Explorând golful Hisarönü

TIPĂREȘTE

Ultima noastră excursie opţională din Marmaris aş fi vrut să fie la Insula Cleopatrei, (Sedir Ada în limba turcă), în golful Gökova, despre care auzisem numai lucruri bune, însă turcul de la agenţia de excursii a fost foarte convingător când ne-a „deturnat” de la această destinaţie pe motiv că e foarte scumpă faţă de ceea ce oferă, venind cu o altă găselniţă: excursia în golful Hisarönü. Avea el socotelile lui, iar noi nu i le puteam strica, aşa oricum.

Ca să vă faceţi idee, golful Hisarönü este situat pe partea opusă golfului Marmaris, ceva mai în sud-vest de acesta, despărţind peninsula Datça de peninsula Bozburun si îmbrăţişează, în acelaşi timp, numeroase insule micuţe presărate în mare dar şi două mai însemnate: Koca Ada şi Kameriye Adası şi, în fine, terminându-se în faţa insulei greceşti Symi.

Programul acelei zile cuprindea transport, mai întâi, pe uscat cu autocarul vreo jumătate de oră până în localitatea Hisarönü, situată de partea cealaltă a peninsulei Bozburun, în partea superioară a golfului omonim, mai apoi cu vasele de croazieră ce ne aşteptau cuminţi în port să ne plimbe în explorarea golfului Hisarönü aproape toată ziua, cu două debarcări mai îndelungate pe ţărm şi multe pauze mai mici pentru bălăceală şi sărituri în mare, ba, chiar în cadrul lor, descinderi foarte scurte destinate atingerii pământului.

După ce ne-am îmbarcat pe vasul de croazieră alături de mulţi turişti ruşi dornici de aventură, ceva englezi şi turci, ne-am avântat în apele Egeei din golf cu o poftă nebună de a experimenta ceva nou. Imediat ne-am împrietenit cu două tinere turcoaice: Gözde şi Figen ce ne-au devenit colege la masa de şase persoane ce-o ocupaserăm şi aşa am aflat că studiau economia la Nottingham. Traseul prevedea, mai întâi, navigarea pe lângă peninsula Datça şi cum căldura începuse să-şi facă de cap, prima oprire n-a întârziat să apară, aşa că răcorirea cu bălăceală şi sărituri în mare a fost mai mult decât oportună, unii mai curajoşi îndreptându-se spre ţărm măcar să-l atingă. Repunându-ne în mişcare, şi trecând aproape prin dreptul resortului de lux Select Maris, pe ţărm câteva exemplare de iepuri crescute în semisalbaticie, în nişte cuşti amenajate, parcă cereau de mâncare. De la distanţă, am fotografiat drăgălaşele animale fără, însă, să avem voie să coborâm pe ţărm să le atingem. Timonierul ne-a plimbat mai apoi pe lângă grupul de roci vulcanice înalte ieşite din mare ca nişte insuliţe, admirand ciudatele forme izbucnite din adâncuri în momentele de furie ale pământului. E un loc perfect pentru înot şi snorkeling, aşa că popasul făcut în aceste scopuri ne-a adus bucurie şi încântare în mijlocul acestor peisaje idilice. Au fost culeşi chiar şi nişte arici de mare, cei mai îndrăzneţi aventurându-se să se plimbe pe ţărmurile pietroase şi golaşe ale insulelor sălbatice.

Masa de prânz pregătită pe vas, constând în grătar de peşte cu cartofi natur şi salată a venit la fix, pentru că, deja, ni se făcuse foame.

Călătoria noastră a continuat printre imaginile bucolice ale naturii din jur având ca destinaţie Kameryie Adası, o insulă de dimensiuni mult mai mari aflată destul de departe, practic, reprezentând punctul cel mai îndepărtat pe care-l atingeam, după care ne întorceam având peninsula Bozburun pe dreapta. Pe insula Kameriye pe care urma să acostăm aveam să vizităm ruinele unei vechi mânăstiri ortodoxe, după cum ne povestise ghidul, şi noi şi ruşii fiind direct interesaţi.

Această insulă, înainte de 1921, a fost dominată de o familia greacă cu adânci rădăcini, pe nume Katsimbris, ca aproape toată zona care după 1923 (anul schimbului de populaţie greco-turcă) a fost preluată de Turcia, această frumoasă insulă numindu-se în limba greacă "Kamariani", noii proprietari spunându-i Kameriye. Acest lăcaş de cult aflat într-o stare de paragină avansată n-a fost niciodată o mănăstire, ci o biserică de familie, cu hramul Panagia Kamariani - dedicată Maicii Domnului. În prezent insula a rămas nelocuită, deşi în trecut grecii ce o populau deţineau şi o mulțime de clădiri folosite pentru comerţ şi alte activităţi, iar cu oamenii din Bozburun (Apospornou în greacă), preponderent turci, au avut relaţii paşnice. După schimbul de populaţie, grecii de aici s-au retras în insula Rhodos unde se pot găsi mai multe persoane cu numele de "Kamari" provenind din această frumoasă insulă, fostă bucată de pământ grecesc.

Astăzi pe ţărmurile insulei se pot zări turme de capre ce se caţără în căutarea hranei, măgari ce însoţesc caprele şi pe ciobanii lor. Sate, în adevăratul sens al cuvântului, nu există, doar stânele la care se adună animalele seara. Am coborât şi noi pe insulă, încă de pe mare văzând rămăşiţele din piatră ale bisericii. La faţa locului te copleşeşte un sentiment de regret şi neputinţă faţă de starea jalnică în care se află ce-a mai rămas din clădire, dar mai ales un sentiment de revoltă în clipa în care înăuntru, între zidurile, încă, în picioare pe care, încă, picturile cu sfinţi se mai identifică, se adăpostesc măgarii şi caprele care mai lasă şi mizerie de care trebuie să te fereşti când calci. Degradarea e prea avansată, iar musulmanii n-au nici un interes s-o mai reconstruiască şi s-o mai renoveze, în starea actuală putând fi folosită cu succes ca obiectiv turistic pentru creştini.

Lângă ea, un măslin bătrân, aşa cum nu mai văzusem decât la Casa Fecioarei Maria de lângă Efes, era plin de bucăţi textile pe care trecătorii lăsaseră dorinţe pentru care se rugau să se îndeplinească. În spiritul obiceiului deja împământenit, am lăsat şi noi un mesaj scris pe-o batistă de hârtie. Cel mai tare m-au impresionat în afara resturilor de clădire, mozaicurile din pietre, frumos construite, ca nişte covoare, pe platoul din faţa bisericii. Dintre acestea se remarcau unele circulare, cu modele solare, care, bineînţeles că nu rămăseseră întregi.

A urmat o şedinţă foto extinsă cu nişte cadre excelente, ţinând cont că unele dintre turistele rusoaice, probabil, manechine, ne încântau cu frumuseţea recunoscută a neamului lor, după care ne-am strâns din nou în ambarcaţiunea ce ne purta spre cel din urma punct de atracţie al excursiei noastre, nu însă înainte de încă o baie binemeritată după arşiţa ce ne moleşise la ruine în apele de cristal din largul golf Selimiye, un golf populat, de jur-împrejur, garnisit cu mici staţiuni sau sate de pescari.

Călătoria pe mare se încheia în golful Orhanyie, la Kız Kumu, o plajă cu o legendă tristă şi tulburătoare, în stare să emoţioneze pe oricine ar auzi-o.

Golful Orhaniye, îngust, ce pătrunde adânc între două limbi de pământ ce mărginesc satele Turgut Köy, pe-o latură şi staţiunea Orhaniye pe celelalte două, este o bijuterie care, văzut de sus, îţi atrage atenţia, în primul rând, printr-o panglică de culoare mai deschisă ce taie pe jumătate marea, dar nu ajunge în capătul celălalt de uscat, indicând o adâncime mică a apei. În al doilea rând, aproape de ieşirea din golf, chiar în mijlocul său, o insulă îţi focusează privirea asupra ei. În vârful său tronează ruinele unui castel ce se crede că a apartinut oraşului antic Baybassos. Acest lucru indică faptul că golful a fost protejat în antichitate de către această cetate, iar oamenii din Baybassos au adus apă în insulă de la cascada din Turgut prin apeducte şi chiar printr-o conductă subacvatică. Din zidurile castelului de pe insulă, precum şi ai unei biserici din secolul al V-lea ce au fost descoperite în interiorul Marti Marina (elegantul port de vase mici şi mijolcii din Orhaniye), ziduri care sunt încă intacte, se presupune că acest golf a avut semnificaţie în timpul perioadei bizantine. Se crede că enoriaşii bisericii au fost marinari. Până în prezent, s-a spus că acest golf este leagănul oraşului antic Baybassos.

Dar, să revenim la Kız Kumu şi la ce reprezintă. Ea constă în acea fâşie de aproximativ 600 de metri lungime și 2-4 metri lăţime unde apa mării este puţin adâncă, ce „pleacă” dintr-o parte de uscat şi se pierde în mare. Traduse mot à mot din limba turcă aceste două cuvinte semnifică “nisipul fetei“, iar legenda acesteia este legată de vremurile străvechi ale căderii cetăţii Baybassos. Acum 3.000 ani, după un lung război, regele său a pierdut lupta împotriva duşmanilor săi, piraţi faimoşi, capitulând. Aceştia au preluat controlul asupra oraşului, ucigând populaţia şi pe însuşi, regele. În aceste împrejurări, prinţesa regatului, recunoscută în toată zona pentru frumusețea ei a încercat, zadarnic, să fugă din ghearele piraţilor. Când a ajuns pe coastă, frumoasa printesă care nu ştia să înoate, în dorinţa de a trece în siguranţă pe malul celălalt, a început să-şi umple fusta cu nisip. Pe el a încercat să-l împrăştie în calea sa ridicându-şi un mic dig în aşa fel încât să poată traversa fără ca apa mării s-o afecteze. Numai că soluţia sa s-a dovedit inutilă, după multe ore de oboseală, a căzut întunericul, a alunecat în apă şi s-a înecat. Astăzi, în amintirea şi onoarea sa există o mică statuie pe ţărm în locul în care a început fuga deznădăjduită a prinţesei. De fapt este locul de unde începe şi aventura turiştilor care, cu apa, nici până la genunchi, reiau itinerarul parcurs de prinţesă, în dorinţa de a încerca ceva inedit. Este o senzaţie, cel puţin, stranie pentru privitori să admire sute de turişti plimbându-se în coloane de una-două persoane fix prin mijlocul golfului, acolo unde te-ai aştepta ca adâncimea apei să fie de dimensiuni considerabile, iar pe lângă ei putând fi văzute în acelaşi timp iahturi, barci alunecând pe apă, în peisaje unice, de-a dreptul inimaginabile. Am refăcut şi noi cel din urmă drum al prinţesei brave în dorinţa de-a simţi pământul sub picioare în mijlocul mării, cum s-ar spune, şi să salutăm şi noi turiştii din vasele ce pluteau pe lângă noi la câţiva metri, făcându-ne la rândul lor cu mâna. E o experienţă unică, ce-i drept!

După acest ultim obiectiv, la întoarcerea pe ţărm ne aştepta autocarul care avea să ne ducă înapoi în Marmaris, mai obosiţi şi mai bogaţi sufleteşte, după experimentul agreabil al acelei zile. Nu se înşelase turcul chiar aşa de mult, când ne-o recomandase cu atâta căldură!

---

VIZUALIZĂRI: 2854 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI