Dalyan – „One of the last corners of paradise”

TIPĂREȘTE

Dalyan – „One of the last corners of paradise”

Prezentare

Acestea sunt cuvintele prin care Biroul de Turism din Dalyan descrie ţinutul situat între lacul Koycegiz, în amonte de localitate şi Marea Mediterană, în aval. Ţinutul, lung de circa 27 km, este locul unde Dalyan Çayı (râul Dalyan) curge domol la vale. Potrivit unor informaţii care nu pot fi verificate prin metode directe (dicţionar, discuţii cu lingvişti, etc), în limba turcă, „dalyan” înseamnă baraj pentru pescuit, ori pur şi simplu loc de pescuit. Totuşi, cred că această semnificaţie e un pic cam forţată pentru că estuarul, înconjurat de munţi înveşmântaţi cu păduri de pin, se etalează numai prin sălbăticia şi frumuseţile sale deosebite, şi nu prin întărituri naturale, care să-ţi sugereze existenţa unor îndeletniciri de ordin piscicol. Dar e posibil ca, în trecut, lucrurile să fi stat altfel. Totuşi, de la localnici am aflat o informaţie interesantă şi poate că la aceasta se referă termenul „dalyan”. Aşadar, potrivit declaraţiilor, se pare că o specie de peşte din Marea Mediterană, n-am reuşit să-i reţin numele, urcă primăvara în amontele râului şi îşi depune icrele în lacul Koycegiz, aşa cum procedează somonii, prin alte părţi ale lumii. Imediat după aceea, se întorc în mare, dar sunt extenuaţi, prin urmare, mai uşor de pescuit în râul Dalyan. De fapt, ţinutul are o mare importanţă arheologică, pentru că pe teritoriul său se află numeroase vestigii ale unei civilizaţii străvechi (din anul 3000 i. e. n), ruinele oraşului Kaunos, mormintele unor regi cu obiceiuri bizare, săpate adânc în stânca muntelui, precum şi un amfiteatru în aer liber cu circa 5000 de locuri. Or mai fi şi altele, dar eu numai pe acestea le-am văzut, că a trebuit să merg la Dalyan de mai multe ori, uneori, cu maşina. Mai mult, din raţiuni rămase încă neelucidate, pe plaja Iztuzu (TurtleBeach), care are o lungime de circa şapte km şi este situată în faţa estuarului, broaştele ţestoase Loggerhead (Caretta-caretta) au stabilit că acolo trebuie să-şi depună ouăle, pentru ca propria specie să supravieţuiască şi să se conserve. Oricum, până astăzi, au reuşit cu succes. Sunt atât de multe, încât este suficient să arunci în apa râului, în apropierea stufărişului, o bucată de peşte înfăşurat cu un fir mai gros de nailon, să tragi de acesta şi să scoţi la suprafaţă una sau două broaşte ţestoase lacome şi care încearcă să devoreze momeala. În câteva poze pe care le-am afişat aici, veţi vedea o asemenea situaţie...

Drum iniţiatic, ori cărarea deasupra căreia trebuie neapărat să pluteşti?

Privind la întreg ansamblul de localităţi Marmaris-Içmeler-Turunç-Dalyan, lucrurile sunt tare complicate şi nu-ţi prea dă mâna să faci o departajare valorică, pentru că sunt total diferite. Marmaris este un paradis, iar când intri prima oară în oraş, coborând de sus, de undeva, dinspre serpentinele uluitoare de la Mugla (ori, mai bine, Görkova!), rămâi fără grai zărind minunăţia iluminată orbitor, aşezată jos, lângă mare. Iar atunci când intri în acest oraş venind cu automobilul, este imposibil să nu încerci un sentiment de satisfacţie depină. Pe de altă parte, după ce te obişnuieşti cu locul şi vizitezi Içmeler, eşti coleşită de frumuseţea locului. Apoi, când ajungi pe culmile munţilor şi treci dincolo, la Turunç, socoteşti că, fără doar şi poate, ai ajuns în paradis, mai ales că ai parte de cele mai incitante clipe. Cu toate acestea, de îndată ce ai pornit cu barca printre meandrele de la Dalyan şi întâlneşti explozia de vegetaţie de acolo, ai senzaţia că te vei întâlni negreşit cu Dumnezeu şi că această călătorie devine una iniţiatică. Te surprinde totul în jurul tău, de parcă ar fi ultimele tale clipe de viaţă şi, curând, ar urma să transcenzi în lumea de dincolo. Chiar ai impresia că ai ajuns acasă şi, fără să vrei, începi să rememorezi cu intensitate ultimele momente mai importante ale vieţii, ca şi când ai dori să nu pierzi ceva foarte preţios. Impresia aceasta durează mai multă vreme, chiar şi după ce ai revenit din acele locuri. Iar dacă, cine ştie cum, viaţa te readuce în acest ţinut, totul te întâmpină cu afecţiune şi generozitate. Localnicii sunt îndestulaţi şi par a nu-şi mai dori nimic în plus. Aşadar, cei mai înţelepţi te privesc surâzător, îţi înţeleg parcă gândurile şi te copleşesc cu atenţia lor. Ceilalţi par a se da la o parte din calea ta, ca şi cum drumul pe care mergi nu poate fi întinat de meschinăriile lor, nu insistă, iar dacă eşti dotată cu oarecare putere interioară, te privesc cu fascinaţie. (Mai ales dacă eşti medic şi reuşeşti să vindeci rapid un caz ciudat de pitiatism!). Chiar şi sexul capătă o altă conotaţie şi devine mai plin de tandreţe decât în mod obişnuit... Oricum, nu cred că mai există un loc similar pe Pământ şi ar fi păcat să vă petreceţi viaţa, fără să vedeţi aceste locuri, fără să trăiţi acolo măcar câteva zile de neuitat. Cine ştie? Mă gândesc că contează mult în momentul trecerii dincolo, în lumea umbrelor, iar experienţa aceasta pare a avea menirea să te pregătească de aşa natură, încât să puteţi spune cu convingere: „- Am trăit, am văzut, te-am înţeles, Doamne! Acum poţi să mă conduci liniştită în lumea celor drepţi, indiferent ce presupune acest lucru”. În opinia mea, în această direcţie se modifică dialogul interior, după câteva zile petrecute la Dalyan. Dar n-am să vă descriu toată această metamorfoză interioară, că mi-ar trebui mai mult de zece pagini şi e posibil să vă plictisesc. Am să vă vorbesc despre o experienţă ciudată, de numai o zi şi care m-a marcat profund, modificându-mi oarecum priorităţile în viaţă. De altfel, fiecare loc are o altă vibraţie şi, în mod sigur, reacţionăm diferit. De aceea, este bine să schimbăm impresii şi să ne înţelegem stările. Căci niciodată nu facem ceea ce vrem, ci ceea ce trebuie!...

Despre o zi petrecută la Dalyan şi fiecare cu ale lui

Când am plecat la Marmaris, niciun moment nu m-am gândit că voi ajunge şi la Dalyan, întrucât socoteam că ţinutul în sine poate prezenta interes, mai mult pentru iubitorii de natură şi nu pentru turistul cu pretenţii diverse, orientat către lux. De aceea, atunci când Marian şi membrii familiei lui au propus să mergem acolo cu vasul ORCA, am refuzat categoric. Abia după ce s-au întors şi multă vreme după aceea, am realizat cât de mult greşeam. Oricum, imediat după întoarcerea lor, am avut parte de o surpriză de proporţii, fapt ce mi-a dovedit cât de nepregătită sunt încă pentru viaţă şi cât de mult contează să ai în echipă şi oameni mai în vârstă. Am primit ceea ce meritam de drept: o lecţie usturătoare, crudă şi onestă, din toate punctele de vedere... „- Andreea, trăznita tatii, (aşa-mi spune Marian, ca să-i facă pe plac lui Jean, dar nu mă deranjează), ştii despre ce-i vorba acolo? ”... Nu ştiam şi am aflat de la el că vasul ORCA pleacă zilnic spre Turtle Beach, cam pe la ora 10:00. Pentru operativitate, pe la ora 8:30, vin unii cu microbuzul şi te ridică din faţa hotelului. Vasul iese în larg şi merge în regim de croazieră cam vreo două ore, poate mai mult. Puţin înainte de a se ajunge la destinaţie, se serveşte masa. Nu e prea grozavă, dar nu contează. În final, vasul ORCA ancorează lângă o insulă mică, Delikli Ada, situată în faţa estuarului. De acolo, turiştii sunt îmbarcaţi în nişte bărci destul de ciudate, prevăzute cu prelată şi motor, cu care sunt transportaţi la plaja Iztuzu, mă rog, Turtle Beach, lângă locul unde broştele ţestoase Loggerhead, Caretta-caretta, îşi depun ouăle, chiar îl calcă bine în picioare, cu toate că peste tot sunt indicatoare care interzic lucrul acesta, sunt îndemnaţi să facă o baie în mare, apoi sunt plimbaţi pe meandrele estuarului, trec pe lângă localitatea Dalyan şi se opresc la un loc în amonte, unde se găseşte un stabiliment cu mâl şi apă termală. După o baie de nămol şi, binenţeles, una termală de circa o jumătate de oră, oamenii sunt îmbarcaţi şi readuşi pe vasul ORCA, iar peste alte două ore petrecute pe vas, toată lumea ajunge la Marmaris, exact când se înserează”... „- Aşa, şi care-i chichirezul? ”, am întrebat cam pusă pe harţă, că tot ce-mi spunea el mă lăsa rece... Dar omul nu s-a pierdut cu firea şi îl priveam uluită, constatând cât de sigur era pe el, de parcă ar fi fost frate cu tata... „- Am cunoscut acolo o familie de turci din România, Mustafa. De fapt, numai el, Kervan, este turc şi nu i-am cunoscut acolo, ci aici, la Marmaris, ieri, pe faleză, că locuiesc la Paşa Beach Hotel. Sunt din Constanţa. Ne-am întâlnit din întâmplare, iar oamenii erau cumsecade. Aşadar, i-am îndemnat să ne însoţească şi au acceptat destul de uşor”... Ei bine, auzind ceea ce spunea, m-am enervat la culme. Ce mă interesau pe mine cunoştinţele lui? Şi nu înţelegeam de ce vorbeşte atât de calm, îmi dădea atâtea relaţii despre oameni pe care nu-i cunoşteam personal, dar nu-mi spunea dintr-o dată despre ce-ar fi fost vorba. Eram pe punctul de a mă răsti la el, dar mi-am amintit că, în trecut, aşa făcea mereu când avea informaţii deosebit de importante. Şi mă perpelea în faţa tatii, ori la orele noastre de meditaţii, ca să mă înveţe şi să fiu răbdătoare. De aceea, m-am aşezat mai bine pe scaun şi m-am decis să-l ascult până la capăt... „- Dar nu despre oameni vreau să vă povestesc”, a continuat el. „Cu toate că mi se par foarte potriviţi pentru echipa noastră... Vreau să vă vorbesc despre o afacere, pe care din întâmplare, mi-a sugerat-o discuţia cu soţia lui Kervan, Dana. Şi cred că afacerea asta merită toată atenţia noastră, a tuturor, altfel nu rămânem în cărţi”... Mi-a căzut faţa şi am realizat că problema era serioasă. Brusc, s-a făcut linişte şi privind la ceilalţi, am constatat că Jean şi Sile nu-l mai slăbeau din priviri pe vorbitor... „- Domne”, a spus Marian. „Atunci când te apropii de estuar, îţi dai seama că tot malul stâncos care-l înconjoară a fost prelucrat de către turci, în sensul că au intervenit cu nişte escavatoare şi l-au decopertat. Cred că piatra de granit rezutată au utilizat-o la drumuri, ori cine ştie? , la alte lucrări de construcţii. Oricum, urmele sunt încă proaspete, dar nimeni nu le dă vreo atenţie. Nici soţia lui Kervan, cu care vorbeam despre chestiunea aceasta, nu a considerat că este un aspect important”... Întrucât Marian a făcut o pauză, am întrebat: „- Şi de ce-i, frate, atât de important? Spune repede că dau în primire. Nu ne mai perpeli! ”... Uitându-mă în jur, m-am înspăimântat: toată lumea privea la Marian ca la Sfintele Moaşte şi cu toţii aşteptau informaţii revelatoare. Jean îşi sprijinise capul pe palma dreaptă, şedea cu cotul pe masă şi rămăsese aşa, pierdut, de parcă glasul vorbitorului îl hipnotizase. Stela i-a tras o palmă peste braţ şi puţin a lipsit ca Jean să se lovească cu bărbia de tăblia mesei: „- Scoală, Jeane! ”, a strigat ea. „Ai adormit pe tine? ”... „- Nu, bă, dar omu’ vorbii atât de frumos, că uitai unde sunt. Şi ce dăduşi, fă, muiere, în mine? Cu ce-ţi greşii? ”... „- Păi vezi să nu cazi sub scaun, mai spune lumea că te-ai îmbătat. Şezi şi tu ca oamenii la masă! ”, a pretins Stela arţăgoasă... Dar Jean a ignorat-o: „- Haide, bre, nea Mariane! Zi-nainte că mă făcuşi curios. Bă, ce chestie făcură turcii ăştia! Ce le-o trebui lor piatra de granit de pe malurile broştelor ţestoase? Că doar pe-asta o mai aveau şi ele, sărmanele! ”... Marian a izbucnit în râs. Imediat am râs şi noi, de parcă atâta aşteptasem. Stela se uita la noi descumpănită, iar Jean părea că nu înţelege de ce ne manifestăm aşa, semn că el spusese exact ceea ce gândise în acel moment şi deci, nu fusese ironic, nici lipsit de respect şi nici nu intenţionase să facă o glumă. (Să nu credeţi că Jean vorbeşte mereu în dialect. Nu. Pur şi simplu face pe nebunul. Dar a intrat în rol atât de bine, ca şi Sile, de altfel, care vorbeşte moldoveneşte ca să ne amuze, încât uneori, între noi, prietenii, amândoi uită cum mai trebuie să ni se adreseze corect). Prin urmare, văzându-l atât de nedumerit, am pornit să râdem cu lacrimi. Dar Marian a spus imediat: „- Gata, Jeane! Hai că zic tot. Ai fost nostim” şi a continuat şi mai misterios: „- Domne, în 1987, nişte investitori au vrut să construiască pe plaja Iztuzu, un hotel de cinci stele. Nu ştiu cum s-a aflat despre proiect, dar la vremea aceea, David Bellamy, un militant britanic pentru conservarea mediului, împreună cu alţi botanişti de renume au protestat împotriva construcţiei. Se pare că a ieşit mare scandal, care s-a amplificat un an mai târziu, când prinţul Philip al Marii Britanii a solicitat un moratoriu. Ca urmare cererii sale exprese, primul ministru de atunci al Turciei, Turgut Özal, a declarat zona Koycegiz – Dalyan, spaţiu protejat şi s-a interzis continuarea lucrărilor de construcţie pe plaja Iztuzu. Pe plaja Iztuzu! , înţelegeţi? ”... S-a lăsat liniştea. Ce să înţelegem, frate? Că nu ne dumiream deloc... „- Aşa, şi? ”, a făcut Sile de-a dreptul enervat... „- Domne”, a spus Marian. „Acum vine cea mai tare chestie! Unul dintre investitori era chiar Dumnezeu. Am fost la ăsta acasă şi n-am suflat o vorbă, că nu ştiam”... „- Ce să ştim, frate? ”, a făcut Kojak nedumerit, mai ales că era foarte nemulţumit pentru că nu ne însoţise la Turunç, la întâlnirea cu Dumnezeu... „- Bă, am soluţie! ”, a făcut Marian. „Am soluţie pentru construcţia hotelului. Am găsit locul! Dar pentru asta, trebuie să mergem acolo. Vă voi arăta nişte chestii trăznet. Se scot bani mulţi din treaba asta. Nimeni nu s-a gândit la aşa ceva. Trebuie să facem fotografii ca lumea”... Aşadar, am fost nevoită să merg la Turtle Beach, dar în mod inexplicabil, lucrurile mi-au scăpat de sub control. Oricum, în prealabil, mi-am informat patronii dând toate amănuntele, inclusiv despre descoperirea lui Marian. Nu numai că am fost îndemnată să mă documentez temeinic, dar am primit consemn straşnic să-l avizez pe Dumnezeu... Ei, asta-i altă problemă şi nu cred că vă interesează...

Un personaj inedit, microbuzul

Microbuzul nu a venit la 8:30. Şi ne cam luasem gândul de la el, socotind că ar fi cazul să ne urcăm în dolmuş. Dar la ora aceea, în Marmaris, circulă doar femeile şi copiii şi, pentru că nu exista prea mare cerere, maşinile astea staţionau la capăt de linie. Oricum, nu puteam să iau 17 oameni în maşina mea, că nu era autocar, aşa că am insistat la recepţia hotelului să ni se facă legătura telefonică cu cei de pe vasul ORCA. Şi ne-au făcut. Imediat s-au luat măsuri, iar în loc să vină după noi un singur microbuz, au trimis trei, în tandem. Mă rog, e o chestie turcească pe care n-am prea înţeles-o. Prin urmare, dacă am văzut cu câtă generozitate eram trataţi, ne-am împărţit în cele trei microbuze, ocupând cele mai bune locuri... „- Bă, fără supărare”, a pretins Jean. „Eu vreau să stau jos. Ăştia au locuri pentru toţi, dar e mai bine să ne-mpărţim, că cică trebuie să treacă pe la încă un hotel, să-i mai ia şi pe alţii”... Aşadar, ne-am împărţit şi ne-am aşezat liniştiţi pe câte un scaun. Însă, după ce am văzut cu ce viteză se deplasa şoferul pe aleile dintre hoteluri, am început să căutăm din priviri centurile de siguranţă. Şi pentru că nu le-am găsit, a trebuit să strigăm la el, să meargă mai încet. Dar te pui cu turcul! Dacă a văzut că ne-a speriat de-a binelea, a accelerat şi mai mult, a frânat, iar a accelerat şi tot aşa, până într-un final, când a oprit microbuzul în faţa unui hotel, unde aşteptau vreo şapte persoane. Iar aici a început tămbălăul, pentru că respectivii erau tot turci şi-i reproşau stimabilului (mai ales femeile!) că a întârziat. Celelalte maşini au luat-o pe altă parte şi ne-am pierdut unii de alţii. Nu existau şanse ca turcii să se-nţeleagă între ei, cred că urmau să se ia la bătaie şi riscam să ratăm croaziera. De aceea, Mitică a scos 50 TRL şi i-a întins şoferului spunând: „- Dacă ne duci pe vas în zece minute, mai primeşti încă atât”... Ei, ăsta este limbajul pe care-l înţeleg turcii. Şi după toată tevatura, să vezi alergătură! Oricum, omul de la volan nu scotea o vorbă şi chiar dacă ceilalţi turci îl dojeneau (că simţeau nevoia să se răcorească!), stimabilul tăcea chitic...

Vasul ORCA şi căpitanul

Vasul ORCA este prevăzut cu două punţi (or mai exista şi altele, în cala vasului, dar acolo n-ai voie să intri!). La parter se află restaurantul, de fapt, un bar şi nişte mese lungi prevăzute cu băncuţe, aşezate simetric la tribord şi babord (adică, pe părţile laterale ale vasului!), pe care, înainte de a ajunge la destinaţie, se serveşte masa. La etaj şi pe puntea de la parter, lângă restaurant, se află nişte şezlonguri, destinate celor care vor să se prăjească la soare, căci pe toată durata deplasării, se fac vreo trei băi, două, în mare şi una, în apă termală. Vasul a oprit şi la Phosphorus Cave, ca să ne prezinte minunăţiile de acolo, în fine, nu a avut succes, că e prea mare şi nu intră în deschizătura acesteia, iar dimineaţa, ori în timpul zilei, nu prea ai ce să vezi în peşteră. Căpitanul este un tip mic de statură, cu mustaţă. Poartă şapcă de căpitan. Ei, aici nu eram prea sigură dacă acesta era căpitanul, pentru că am văzut pe acolo mai mulţi indivizi cu şapcă de căpitan, iar unii o purtau cu mai multă demnitate. Chiar şi Marian îşi cumpărase una de la MMM MIGROS, vis-a-vis de sediul poliţiei din Marmaris şi o ţinea la el, într-o sacoşă, pregătită să o utilizeze în caz că este nevoie.

Tambuchiul

Când am urcat pe vas, ne-a întâmpinat un tip foarte simpatic (ulterior, am aflat că era fotograf!), asistat îndeaproape de mai mulţi indivizi, care ne-au ridicat chitanţele pentru croazieră şi ne-au dat în schimb nişte tichete de masă. Că nu poţi să serveşti masa pe vas, dacă nu prezinţi tichetele respective şi nici nu poţi să mai ceri supliment. Ei bine, pe mine chestia asta m-a dat gata. Că de ce să ne dea nouă tichete, ca la cantina săracilor? Şi mă uitam încruntată la om, gândindu-mă ce să fac şi cum să-i spun că situaţia îmi displace şi că mă aşteptam mai mult de la ei... „- E vreo problemă? ”, a întrebat el... „- Da, domne, ar fi una de organizare. Păi ce? Noi am venit aici ca să mâncăm ca milogii, pe bază de tichete? ”, am răspuns vizibil deranjată. „Ce înseamnă asta? ”... Şi pentru că nu-mi răspundea nimeni, am continuat: „- Acu’ mă duc să vizitez vasul şi dacă găsesc ceva în neregulă, o să mai stăm de vorbă! Aflu eu şi cum e cu mâncarea, cine o fură sau de ce o drămuieşte”... Şi am plecat. Ei, vorbele astea au făcut senzaţie. Nimeni n-a zis nimic, dar oamenii priveau contrariaţi în urma mea. Aşadar, am început să mă plimb pe vas, cu mâinile la spate, cu ochelarii de soare pe nas, ca inspectorii, când încolo, când încoace. Am dat de tambuchiul navei şi am vrut să cobor sub punte. (Mă interesa unde-i bucătăria). Dar nu se putea: a venit capitanul şi mi-a spus că n-am voie acolo. Am continuat să mă plimb gânditoare. M-am întors din nou la tambuchi. De data asta, căpitanul mi s-a aşezat în faţă. A apărut şi fotograful cel simpatic, că se tot uita după mine şi voia să se lămurească ce hram port. Ei, şi când i-am solicitat căpitanului să mă ducă sub punte şi a văzut că stimabilul mă privea ca pe felul pai’şpe, a izbucnit într-un râs sănătos... „- Păi ce să căutaţi acolo, domniţă? ”, a întrebat căpitanul, privind la mine consternat şi vorbea bine engleza... „- Domne, eu sunt femeie, sunt cam sperioasă din fire şi vreau să mă asigur că nu ţi se scufundă barca în mijlocul mării, când mi-o fi lumea mai dragă”, i-am răspuns foarte serioasă. Auzind ce-i spun, m-a privit crâncen şi i-a spus fotografului în turceşte: „- Bă, ia-o pe-asta de-aici, că o bat! Îmi aduce ghinion. Asta-mi mai lipsea acum! Auzi colo, să-i arăt cala vasului, să-mi ştie ea toate socotelile. Am trăit 61 de ani şi sunt sănătos, dar aşa ceva n-am mai întâlnit până acum”, iar fotograful se prăpădea de râs... „- Bine”, am spus eu în turceşte. „Nu vrei, nu vrei. Înţeleg: ascunzi marfă de contrabandă. Dar de ce să mă baţi? Spune cu frumosu’, că sunt fată educată şi pricep repede. Ce transporţi acolo? Haşişi, băutură sau ţigări? ”... Gata. Nu se mai putea înţelege nimeni cu căpitanul. A trebuit să plec şi să merg la grupul meu, care m-a întâmpinat cu urale, de parcă aş fi fost eroină naţională. Şi toată lumea din jur ne privea zâmbind a nedumerire, neînţelegându-se prea bine ce merite aş fi avut... În urma mea, căpitanul făcea feţe-feţe, iar fotograful era gata să leşine de râs. În fine, a dat Dumnezeu şi vasul a plecat. Dar mi s-a părut că mergea cam zmucit, semn că existau ceva probleme la comandă, cu căpitanul, or ce-o fi fost el de fapt. Din când în când, se auzeau ordine rostite pe un ton răstit, semn că omul încerca să-şi pună ordine în idei... O să vedeţi ce frumos au evoluat lucrurile şi cum ne-am împrietenit până la urmă, că aşa fac cu toată lumea... La finalul călătoriei, până şi stimabilul plângea după mine... Oricum, ţineţi-vă inima şi nu trageţi concluzii pripite: stabilisem de acasă să ne comportăm cât mai ciudat, ca să aflăm toate informaţiile. Căci oamenii niciodată nu spun tot dacă-i întrebi (e posibil să nu-ţi spună nimic!), e nevoie să-i provoci şi să-i aduci într-o stare mai specială, în care să vorbescă fără teamă şi cu mult drag pentru adevăr. Şi într-adevăr, am aflat foarte multe lucruri care au confirmat descoperirile lui Marian. Ei, dar planul de acasă, fie el cât de bun, nu poate să prevadă toate surprizele ulterioare. Oricum, în final, informaţiile pe care le-am aflat nu mai erau utile...

Prima baie

Plecarea în larg a vasului ORCA este surprinzător de plăcută. La ora aceea, Marea Marmaris (aşa denumesc ei toată porţiunea aceasta de apă situată între Marmaris şi Insula Paradis) se arăta foarte liniştită. Prin urmare, priveam impresionaţi la peisaj: în dreapta, clădirile oraşului, cu hotelurile multicolore, palmierii şi pontoanele pline de viaţă iar în spatele lor, lanţul muntos cu înălţimi în creştere treptată până la cea din apropierea localităţilor Içmeler şı Turunç (880m), în stânga, catargele vaselor ancorate într-un port, înspre Adaköy, nışte înălţimi muntoase maı scunde, la baza cărora se află un loc cunoscut de pescari sub numele de Fish Farm. (Dacă ajungeţi cu maşina pe la Marmaris, este bine să vă faceţi timp şi să treceţi şi pe la Adaköy – numai 8 km: aici se află un loc unde automobilele se pot îmbarca pe feribot şi sunt nişte privelişti straşnice). La megafon, fotograful, care se pare a fi şeful expediţiei, ne prezenta amănuntele excursiei, în mai multe limbi de circulaţie. Lângă Insula Paradis, vasul a oprit pentru a permite turiştilor să facă prima baie. Evident, că am sărit imediat în apă, toţi deodată, 15 persoane din grup, două au rămas să se îngrijească de lucrurile noastre. Am avut grijă să sărim de la înălţime şi numai după ce ne-am asigurat că stimabilul căpitan se află la locul potrivit pentru a fi stropit în voie de apa ridicată prin dizlocarea cauzată de impact. Omul tocmai striga nervos la membrii echipajului, iar saltul nostru curajos l-a umplut de apă din cap până-n picioare. Ud fiind, căpitanului nu-i venea să creadă că, în ziua aceea, viaţa lui era atât de crudă. Binenţeles că a pornit după noi, să ne caute, să ne localizeze, iar atunci când reveneam, să ne ceară socoteală pentru curajul şi determinarea de care dădusem dovadă. Dar credeţi că ne-a găsit? Nu ne-a găsit, pentru că noi am înotat repede pe la fundul apei şi am ieşit printre ceilalţi pasageri care, în apropiere, se delectau înotând în voie. Bună ispravă! Pentru el nu cred că era prea bună, întrucât omul a început să ne ocărască în limba turcă, dar nu se prea înţelegea în ce direcţie privea, aşa că nu i-am mai dat atenţie, amuzându-ne de reacţia tuturor celor de pe vas, inclusiv a membrilor de echipaj, care râdeau ţinându-se de burtă din cauza neputinţei şefului lor. De aceea, n-am văzut că de vas se apropiase o şalupă şi din ea, s-au urcat mai multe persoane. Şi nici căpitanul, căci el era preocupat să ne caute şi o făcea cu disperare. Oricum, când m-am dus la pupa, ca să urc pe vas, căpitanul mă aştepta. L-am văzut de departe şi, drept urmare, m-am urcat exact pe scările de pe partea unde şedea privindu-mă crunt. (Omul mă recunoscuse şi voia să afle dacă am vreo legătură cu cei ce săriseră în apă, ori cine ştie? , e posibil să-i fi spus vreun binevoitor, că sunt mulţi din ăştia pe la turci. Cred că voia neapărat să-mi ceară socoteală. Dar nu sunt prea sigură dacă se lămurise pe deplin cum şedeau lucrurile, că avea privirea cam nesigură)... „- Dă-mi un prosop! Hai! Ce stai şi te uiţi? Nu vezi că sunt udă? ”, i-am spus imediat ce m-am urcat pe vas, de parcă am fi fost cunoştinţe vechi, iar eu îi eram patroană. Ei, chestia asta l-a dat gata. A cedat, poate din cauza tonului folosit, poate din cauza atitudinii mele categorice. Cert este că mi-a întins un prosop, pe care-l avea la îndemână şi a uitat să mă mai beştelească. Aşadar, am luat prosopul şi m-am şters cu grijă, spunându-i veselă: „- Ei, ţi-a plăcut duşul? Află că n-am vrut să te stropesc, dar nu ştiu cum se face, că mereu ni se întâlnesc drumurile. Dacă aveai 30 de ani şi erai mai înalt, te luam de bărbat, că eşti simpatic”... Omul n-a apucat să-mi mai răspundă, cineva a strigat la el în turceşte: „- Ce faci aici, Basir? ” şi, după ce-am privit în sus, am rămas perplexă. În primul rând pentru că, în limba arabă, „basir” înseamnă înţelept şi mi se părea ridicol ca omul acesta să poarte un asemenea nume. Apoi, pentru că de sus, ne privea chiar Dumnezeu.

Masa de prânz

Vasul s-a mai apropiat de destinaţie şi am fost invitaţi la masă. Oricum, Dumnezeu s-a făcut că nu mă cunoaşte şi, dacă am văzut aşa, i-am respectat vrerea. Dar atunci când am păşit în restaurant, l-am zărit că servea masa împreună cu căpitanul şi nişte necunoscuţi. Dar nu serveau aceeaşi mâncare ca a celorlalţi. Nu. Şi nici nu şedeau şi ei, ca toată lumea, la o masă obişnuită. Li se pregătise o masă mai specială, oarecum izolată de mulţime. Fotograful s-a apropiat de noi ca să ne informeze cum să procedăm... „- Domne”, i-am spus eu. „Că nu ştiu cum te cheamă şi nici ce învârţi pe aici. Fii bun şi ne pune la dipoziţie o masă ca aceea, dacă se poate lângă stimabilii care gustă bucatele cele minunate şi să ni se servească acelaşi meniu. Că noi nu mâncăm la cantină! ”... Nu se putea. Persoanele erau mai speciale, spunea el şi mi-a cerut scuze... „- Păi, noi suntem şi mai speciali decât persoanele speciale”, am răspuns cu tupeu. „Uite, dacă nu mă crezi, mergi la căpitan şi spune-i că am coborât la masă. Dar nu mă face să aştept prea mult, că-mi sare repede muştarul”... Fotograful n-a avut încotro: s-a îndepărtat către masa de protocol, a vorbit ceva la urechea căpitanului şi, împreună, au privit înspre noi. Ei bine, căpitanul ne-a privit perplex şi se tot uita aşa, nevenindu-i a crede ceea ce i se spunea. Dintr-o dată, Dumnezeu, care se uita şi el la noi, s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat zâmbind către grupul nostru, spre stupoarea tuturor. Am crezut că vine la mine şi socoteam că chestia asta îmi strica toate planurile. Dar el a trecut pe lângă mine, de parcă nici n-aş fi existat şi nici nu m-ar fi cunoscut vreodată şi s-a oprit în faţa lui Marian, l-a îmbrăţişat cu drag, aşa cum fac turcii atunci când revăd un vechi prieten şi a purtat cu acesta o conversaţie scurtă, dar uluitoare. Şi ceea ce era foarte curios, Marian intrase atât de bine în pielea personajului, încât am crezut că am în faţa mea un armator grec, care călătorea incognito. Discutând cu Jean, Sile a realizat imediat ce se petrece. Prin urmare, s-a apropiat discret de urechea lui Marian şi i-a şoptit ceva, dar acesta a negat categoric şi, cu fermitate, a spus în limba germană: „- Nu acum! Să aştepte! Întâi să servim masa. Rar am parte de o asemenea surpriză, că nu mi-am întâlnit prietenul de aproape zece ani” şi privea către Dumnezeu cu atâta preţuire, încât am avut certitudinea că se cunoşteau de foarte mulţi ani. Ei, şi chestia asta m-a demobilizat deplin, că de ce nu-mi spusese şi mie... Şi iată-ne invitaţi la masă. Ei, dar să vedeţi ce chestie, că Marian l-a prezentat pe Sile drept secretarul său personal. Apoi, s-a întors spre Kojak şi l-a prezentat pe acesta ca fiind şeful pazei sale de corp. (Câtă imaginaţie!). Iar noi, ceilalţi, nici nu contam... „- Bă, ce chestie! ”, făcea Jean. „Câte lucruri trebuie să mai învăţ de la omul ăsta! Trăznito, cum dracu’ reuşeşti să le potriveşti atât de bine? Că o luasem rău de tot cu şicanarea căpitanului. Acu’ ce mai urmează? ”... Nici eu nu ştiam ce urmează, aşa că am dat din cap a lehamite, fapt care l-a făcut pe Jean să mă fixeze cu privirea... „- Ha! ”, a făcut el. „Aşadar, eşti scoasă din cărţi!? ”... Ce să-i mai răspund. N-aveam ce, mai ales că nu pricepeam cum de o luaseră lucrurile pe panta aceasta, ciudat de rapidă. În fine, Marian ne-a prezentat fugitiv: „- Nişte prieteni”, dar Dumnezeu n-a catadixit să dea mâna cu noi. În schimb, a dat nişte ordine scurte şi ne-a îndrumat personal către o masă ce ni se pregătise în mare viteză. Era cam mare masa şi toată lumea ne privea ca pe nişte personalităţi, dar gata! , nimic nu mă mai impresiona... În timp ce mâncam, Marian i-a făcut un semn lui Jean, iar acesta s-a dus lângă el, adoptând o atitudine oarecum servilă, semn că Jean pricepea foarte repede ce se dorea de la el şi intrase deja în pielea personajului potrivit. A ascultat câteva clipe, apoi s-a întors, şi-a luat aparatul de fotografiat şi a dispărut fără să dea niciun detaliu, dar nici noi nu i-am solicitat. Când am ajuns la destinaţie, ne-am despărţit. Noi, femeile şi copiii, am rămas cu Mitică. Ei s-au îmbarcat pe o şalupă, care până atunci fusese trasă după vas şi au dispărut. De departe, l-am văzut pe Marian, care-şi pusese şapca de căpitan, manevrând şalupa într-o direcţie necunoscută. Şi îmi spuneam: „- Frate, oare visez!? Nu se poate aşa ceva”... Ei, dar la vremea accea ştiam foarte puţin despre descoperirea lui Marian. A trebuit să înghit în sec şi să accept că eram singura vinovată pentru ceea ce mi se întâmpla... Dar să vă vorbesc despre Dalyan, că doar suntem pe un website turistic...

Desprinderea de Delikli Ada

Delikli Ada este o insuliţă mică. (Cam cât este Ateneul Român, poate şi mai mică!). Ea se găseşte în faţa estuarului creat de vărsarea în mare a râului Dalyan. Vasul ORCA ancorează la un fel de cheu din beton armat, aşezat pe nişte piloni puternici. Lângă el se mai află un vas la fel de mare, plecat tot din Marmaris. Am aflat că în unele zile, mai andochează aici un vas care vine de la Bodrum. Pe urmă, mai există un vas care vine tocmai din Insula Rhodos şi care are un tratament mai special, în sensul că îmbarcarea-debarcarea pasagerilor se face sub directa supraveghere a unor militari de la poliţia de frontieră (probabil că le verifică paşapoartele!), sunt şi multe poveşti despre diverse şi vechi incidente, că dacă le asculţi, uiţi să mai pleci de acolo. (Toate astea mi le-a povestit căpitanul, cu care m-am împrietenit la cataramă. Într-o seară, l-am invitat la restaurant, împreună cu fotograful şi am constatat că amândoi erau unşi cu toate „alifiile” turceşti. Ei, despre asta se poate scrie o nuvelă şi probabil că o voi scrie, dar mai aştept să mă cunoască lumea şi să nu-mi stric talentul pe hârtie reciclabilă...). La coborâre de pe vasul ORCA, s-a auzit strigătul unui individ care anunţa în limba bulgară că dacă există turişti de această naţionalitate, să se urce în barca 39... „- Ce chestie! ”, a făcut Diana. „În urmă cu 25 de ani, părinţii tipului ăsta au fugit din Bulgaria, trecând fraudulos graniţa turcă. Au ajuns şi s-au stabilit aici. Acum, individul are o barcă şi câştigă bani din afacerea asta cu vasul ORCA. Am fost pe barca lui şi m-a lăsat să i-o conduc. El mi-a povestit toată această istorie. Dar când am ajuns la baia de nămol, sub pretextul că mă unge cu nămol, a început să mă pipăie. Era cât pe-aci s-o încaseze de la tata. S-a supărat, a încercat să facă mofturi, apoi a început să tremure, se sufoca, spasme faciale şi am crezut că urmează să cadă jos. Nu ştiu cum l-a pus tata la punct, dar după aceea, nici nu mai voia să mă privească în ochi. La final, tata a dat mâna cu el, iar omul a părut că urmează să repete simptomele unei boli ciudate. Totuşi, când tata i-a strâns mâna şi i-a spus ceva la ureche, n-a ştiut cum să-şi mai ceară scuze. Pe vas, am aflat că aşa le face tuturor femeilor pe care le place. A ajuns celebru şi văd că-i merge”... „Aşadar, omul are o boală psihică! ”, am stabilit eu. „Dar de unde ştie Marian lucrurile astea? ”, mi-am spus şi am continuat cu voce tare: „- Ce limbi vorbeşte? ”... „- Vorbeşte multe limbi, că pe aici vin mulţi turişti. Din câte am putut să-mi dau seama, în engleză şi germană se exprimă fluent”... Oricum, toate bărcile sunt numerotate, iar atunci când veţi fi debarcaţi pe plaja Iztuzu, vi se va pune în vedere să memoraţi numărul bărcii cu care aţi venit acolo, urmând ca după baia în mare (1/2 h), să vă întoarceţi la aceasta... Despărţirea de insula Delikli Ada se face foarte lin şi aproape nu vă daţi seama că plutiţi spre intrarea în estuar.

Plaja Iztuzu

Un singur lucru trădează mişcarea bărcii: se apropieprea mult de munte, apoi, imediat, barcagiul accelerează turaţia motorului încercând parcă să se lupte cu forţa apei râului care pare că năvăleşte peste tine. Iar încleştarea aceasta surdă ţine preţ de zece secunde (e un fel de luptă silenţioasă, trădată oarecum şi de încordarea barcagiului!), după care, barca zvâcneşte cu viteză înainte, depăşeşte mult locul de ancorare de lângă plaja Iztuzu, după care se întoarce cuminte şi te lasă în siguranţă la mal. Iar atunci când ţi se spune că trebuie să cobori şi să vizitezi locul, urmând să nu stai prea mult într-o zonă pe care o traversezi, bine delimitată prin nişte coarde albe (locul de eclozare!), încerci o oarecare părere de rău. Căci ai început să te obişnuieşti cu paradisul verde, creierul pare să intre intr-o stare mai specială şi nu prea eşti dispusă să dai înapoi. Locul în sine te surprinde: pe malul mării sunt şezlonguri, pe partea dinspre râu sunt nişte restaurante cam improvizate, de unde îţi poţi procura băuturi (băuturi poţi să cumperi şi de la barcagiu, evident, mai scumpe!), iar fâşia destinată eclozării ouălelor broaştelor ţestoase apare oarecum stranie şi pare un fel de „nowhere land” de la graniţele terestre dintre ţări. De altfel, atunci când calci pe acolo, o faci cu mare grijă, parcă pentru a nu deranja. Dar atunci când vezi că oficialii locului (paznici, chelneri, ghizi, etc.) calcă cu nădejde şi se plimbă fără teamă, îţi iei inima-n dinţi şi faci şi tu la fel. Aşadar, teritoriul acesta este mult mai des călcat decât cel cu şezlonguri, că este un lucru oarecum restricţionat, iar omul simte parcă nevoia să profite de toleranţa şi dezinteresul celor care ar trebui să impună restricţiile. Că nu ar fi nicio problemă dacă s-ar aplica din loc în loc, nişte grătare de lemn, ca acelea de la Yenifoça, iar locurile lor peste nisip s-ar schimba zilnic. Omul ar înţelege că pe acolo se trece şi poate ar face-o mai rar. În fine, apa de mare este caldă, sărată, calmă şi foarte limpede. De altfel, plaja intră în mare treptat iar adâncimea creşte încet, cam până pe la 100 m de ţărm. Seamănă întrucâtva cu plaja dela Mamaia, cu diferenţa că apa este mult mai limpede şi curată, iar peisajul este diferit, pentru că munţii din jur îţi dau o senzaţie de înălţare. Aşa ajungi să-i înţelegi pe investitorii care au stabilit că acolo trebuie să se construiască un hotel. Dar dacă te uiţi mai bine în jur, brusc, îţi dai seama unde ar trebui să fie aşezat hotelul, iar lucrul acesta te înfioară... „Cum am putut să fiu atât de superficială? ”, mă întrebam dezamăgită. „Oare, de ce l-am refuzat pe Marian? ”... Şi dintr-o dată am înţeles că drumul acela nu era al meu, era şansa lui. Imediat am privit înspre Dalyan şi am fost invadată de o căldură binefăcătoare. „Aşadar, trebuie să merg acolo, să văd, să vizitez, să cunosc, să înţeleg”, mi-am spus imediat şi m-am simţit minunat... „- Nu fii necăjită! ”, mi-a spus Elena, soţia lui Marian. „Soţul meu nu te va marginaliza niciodată. Face totul ca să te ajute. Altcineva a decis cum vor decurge lucrurile. Să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă. Noi vom afla ceva ce ei nu vor înţelege niciodată”... Iar vorbele acestea spuse din suflet, mi-au schimbat definitiv chimismul creierului. Brusc, am realizat cine am fost şi cine devenisem. Totul în jur s-a colorat şi mă uitam uimită la noile locuri (de fapt aceleaşi, dar privite diferit, cu participarea altor zone ale creierului). Oricum, am constatat că activitatea din lobii frontali scăzuse în intensitate, cea a lobilor occipitali s-a intensificat pentru că vederea se ascuţise iar culorile erau percepute diferit, cea a lobilor parietali părea că s-a intensificat puţin pentru că toate informaţiile senzoriale porneau de la un bizar nivel de bază, iar lobii temporali amplificau starea emoţională, memoria părea că se extinde oarecum energetic (îmi aduceam aminte de multe amănunte ce mi se păreau importante!), iar vorbirea, ei bine, mă exprimam foarte precis, la obiect şi fără şovăială. „Oare, ce se petrece cu mine? ”, mă întrebam uluită. „Şi de ce aşa? ”... Prin urmare, am început să alerg fericită prin apa mării, până la epuizare, sub privirile consternate ale prietenilor mei, apoi m-am îngropat singură în nisip, ca să aflu dacă există vreo legătură cu acesta. Brusc, am privit la „nowhere land”, m-am apropiat de zonă şi m-am întins cu faţa la soare. După câteva secunde am înţeles: acolo se petrecea ceva, o vibraţie mult mai înaltă decât în alte locuri. „Prin urmare, de aceea îşi depun ouălele aici! ”, am acceptat evidenţa ce mi se revela... Am privit din nou spre munţi şi spre zona unde presupuneam că se va construi hotelul şi am înţeles: „Aşadar, aşa a aflat Marian. După vibraţii! Ce chestie! ”, mi-am spus imediat. „Evident, nu putea să spună aşa ceva. Nimeni nu l-ar fi crezut”...

Barcagiul

Am pornit la drum, iar după ce ni s-a făcut demonstraţia cu prinsul broaştelor ţestoase, barcagiul bulgar m-a instalat la cârma bărcii sale. Din când în când, îmi interfeream barca cu cea în care se aflau Diana şi Elena, ambele râdeau privind la mine fericite şi strigau: „- Atenţie la barcagiu! ”... iar sărmanul era terminat, nu mai ştia ce să facă şi cum să facă, să nu mă supere cu ceva şi, dacă se poate, să pună mâna pe mine, mai ales că mă purtam în costum de baie, iar corpul meu îl fascina. Aproape că tremura din cauza excitaţiei. Mitică, pus în temă de Diana, îl privea oarecum prevenitor. Din când în când îmi spunea: „- Mă, dacă-i ard una peste ochi, o să zică că n-a avut noroc în viaţă”... Şi asta până când barcagiul a auzit ceva, nu cred că a înţeles, dar văzând privirea lui Mitică, a vrut să se lămurească dacă-l paşte vreun pericol... „- Ce limbă vorbeşti? ”, a întrebat el în germană... „- Limba mă-tii! Un dialect”, a răspuns Mitică în bulgară şi ştie bine bulgară şi sârbă. „Şezi blând, că asta-i femeia mea! ”, a continuat el, spre stupefacţia bulgarului... „- Hai, mă, că omul e bolnav. N-are nicio vină! ”, am spus în româneşte. „De ce te bagi în treburile mele? ”... „- Şi tu vorbeşti bulgara? ”, m-a întrebat barcagiul de-a dreptul revoltat... „- Eu vorbesc mai multe limbi”, am răspuns şugubeaţă, în limba germană, ceea ce l-a scos din sărite pe barcagiu. Brusc, a vrut să-mi ia comanda bărcii, dar l-am învârtit şi l-am aşezat pe banca laterală a acesteia, unde se afla toatălumea... „- Odihneşte-te! ”, i-am spus eu. „Trebuie să fii tare obosit şi mi-e teamă că faci vreun accident. Lasă-mă pe mine, că conduc bărci ca astea încă din fragedă copilărie”, am precizat glumeaţă, iar toată lumea de acolo a râs amuzată de incident. Imediat barcagiul a strigat în turceşte la fotograf, care se afla în altă barcă şi le făcea poze oamenilor. Acesta s-a apropiat de barca noastră şi a trebuit să încetinesc pentru a-i permite omului să se urce... „- Ce s-a întâmplat? ”, a întrebat fotograful. Mitică a vrut să răspundă, dar i-am luat-o înainte... „- Cred că dumnealui este beat, ori se face”, am spus eu. „Mi-a cedat conducerea bărci şi apoi, s-a comportat foarte straniu, încât ne-a dat de bănuit că ceva nu-i în regulă. A tras de mine, apoi, a dansat, iar în final, a început să strige”... Şi toată lumea din barcă râdea copios. Numai Mitică se arăta tare cătrănit. De aceea, am spus: „- Soţul meu este scandalizat. Îl bănuieşte de furt. Nu-şi mai găseşte paşapoartele”... S-a făcut tăcere. Barcagiul a înlemnit. Mitică a rămas cu gura căscată... „- Uitaţi, căutaţi la buzunarul de la spate. Cred că acolo le-a dosit”, am precizat eu. Iar barcagiul a căutat în locul indicat şi a scos paşapoartele noastre (pe care le ţinea mereu Mitică), privind la mine înfricoşat... De noi, s-au apropiat şi celelalte bărci, iar Diana se arăta foarte neliniştită... „- Iniţial, am crezut că se comportă inofensiv, încerca să mă pipăie, ştie toată lumea că procedează aşa, dar chestia cu paşapoartele e prea gravă”, am strigat eu spre uluiala prietenilor mei din alte bărci... „- Dar nu e adevărat! ”, a spus barcagiul disperat. „Cu femeile este adevărat. Dar n-am furat nimic”... „- Poate le-ai pus tu, Mitică, în buzunarele lui?! Ce zici? E posibil? ”, am întrebat eu, iar Mitică a rămas perplex. Evident că ştia trucul, i-l arătasem de nenumărate ori, dar niciodată nu reuşise să-l înţeleagă pe deplin... „- E inexplicabil”, a stabilit Mitică. „Aşa ceva nu se poate întâmpla”... Şi dintr-o dată, barcagiul a început să tremure, s-a schimbat la faţă, părea că se sufocă, a căzut pe jos, în barcă şi a avut o criză similară cu cea de epilepsie. Cu deosebirea că criza lui părea că nu se mai termină. De aceea, după ce a trimis un om ca să-l schimbe pe barcagiu de la comandă, fotograful a spus: „- Are epilepsie! Haideţi să-l strângem de degetul mic de la mână. Aşa se face... „- N-are epilepsie”, am stabilit eu. „Are pitiatism, o formă de isterie. Sunt medic psihiatru şi am mai întâlnit asemenea pacienţi. Dacă are public spectator, ca acum de pildă, aşa se manifestă. În trecut, creierul lui a proiectat această soluţie pentru a face faţă la stres. E uşor de videcat”... „- Cum aşa? ”, a întrebat fotograful... „- Chiar aşa! Este o boală care se vindecă numai prin sugestie. Probabil că a avut parte de evenimente dure în copilărie. A rămas aşa, iar boala nu se manifestă în felul acesta, decât în momente pe care subiectul le consideră deosebit de stresante. În fine, nu vreau să dau prea multe amănunte. O să-şi revină dacă nu-i dăm atenţie şi va trebui să mai vin aici pentru a-l trata serios”...

Chiar aşa s-a întâmplat: omul şi-a revenit şi s-a ridicat în picioare. Apoi, a privit la toată lumea şi a spus: „- N-am furat nimic! ”... „- Aşa este! N-ai furat nimic. Dar eşti bolnav. Şi va trebui să te tratez. Sunt medic. Trebuie să te vindeci: de tine poate depinde viaţa oamenilor”...

În loc de sfârşit

Este posibil să mă întrebaţi cum s-a terminat totul. Ei, despre asta am să vorbesc în altă parte. În privinţa acestui website, şi poate din respect pentru el, mă opresc aici. Oricum, v-am prezentat toate informaţiile cu caracter turistic. Am să afişez vreo 200 de poze, care de care mai interesantă. Am să pun şi un filmuleţ pe trilulilu. Sper ca adminul să-i încarce pe frontispiciul pagini. Pentru completare, am să vă dau nişte linkuri ce vă pot fi de folos...

http://www.turkeytourism.com/yachting/galericity/dalyan. htm, http://www.turkeytravelplanner.com/go/med/Dalyan/

Vă doresc vizionare plăcută...

Dedic această lucrare lui @tamisfabu... Mai de mult, îmi scria că mă invidiază pentru felul cum îmi scriu review-urile. De aceea, am conceput review-ul de faţă în această formă şi sper să înţeleagă maniera în care alunecă energiile şi se interpătrund. Căci nu trebuie să scrii utilizând mentalul, pentru că în cazul acesta, orice lucrare devine anostă. Mentalul trebuie să fie subordonat la ceea ce numim „spirit”, de fapt, o entitate superioară dimensiunii materiale. Lui trebuie să ne adresăm dacă vrem să scriem ceva cu mesaj şi numai lui trebuie să-i spunem cum dorim să-l proiectăm. Este singurul care înţelege şi nu ne va lăsa să dormim liniştiţi, decât numai după ce dorinţa noastră s-a împlinit. A nu se înţelege de aici că aşa scriu scriitorii, şi e posibil ca şi ei să aibă un sistem similar. Unii scriu bine în stare de beţie, alţii dacă sunt stresaţi, alţii dacă au subiectul potrivit şi, în fine, fiecare cu ale lui. Dar dacă vrei să scrii abordând orice subiect, chiar şi cele SF, este recomandabil să ai un dialog interior relevant, un dialog în care să-ţi expui jaloanele, preferinţele, temerile... Ceea ce noi numim „spirit” nu te poate păcăli. Întotdeauna te ajută. Cu timpul, te protejează împotriva ta însăţi, căci cel mai mare duşman eşti tot tu, dar un altfel de „tu”. Se poate presupune că ar fi vorba de o altă personalitate şi este agreată şi această explicaţie. De aceea, aici am dat un exemplu sumar de preluare a „controlului”. Sunt convinsă că vă va ajuta şi veţi progresa în viaţă. Totul este să înţelegeţi care parte a creierului dumneavoastră deţine „controlul” la momentul respectiv şi de ce. (Evident, lucrurile sunt mult mai complicate, dar le simplific oarecum şi le dauun sens mai literar, în speranţa că vor fi mai uşor „comestibile”!). Ei, dar asta înseamnă să vă placă să citiţi şi, evident, să scrieţi. Căci dacă eşti îndemnată să citeşti, în mod sigur ajungi să scrii. Dar dacă vei fi îndemnată să scrii, în mod sigur vei afla cine eşti... Şi nimic nu contează mai mult în viaţă!

Cudrag,

Andreea

Ps. În privinţa mesajelor private pe care le primesc de la bărbaţii potenţi ai website-ului, am oarece recomandări:

1. Nu aşa se face curte unei femei. Cele care v-au permis asemenea abordări nu fac parte din această categorie.

2. Femeile nu ţin neapărat să socializeze cu necunoscuţi, ce au vizibile carenţe de educaţie.

3. Învitaţiile în oraş nu se fac la „cantina săracilor”. Că tocmai de aceea am păstrat nişte pasaje în acest text.

4. A fi spiritual nu presupune a fi „afumat”. Dimpotrivă.

5. Bipolaritatea o are toată lumea. Ea ne ajută să ne „strecurăm” în viaţă. Aşadar, nu este o carenţă care să ateste existenţa unei boli psihice. Şi apoi, ce înseamnă „normal”? Exagerarea extremelor însă, da. „O măsură în toate! ”, este ceea ce vă face viaţa frumoasă şi vă aduce aproape femeia dorită.

Oricum, dumneavoastră sunteţi liberi să mă contraziceţi...

Linkul pentru videoclip... http://www.trilulilu.ro/AeerdnaAFA/b98d92a2cc7fe3 ... Plimbare pe raul Dalyan

http://www.trilulilu.ro/AeerdnaAFA/42e565fcf312fd ... Plaja Iztuzu (Turtle beach)

---

VIZUALIZĂRI: 4517 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI