pe faleza opusă docului unde se odihnea Regina noastră. Am pozat bărcile printre ramuri de pin, marea tremurătoare, de o culoare nedefinită, cocoașele blânde ale insulelor vecine... Am mai dat de o bisericuță, Sf. Treime pe numele ei și - ce să vezi?! - când am încercat ușa veche, aceasta s-a deschis ca prin farmec! Un interior atât de simplu, dar cu atâta farmec! Pereții văruiți în alb, un altar decorat cu o icoană, un crucifix și 4 băncuțe de lemn - cam asta era tot. Afară, un panou cu explicații ne-a lămurit că bisericuța a aparținut ordinului călugărilor dominicani din Dubrovnik și că se mai ține slujbă aici doar o dată pe an, în ziua de hram.

Am mers până în capătul falezei, unde dincolo de o poartă metalică încuiată, Vila Rosa încă hiberna, apoi ne-am întors, însoțite de doi cățeluși simpatici ce-au apărut de nicăieri. Speram că ne rămâne suficient timp și pentru o cafea la una din terasele din port; ne-a rămas - cafeaua a fost bună și tare, servirea promptă. Cu 5 minute înainte de ora 12 am urcat din nou la bordul Reginei.

Masa de prânz era pregătită, undeva pe puntea de jos, cea acoperită. Pe ambele părți erau mese de 6 persoane, pe care echipajul aranjase deja tacâmuri, șervețele, pahare de unică folosință și câte un coș cu pâine. Pe fiecare masă ne așteptau, deasemenea, câte o sticlă de vin alb, una de apă și alta de suc, toate brumate, abia scoase de la rece. N-au întârziat nici farfuriile cu mâncare - fiecare porție fusese deja asamblată la bucătărie. N-am identificat specia de care aparținuse peștele nostru, dar pot spune că a fost delicios, gătit pe grătar, asezonat cu ierburi și un pic de usturoi și acompaniat de salată. Am tras cu ochii la vecini și am constatat că nici șnițelul de pui nu arăta rău. Meniu vegetarian n-am văzut la nimeni, deci nu pot comenta. În concluzie, am fost foarte mulțumite de masa oferită de Regină, am gustat și vinul - bun și el, mai bun decât mă așteptam.

Vreo 15-20 de minute am mâncat stând în portul din Koločep, apoi vasul s-a pus în mișcare, mai aveam drumuri de făcut și lucruri de văzut. Am ocolit insula Lopud (știam că aveam s-o savurăm la final, cireașa de pe tort!) și după vreo juma' de oră de navigat, ne-am apropiat de portul Suđurađ, situat în sud-estul insulei Šipan. Era 12:50 când am acostat, am fost anunțați că avem la dispoziție doar 55 de minute să ne lămurim care-i treaba cu insula asta! Frustrant, ce să zic?! Deci hai să nu mai pierdem timpul și să pornim!...

Ca și pe Koločep, întâlnirăm în capătul docului harta insulei și două șiruri de indicatoare turistice, stânga-dreapta. O luarăm în dreapta de data asta, de-a lungul liniei golfului ce adăpostește portului. Am ochit o vilă faină, cu o terasă suspendată deasupra apei și am pozat numărul de telefon afișat la intrare; nu se știe când vom avea nevoie! Chiar în capătul golfului se găsește o biserică, un pic atipică față de celelalte întâlnite în Croația, mi s-a părut că seamănă mai mult cu ale noastre, probabil datorită pridvorului generos. Uitându-mă acum pe fotografie, constat totuși că totuși acesta a fost adăugat ulterior bisericii cu campanilă simplă.

În imediata apropiere se află Vila Skočibuha, singurul conac medieval conservat într-o zonă rurală din Croația. Venind înspre noi taman din sec. 16, aceasta seamănă mai mult a fortăreață - un mic castel cu două turnuri de-o parte și de alta, înconjurat de un zid de apărare. Nu mi s-a părut deschis pentru vizitare, și oricum nu aveam timp suficient în acest sens. Ne-am continuat explorarea pe aleea din dreapta castelului, unde am întâlnit un magazin ce oferea spre vânzare celebrul ulei de măsline. După ce zidul fortăreței s-a isprăvit, au început proprietățile private, adevărate ferme înșirate una după alta - case de piatră cu 1-2 etaje, înconjurate de culturi agricole și grădini de zarzavaturi. Evident că treaba era în toi, peste tot oamenii roboteau la câte ceva. Unele din aceste case păreau că au și camere de închiriat.

Ajunserăm la o răspântie, eram deja fleașcă de transpirație, căci drumul urcase binișor până atunci. Pe stânga se zărea, printre crengile copacilor, un mastodont de hotel în curs de a fi finalizat și m-am întristat un pic văzându-l, se potrivea ca nuca-n perete în acest decor pastoral! În dreapta era cimitirul și apoi drumul promitea să ducă la una dintre bisericile celebre de pe insulă, Sf. Duh; era destul de târziu și am decis că-i mai cuminte să ne întoarcem totuși. Nu înainte de a vizita o bisericuță ce se zărea pe o movilă din apropiere - Sf. Ștefan îi e patron, din sec. 10 și până în zilele noastre! Prin exterior doar, că ușa albă de termopan:(am găsit-o încuiată.

Ne-am întors în port și am făcut câțiva pași pe faleza din dreapta, de data asta singură, căci A. a rămas într-un magazinaș de suveniruri să scaneze oferta. Soarele începuse să capete tupeu de câteva minute bune, apa mării prinsese și ea ceva reflexii în nuanțe de turcoaz și smarald. De pe micul ponton din capătul falezei se zărea în depărtare o plajă, am recunoscut câțiva din pasagerii Reginei zbenguindu-se la mal.

Am renunțat să mă duc până acolo, A. mă suna să mă întorc. Îmbarcându-ne din nou, deja îmi făcusem o părere despre insulele Elafiti și am declarat prietenei mele: „Mi-ar plăcea să mă întorc cândva și să bat locurile astea așa cum știu eu, cu simț de răspundere. Uite, pe Koločep mi-ar trebui 2 zile, pe Šipan vreo... 3.” „Și pe Lopud?” „Pe Lopud încă nu știu, dar cred că măcar 4-5, să mă bucur de plaja aia de nisip și de atmosfera rurală, să-mi țiuie un pic urechile de liniște...”

Pe măsură ce ne apropiam de pitorescul port al Lopud-ului, cu turnul „bandajat” al mânăstirii franciscane profilându-se pe cer, îmi era din ce în ce mai clar de ce această insulă e considerată perla arhipelagului! Soarele încă își disputa supremația cerului cu norii din ce în ce mai palizi, dar nuanțele mării erau fenomenale și contrastau atât de plăcut cu alburiul caselor de piatră și cu acoperișurile lor cărămizii!

Am acostat tot pe docul din stânga și înainte de a coborî am primit bilet de voie pentru aproape 2 ore! Și aici am fost întâmpinați de harta insulei și de nelipsitele indicatoare menite a eficientiza misiunea turiștilor. De data asta scopul vizitei era clar: plaja de nisip Sunj, aflată fix pe partea opusă portului. Conform documentării anterioare, aveam de mers pe jos cam jumătate de oră până acolo, încă jumătate la întoarcere, deci ne rămânea ceva timp să ne bucurăm de frumusețea ei.

Am cotit-o dreapta, de-a lungul falezei lungi, în capătul căreia abia se distingea o construcție modernă - hotelul Lafodia. Noi nu aveam să ajungem chiar până acolo, ci, conform hărții, va trebui să virăm stânga undeva, dincolo de jumătatea golfului. Am admirat cele câteva clădiri istorice din zona portului, am recunoscut clare influențe venețiene la unele din ele. Am trecut apoi pe lângă magazinașul unui artist autohton, pe care l-am nimerit în plin proces de creație și am stat câteva minute să-l urmărim, căci ne-a îmbătat bogăția culorilor; omul picta imagini din insulă pe doage de butoaie!

Ne-am continuat plimbarea pe promenada umbrită de palmieri și mărginită de case austere de piatră, unele transformate în mici taverne, având terasele înșirate pe partea dinspre mare. Unde nu erau terase, era câte o băncuță ce te invita la odihnă și la visare, dar noi nu aveam vreme nici de una, nici de cealaltă. Întâlnirăm micuța Capelă a Sf. Ieronim (înc. sec. 17) și aflarăm și povestea pustnicului dalmat, considerat la vremea sa (sec. 4-5) patron al slavilor din zonă; a fost secretar al Papei Damas I și a fost renumit datorită scrierilor sale bisericești și a traducerilor din ebraică și greacă în limba latină. Spre deosebire de celelalte bisericuțe, aici am găsit ușa deschisă larg, ca o invitație spre vizitare. Interiorul se remarcă prin simplitate, mi-a plăcut mult podeaua acoperită cu un mozaic închipuind flori cu 4 petale (cruci stilizate?) în alb-roșu-negru!

Nu departe aveam să descoperim zidurile unei incinte, cu o mică dechizătură chiar pe mijloc; desigur că intrarăm și noi, curioase ce-o fi dincolo. În capătul aleii ne aștepta o altă capelă, dedicată Sf. Cruci, după cum ne informă panoul explicativ. Împreună cu ruinele casei din vecinătate, a aparținut lui Miho Pracat (1528-1607), navigator și negustor extrem de bogat, dar și mare filantrop. El și-a lăsat întreaga avere prin testament Republicii Dubrovnik, ceea ce l-a făcut singurul cetățean ce are un monument ridicat în cetate, mai exact în atriumul Palatului Rectorilor!

Bisericuța a fost cândva bogat decorată, vechile picturi putând fi azi admirate în Muzeul Orașului Dubrovnik (adăpostit tot în Palatul Rectorilor, noi îl găsisem în plin proces de reabilitare), dar și în Catedrală sau în Biserica Sf. Maria din Lopud. S-a păstrat încă în micuța capelă un frumos crucifix de lemn pe care-i țintuit un Iisus de piatră, iar pe măsuța simplă a altarului, sub semnul crucii sunt desenate o inimă și o ancoră.

Am vrut să grăbim pasul, dar nu ne-a lăsat panoul ce ținea morțiș să ne zică vreo două vorbe despre istoria Lopudului. Și v-aș face și vouă un rezumat, căci ce am citit aici n-am prea găsit nicăieri (cine crede că-i plictisitor, rog să deruleze mai departe, până unde vede boldat cuvântul „plajă”). Insula Lopud a fost locuită mai întâi de iliri, apoi de greci (care o numeau Delaphodia), apoi de romani. Din sec. 9 deja îi găsim aici pe croați, insula aparținând Republicii Ragusa. Din cauza poziției sale, venețienii au numit-o Isola di Mezzo.

Perioada de aur au fost sec. 15-16, când s-au dezvoltat fără precedent agricultura și construcția de corăbii, ce au permis înflorirea comerțului, inclusiv cu cele două Americi. Călugării franciscani și dominicani au adus cărțile pe insulă și au înființat școli. S-au ridicat conace, palate și peste 30 de biserici și capele. Flota avea 18 nave comerciale, dotate eficient și pentru situații de război. La sf. sec. 16 se vorbea deja despre orașul Lopud, cu o populație ce număra în jur de 2000 de suflete (spre comparație, în 2010 s-au înregistrat cam 200 de locuitori permanenți).

Din sec. 17, puterea economică a insulei începe să scadă, iar cucerirea sa de către Napoleon în 1808 pune capăt activității mânăstirilor. Urmează alt stăpân - Imperiul Austro-Ungar, perioadă în care populația scade dramatic din cauza emigrării masive (în special în America), iar cei care rămân trăiesc la limita supraviețuirii din roadele pământului sau ale mării. Sec. 19-20 aduc noi oportunități în acesat sens: cultivarea viței-de-vie (celebru e vinul alb Grk) și a măslinilor, dar și creșterea oilor, ceea ce duce la apariția țesătoriilor și la emanciparea femeillor.

Din 1927 apar primele hoteluri și noțiunea de turism. Evident că în perioada comunistă n-au scăpat de naționalizare și multe s-au ruinat, destinate fiind cu totul altor scopuri (vă sună cunoscut, nu?!). După războiul ce a dus la fragmentarea vechii Iugoslavii, apare un ușor reviriment - 6 hoteluri au fost preluate de concernul „Hoteli Lopudi”, oferind locuri de muncă permanente pentru 90 de persoane, la care se mai adaugă încă 60 în sezonul estival. Povestea de pe panou se termină cu conștientizarea faptului că din 1992 încoace, Lopud trece prin cea mai tristă perioadă din istoria sa, dar și cu speranța că lucrurile se vor îndrepta încetul cu încetul...

Mai aflarăm și câteva curiozități despre insulă: că pe vremuri, fiecare casă de pe faleză avea o fântână săpată și că existau încă alte 5 fântâni publice; că datorită solului bogat în minerale și climatului blând, aici crește un soi deosebit de clementine, numite aleksandrini, considerate cele mai aromate de pe Coasta Dalmată; că palmierii din fața Hotelului Grand se pare că-s cei mai bătrâni din Europa sud-estică.

Apoi câteva vorbe despre Miho Pracat (despre care tocmai aflaserăm un pic mai devreme), dar și despre cel mai mare binefăcător al Lopudului - Ivo Kuljevan. Născut pe insulă, acesta a părăsit-o de foarte tânăr, stabilindu-se taman în Chiclayo, Peru. Soarta i-a fost prietenă se pare, căci a reușit să adune o avere fabuloasă din comerț. Deși avea o familie numeroasă, cu 7 copii, nu a pregetat să se întoarcă pe plaiurile natale și să-și ajute comunitatea. El a construit mai multe clădiri publice: școala, poșta, primăria (cu un club de lectură, o antecameră și o toaletă publică), măcelăria și pescăria (azi, oficiu turistic). În cinstea sa, promenada orașului (pe care tocmai ne plimbam!) îi poartă numele - Obala Iva Kuljevana. Wow!

Nu se putea să nu dăm o raită și prin Parcul Đorđič-Mayneri, dacă tot ne-a ieșit în cale! Și aici am întâlnit un panou explicativ chiar la intrare, din care spicuiesc pentru voi. Povestea începe când Maria-Magdalena Kajetano-Đorđič (strănepoată a lui Sabo Đorđič, ultimul rector = un fel de primar al Republicii Dubrovnik) primește domeniul ca dotă la căsătoria sa cu Augusto Mayneri, baron de Modena, în vara anului 1878. Cei doi se stabilesc în Lopud, își construiesc un conac frumos și au doi copii, o fiică (Margarita) și un fiu (Felice). Î

n jurul conacului începe a răsări parcul, o adevărată grădină botanică, plină de plante rare, așa cum nu se mai văzuse pe aceste locuri până atunci. Parcul a fost extins treptat dinspre mare spre uscat, astfel că în 1933 avea deja 1,3 kmp. Felice a continuat munca tatălui său; el s-a însurat cu Anna Cicogna, fata unui pescar de lângă Veneția și, în ciuda opziției familiei sale (nemulțumită de lipsa sângelui albastru din venele Annei), cei doi au trăit ani lungi și fericiți în mijlocul frumoasei grădini din Lopud, lucru ce i-a atras acesteia numele de „Parcul Iubirii”.

Parcul e deschis publicului între orele 7 și 21 și merită o vizită, mai ales că nu durează mult; bine, merită chiar mai mult, o deconectare pe una din băncuțe, la umbra vechilor copaci - în situația în care te împrietenești cu Zeul Cronos. A propos de copaci - doi pini de aici sunt considerați cei mai înalți din Europa; asta o aflaserăm tot din capitolul „curiozități”, dar n-am reușit să-i identificăm. În partea dreaptă a grădinii se păstrează încă ruinele conacului, cu blazonul familiei.

Întâlnirăm în sfârșit și indicatorul spre plajă, trebuia s-o cotim stânga, cum era de așteptat. Pe faleză, chiar în acel punct, ne așteptau vreo 2-3 mașinuțe ca de jucărie, mici, înguste, descoperite - un fel de serviciu local de taxi. Oferta era de transport spre/de la plajă, nu știu cât ar fi costat, noi oricum eram chitite să mergem pe jos. Ulterior avea să-mi pară rău că n-am luat mașinuța, ce-i drept drumul a fost fain, dar am fi salvat timp în care puteam să mai vedem și altceva din insulă. Am trecut întâi pe lângă ceva vilișoare cochete, apoi printr-o pădurice. Drumul urcă un pic, coboară abrupt abia în apropierea plajei, așa că nu-i chiar floare la ureche. Totuși, din loc în loc, am întâlnit ceva băncuțe, poți să-ți mai tragi sufletul la o adică.

Plaja Sunj e adăpostită într-un golfuleț îmbrățișat de dealuri înverzite; imaginea valurilor înspumate lovindu-se de țărm e greu de șters din amintire! Precum spuneam, e una dintre puținele plaje cu nisip din Croația și probabil de aici și celebritatea sa. Am citit că nu toată se află la dispoziția turiștilor, există o porțiune ce-i declarată rezervație naturală. Noi n-am avut timp să studiem prea tare împrejurimile, am stat pur și simplu pe câte un șezlong și ne-am lăsat gândurile să plutească pe luciul albastru, să se înalțe spre cer cu pescărușii, să se zbată de țărm odată cu valurile furioase... Deasupra plajei este un restaurant, era deschis, dar nu l-am vizitat.

Ne-am întors pe unde am venit, deși inițial proiectasem un mic circuit; din aleea ce duce la plajă, am vrut să continuăm pe drumul principal în dreapta, GoogleMaps ne arăta că aveam să ocolim (ce?) și să ajungem chiar la docul unde se odihnea Regina Maris. Ne-a descurajat faptul că drumul părea că urcă în continuare și amintirea munticelului pe care-l zăriserăm din port; oare pe el aveam să-l ocolim?! Tot am mai deviat noi la un moment dat, adică nu ne-am mai întors pe faleză, ci pe o cărăruie chiar prin spatele satului, printre case și plantații agricole. Am ieșit fix în dugheana lu' nenea ăla cu doagele de butoi și ne-am luat și noi câte un suvenir de la el... La ora 16 Regina noastră a ridicat ancora pentru a patra oară pe ziua respectivă și cu câteva minute înainte de 17 ne debarca din nou pe cheul din Gruž, unde am fost repartizați în microbuze, în funcție de locurile unde aveam să fim depuși...

În concluzie... Ei, nu, de data asta, concluziile le veți trage singuri. Merită sau nu merită o asemenea experiență? Pun problema astfel pentru că nu suntem toți la fel și - spre exemplu - noi am fost super-încântate, pe când celelalte două colege au coborât de pe vas strâmbând din nas, că li s-a părut o pierdere de timp, că s-au plictisit și n-a fost nimic de dat pe spate. Mi-a părut rău pentru ele, probabil că nu s-au documentat, poate au venit cu așteptări prea mari...

Într-adevăr, o vizită în insulele Elafiti înseamnă explorarea Croației rurale. Ele oferă, pe ici, pe colo, și câte un resort de 4 stele, dar majoritatea cazărilor sunt pensiuni și apartamente găzduite de case tradiționale din piatră. Nu veți întâlni niciun mall, ci doar câteva taverne sau cafenele modeste și câte un magazinaș cu mărfuri basic sau cu suveniruri și ceva produse locale. N-am întâlnit piscine și cluburi, dar am întâlnit vechi bisericuțe pline de farmec. N-am întâlnit yachturi ancorate în micile porturi, doar bărci pescărești plutind pe apele limpezi. Nu există mașini, trebuie să te folosești mai ales de propriile picioare (distanțele sunt destul de scurte, totuși). Insulele adăpostesc câteva plaje mici, dar frumoase, cu pietricele sau chiar cu nisip și, deși nu face parte din preocupările mele, am citit că există multe zone bune pentru snorkeling. E clar că insulițele astea nu-s pentru oricine (chestie valabilă pentru toate obiectivele turistice, dacă mă gândesc bine) !...

Mie chiar mi-ar plăcea să revin și să le iau la bani mărunți, așa cum i-am declarat prietenei mele! Am avut multe regrete și multe frustrări legate de timpul scurt oferit spre explorare, deși eram convinsă că așa va fi. Mi-ar plăcea să merg în continuare pe drumul din Koločep, să ajung până în cealaltă localitate, Gornje Čelo, iar până acolo să mă abat mereu în stânga sau în dreapta, spre toate bisericuțele de piatră, să nu-mi scape niciuna.

Mi-ar plăcea să fac același lucru și în Šipan, să bat insula până în partea cealaltă, în Šipanska Luka, să mănânc la o konoba pe malul mării și să gust celebrul vin local; să am timp să vizitez fortăreața Skočibuha, neapărat! Mi-ar plăcea să revin în Lopud, să văd unde duce drumul ăla din dreapta, cum urci de la plajă, dacă într-adevăr înconjoară muntele înainte de se întoarce în port; să mă cocoț până la ruinele fortăreței și să mă preumblu prin claustrul vechii mânăstiri franciscane; să merg pe țărm până la bisericuța Sf. Mihai, pe care îndelung am admirat-o în plutirea vaporului; să privesc un apus de soare de pe Capul Benesin, în apropierea plajei Sunj... Și multe altele să fac... Sau poate nu prea multe, doar să stau nemișcată pe o bancă, pe faleză sau în parc și să mă bucur de culori, de miresme, de atmosferă!

---

VIZUALIZĂRI: 4178 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI