Zaafrane – la plimbare cu cămilele prin deşert

TIPĂREȘTE

După vizita la casa troglodiţilor din Matmata (vezi impresii) ne-am continuat drumul cu autocarul spre deşertul Sahara. Aveam de parcurs încă aproape 100 de kilometri până la Douz –oraşul plin de palmieri de la porţile Saharei tunisiene unde urma să ne cazăm pentru o noapte la un hotel de patru stele.

În cadrul acestei excursii, ghidul ne-a propus alte două excursii opţionale, un fel de opţionale în opţională :D, respectiv o plimbare cu cămilele în deşert şi, pentru cine dorea un plus de adrenalină, o plimbare cu ATV-ul în aceeaşi zi, precum şi un safari cu jeep-ul pe o parte din traseul raliului Paris –Dakkar a doua zi. Fiecare opţională luată separat costa 20 euro de persoană, fiind mai avantajos de luat ambele opţionale la pachet la 30 euro de persoană.

Soţul meu şi le dorea pe ambele, fiind mai curajos decât mine şi mereu foarte dornic să încerce experienţe noi, mai deosebite. Eu ezitam în cazul ambelor, deşi parcă mă tenta mai mult cea cu cămila. Mai avusesem ocazia să mă plimb pe cămilă în urmă cu vreo şapte ani, cu ocazia unei excursii făcute în Tanger, Maroc cu plecare de pe Costa del Sol, atunci fiind vorba de o simplă şi scurtă plimbare în cerc într-o parcare la marginea drumului unde făcusem un popas deloc întâmplător :D, toată distracţia la un preţ modic. Atunci m-am felicitat pentru inspiraţia de a refuza să mă urc pe cămilă din cauza mirosului acestora greu de suportat pentru mine şi m-am amuzat copios văzând disperarea celor care s-au plimbat, s-au „parfumat”şi mai aveau puţin şi-şi smulgeau hainele de pe ei căutând să scape de mirosul neplăcut. Am cerut asigurări ghidului că nu există un asemenea risc şi în cazul de faţă, acesta a încercat să mă liniştească, dar eu nu eram tocmai convinsă, însă eram dispusă să renunţ definitiv la hainele purtate, apreciind că ineditul experienţei merită acest mic sacrificiu. O treime din colegii de excursie au declarat că ei preferă să se bălăcească şi să se relaxeze în piscina hotelului.

Emoţii am avut şi înainte de a alege să particip la safari, teama de răul de mişcare inevitabil fiind întrecută doar de teama de a mă plictisi cumplit vreme de câteva ore într-un mic oraş în care nu prea ai mare lucru de făcut, totul fiind închis din motiv de Ramadan şi de a-mi dezamăgi soţul, care ar fi fost nevoit să renunţe şi el pentru a nu mă lăsa singură pe coclauri. După o matură chibzuinţă :D, într-un final am zis că fie ce-o fi şi am achiziţionat ambele opţionale, achitând ghidului suma solicitată.

Am mai făcut o scurtă oprire la o terasă de pe marginea drumului cu cafenea, toalete şi magazin de suveniruri, unde ghidul ne-a recomandat să încercăm vestitul ceai de cimbru şi o prăjitură tradiţională deosebită numită „Corn de Gazel”. Am încercat doar ceaiul de cimbru, dar nu m-a încântat deloc, fiind mult prea dulce pentru gustul meu. Aş fi preferat de departe un ceai negru obişnuit sau un ceai de mentă de-al lor, mult mai răcoritoare şi mai pe gustul meu.

Înainte de a ajunge la Douz, ghidul ne-a propus o modificare în programul excursiei, în sensul să mergem mai întâi la hotel pentru a ne caza şi abia apoi să mergem pentru plimbarea cu cămilele pentru a putea prinde apusul soarelui în deşert, propunere acceptată în unanimitate, cu mare bucurie chiar de către cei care astfel aveau la dispoziţie mai mult timp de petrecut la piscină.

Deşi puteam beneficia gratuit de o „rochie”arăbească, oferită de cei de la centrul de închiriere a cămilelor, mai mult sau mai puţin utilă în deşert pentru a ne proteja de praf, însă de efect pentru impresia artistică şi pentru poze mai interesante, totuşi ghidul ne-a sugerat să ne închiriem „ţinuta”de la un magazin din hotel, acestea fiind curate şi spălate după fiecare client, mai curat, mai civilizat, fără mirosuri suspecte şi mai colorat. Toţi cei interesaţi au preferat să închirieze câte o rochie arăbească (un cămeşoi lung şi larg) şi o eşarfă în culorile dorite, contra sumei de 2 dinari tunisieni bucata, iar ca bonus vânzătorul ne-a înfăsurat fiecăruia pe cap eşarfele care urmau să ne protejeze de nisipul fin al deşertului, însuşi modul de înfăşurare a eşarfelor fiind o artă, o tehnică pe care nu am reuşit să o „furăm”. Personal i-am rămas recunoscătoare vânzătorului respectiv pentru sfatul de a îmbrăca nişte pantaloni sau măcar un şort pe sub acea rochie, sfat care s-a dovedit extrem de util.

După ce ne-am luat în primire camerele repartizate şi ne-am ales ţinutele, am mai avut timp pentru un duş, schimbarea hainelor şi o scurtă repriză de fotografii prin holul elegant al hotelului în ţinutele noastre de beduini autentici :D. Ne-am urcat apoi în autocarul care ne aştepta în faţa recepţiei şi am pornit din nou la drum spre Zaafrane, o localitate aflată la 15 kilometri de hotelul nostru din Douz, ajungând acolo în mai puţin de un sfert de oră. Cămilele ne aşteptau, odihnindu-se înaintea ultimei ture din ziua respectivă. Ne-am aprovizionat cu apă rece sau sucuri de la magazinul de acolo şi apoi am făcut poza de grup, împreună cu cea mai frumoasă cămilă, o cămilă albă, mult mai frumoasă decât toate celelalte. Existau şi toalete, dar eu nu le-am vizitat.

A urmat repartizarea noastră pe cămile, făcută şi în funcţie de greutatea fiecăruia dintre noi. Degeaba îmi alesesem eu una mai drăguţă, pentru că proprietarul acesteia m-a măsurat din priviri, a făcut semn că nu şi a preferat o tânără domnişoară, jumătate cât mine :D. În final, s-a găsit câte o cămilă potrivită pentru fiecare, acestea fiind conduse în grupuri de câte două sau trei de către proprietarii acestora. Am avut ceva emoţii în momentul în care cămila s-a ridicat de jos, mai întâi pe picioarele din spate şi apoi pe cele din faţă, senzaţia fiind că voi pica în nas, chiar dacă mă ţineam cu nădejde de suportul special fixat pe corpul acesteia şi îmi încordasem toţi muşchii, o greşeală care avea să mă coste mai târziu. Aşa am pornit în deşert într-un convoi care se mişca într-un ritm relativ lent, însă călăritul pe cămilă nu mi s-a părut tocmai lin, persistând teama de a nu cădea de pe bietul animal.

Imensitatea deşertului m-a cucerit. Împrejurul nostru vedeam doar dune de nisip auriu. Din păcate, deşi cerul era perfect senin, am cam ratat apusul de soare în mijlocul deşertului din cauza unei pâcle la linia orizontului, aceeaşi situaţie repetându-se şi în cazul răsăritului de a doua zi. Dar noi ne-am continuat drumul. Prinzând ceva curaj că nu voi cădea de pe cămilă, mi-am găsit o poziţie puţin mai comodă, am scos şi telefonul pentru câteva poze, ba chiar mi-am aprins şi o ţigară spre disperarea soţului care numai pe cămilă nu mă văzuse fumând până atunci :D.

Plimbarea a durat puţin peste o jumătate de oră după care ne-am oprit şi am coborât de pe cămile. Au sosit şi ATV-urile pentru cei dornici de mai multă adrenalină, care au făcut câteva ture pe dunele din jur şi s-au întors cu acestea la punctul de plecare. Noi ceilalţi am preferat să ne plimbăm puţin pe nisip, să facem câteva poze, sau doar să stăm pe nisipul cald şi extraordinar de fin să fumăm şi să ne hidratăm. Mi-a plăcut să pot pipăi nisipul fin din care am şi luat într-o punguţă, ca suvenir pentru acasă, punguţă ascunsă apoi cu grijă în termosul pentru cafea pentru a nu risca o eventuală confiscare, explicaţii la vamă şi desfacerea bagajului de cală pentru controale suplimentare.

O discuţie interesantă ar fi legată de încălţămintea potrivită pentru a umbla prin deşert. Cei mai mulţi turişti erau încălţaţi cu şlapi şi cred că aceştia au fost cei mai inspiraţi, putându-se descălţa extrem de uşor pentru a simţi nisipul sub tălpi, dar au avut unele emoţii pe cămilă că şi-ar putea pierde papucii. Eu am ales nişte pantofi sport închişi, dar am greşit. Chiar dacă nu m-am descălţat acolo, tot m-am umplut de nisip fără să vreau, iar ajunsă la hotel am aruncat pantofii respectivi. Însă mi-am învăţat lecţia şi a doua zi când am plecat iar în deşert m-am încălţat mult mai comod în papuci de piele, uşor de încălţat şi descălţat şi a fost mult mai bine.

Am urcat din nou pe cămile şi am parcurs acelaşi traseu pe care venisem, ajungând la punctul terminus odată cu lăsarea întunericului. La întoarcere a fost mult mai bine pentru mine după ce, la recomandarea unui alt turist, mi-am corectat poziţia pe cămilă, stând mai relaxată şi fără a-mi mai solicita toţi muşchii. Am oferit la plecare 5 USD conducătorului cămilelor care ne-au plimbat pentru că am dorit să-mi arăt astfel mulţumirea faţă de acesta, spre bucuria omului. Am apreciat mai mult comportamentul său blând cu animalele, care îi ascultau comenzile. Ca de fiecare dată, un mic bacşiş nu poate fi decât binevenit. Alţi turişti au lăsat mai puţin sau deloc.

Cine a dorit şi-a putut cumpăra pozele, de bună calitate, făcute la plecarea în deşert, o amintire de neuitat la doar 5 TND bucata. Ne-am relaxat la un ceai, cafea, suc la cafeneaua de acolo, dar eram mirată că pauza se tot prelungea. Unii turişti erau îngrijoraţi că ar putea pierde cina de la hotel, inclusă în preţul cazării. Ghidul ne-a spus că aşteptăm să vină poliţia care ne va însoţi până la hotel, pentru siguranţa noastră, desigur, având în vedere zona în care ne aflam. Ştiam din avertizările MAE că ne aflam într-una din cele mai periculoase zone din Tunisia, mi-am asumat riscul de a ajunge acolo, mai mic în cazul unei excursii organizate decât pe cont propriu, dar tot nu mi-a picat prea bine, chiar dacă nu am văzut persoane dubioase, nimic suspect şi ulterior m-am mai liniştit. Aşadar am revenit la hotel având ca antemergător un jeep al poliţiei care ne-a însoţit până în curtea hotelului.

Era demult beznă afară, dar cele două orăşele traversate, Zaafrane şi Douz nu erau tocmai pustii. Încă erau maşini în trafic, nu foarte multe, iar localnicii umpleau terasele răcorindu-se la un ceai. Desigur, exclusiv bărbaţii, participarea femeilor fiind de neconceput pentru ei :D. Am deja la activ câteva vizite în mai multe ţări islamice, am aflat care sunt regulile şi restricţiile impuse femeilor, dar tot nu cred că voi înţelege şi mai ales accepta vreodată această discriminare flagrantă a femeilor. În aceste cazuri, sunt bucuroasă că m-am născut şi trăiesc într-o ţară normală cum este România, unde femeile au drepturi egale cu bărbaţii, unde două sau mai multe femei pot ieşi neînsoţite la o terasă sau restaurant pentru a bea o cafea sau o bere şi a sta la poveşti fără a fi supuse oprobiului public pentru asta.

Aceasta a fost plimbarea noastră cu cămilele, o experienţă interesantă, o premieră pentru noi, care mi-a plăcut mult şi aş fi regretat dacă nu o făceam. Nu voi omite nici disconfortul simţit la coborârea de pe cămilă, faptul că nu îmi mai simţeam o anumită parte a corpului şi nici febra musculară care şi-a făcut simţită prezenţa chiar de a doua zi, dar... A MERITAT! , astfel că RECOMAND această excursie pentru ineditul ei.

Organizarea a fost foarte bună. Am primit exact serviciile care ne-au fost promise şi pentru care am plătit.

Distracţia a fost maximă. Îmi doresc să repet oricând experienţa :)

---

VIZUALIZĂRI: 3216 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI