Du bist ein Jäger?

TIPĂREȘTE

Sleit de puteri, mă apropii cu greu de căsuţa cu acoperişul negru. Văruită în alb, troienită de zăpada proaspătă, ar putea trece neobservată printre brazi dacă nu ar fi cele câteva obiecte de mobilier cioplite din scânduri groase. Totul este însă pustiu. Nicio urmă de viaţă. Ce mă fac dacă nu e nimeni? şi gândul ăsta îmi îngheaţă spatele ud. Privesc în urmă, spre râpele abrupte. Nu îi mai văd pe cei care mă urmăreau. De undeva se aude, încet de tot, zgomotul civilizaţiei. Poate că am noroc, îmi fac eu curaj şi apăs uşurel clanţa butucănoasă. Uşa masivă scârţâie când o apropii de perete. Încerc să fac cât mai puţin zgomot în timp ce bâjbâi spre lumină pe un hol îngust. Ja, bitte? mă ia prin surprindere o voce groasă. Din colţul opus al camerei în care intrasem, o namilă de om purtând sub nas o namilă de mustaţă mă cercetează cu ochi curioşi în timp ce şterge cu răbdare un cuţit lung. A beer, please! răsuflu eu uşurat dând cu ochii de barul acoperit de halbe sclipitoare. And a Jägermeister! îmi vine ideea când bag nasul în gulerul răcoros de spumă. Du bist ein Jäger? mustăceşte la mine namila. No, I’m Thirsty! râd eu înapoi la el bocănind din clăpari spre terasa însorită.

De câţiva ani încoace, de când s-a prins de noi microbul schiatului, ne începem anul cu o ieşire de câteva zile pe pârtii. Aşteptăm cu nerăbdare să se trezească din mahmureală şi să plece acasă cei care au petrecut revelionul în staţiunile montane şi, de pe 3,4 sau 5 ianuarie, ne dedicăm o săptămână schiului alpin. După ce am prins primele mişcări la Gura Humorului sau Vatra Dornei, după ce am mai schimbat aerul cu cel de la Borsec, Topliţa sau Voineasa, atât eu, cât mai ales Ştefan, am început să simţim că pârtiile astea de aproape de casă nu mai sunt nici atât de lungi şi nici atât de înclinate pe cât ne-am dori. Şi am început să mă surprind tot mai des „bălind” la filmuleţe realizate pe pârtiile din Alpi. Scuzaţi-mi, vă rog, expresia dar nu am găsit nici un cuvânt din limba noastră care să descrie mai bine privirea pofticioasă uşor pierdută şi gura deschisă ce lasă să iasă, incontrolabil, tot felul de interjecţii. Şi uite-aşa mă surprinde şi fiu-meu într-o seară înainte de Crăciun, cu mintea coborând pe schiuri una din pârtiile de la Zell am See, împreună cu vreo doi puştani de pe youtube. Şi mă abordează direct. Sper că anul ăsta nu mai faci ca până acum! Cum adică? tresar speriat de parcă m-ar fi prins cu altfel de filme. Îmi spui că mă duci în Austria şi mă trezesc tot la Borsec! Băi, nu te mai gândi la prostii! Nu ai teme de făcut? schimb eu părinteşte subiectul în timp ce un „ce-ar fi dacă? ” începe să îşi întindă tot mai adânc rădăcinile în minte.

Şi cum plecă voinicul bombănind mă şi apuc să caut cu o mână ceva cazare şi cu cealaltă traseul până la pârtiile ce îmi făceau cu ochiul. Şi apoi dăi şi calculează, benzină, cazare, mai pune un ski-pass, mai taie de la bere – să nu iasă bugetul prea încărcat – că ştiam care va fi prima întrebare când voi veni cu propunerea în faţa consoartei. Şi, vă spun drept, nu prea aveam mari speranţe căci şefa se arătase sceptică şi înainte iar acum o auzisem că parcă nu avea concediu până în mai. Nu vă mai plictisesc cu detaliile războiului psihologic pe care l-am purtat de sărbători, cert este că pe 3 ianuarie spre amiază puneam, victorios, schiurile pe maşină şi demaram în trombă, cu toată familia, spre Uttendorf, un mic sătuc la vreo 15 km de Zell am See şi Kaprun. Am ales destinaţia încântat de faptul că ski-pass-ul era valabil pe 3 domenii învecinate (din care unul pe gheţar, la 3000 de metri altitudine) dar şi de peisajele cu munţi înalţi în fundal şi cu lacul în prim plan.

Drumul a decurs fără probleme, cu obişnuitul popas peste noapte la ieşirea din ţară (pentru că viteza cu care parcurgem cei 500 de km pe viitoarea autostradă Suceava-Oradea îmi oboseşte pasagerii care au nevoie de o pauză). Ungaria am traversat-o a doua zi de dimineaţă, uşor încetiniţi de o ninsoare cu fulgi mari şi deşi ce îşi pusese în cap să acopere autostrada după Budapesta. Dar ce schiori am fi noi dacă ne-am plânge de prea multă zăpadă?! Aşa că intrăm în ţara pârtiilor bucuroşi că ninsoarea albeşte peisajele. Varianta pe care ne duce Ioana părăseşte autostrada la Parndorf şi, după vreo 30 de km pe drumuri naţionale cam înguste şi cu restricţii de viteză, se înscrie pe un drum expres şi, mai apoi, pe o altă autostradă ce duce spre Klagenfurt. O părăsim şi pe aceasta pentru a intra, ceva mai încolo, pe un alt drum expres, printre munţi şi localităţi celebre: Flachau, Schladming, Bad Gastein sau Garmisch. Din Zell am See nu apucăm să vedem aproape nimic căci este întuneric deja când trecem pe la marginea sa, pe lângă punctul de plecare al uneia din cele 5 telecabine ce urcă pe Schmitten. Kaprun-ul se ascunde şi el undeva în stânga drumului aşa că îl lăsăm deocamdată în pace şi sosim în Uttendorf spre bucuria gazdei noastre, o olandeză care ne primeşte ca pe proprii săi copii.

Casa în care vom sta următoarele zile este plină de tot felul de pliante, broşuri şi hărţi, aşa că ne facem planul de atac ajutaţi şi de gazdă, care ne recomandă şi un domeniu schiabil de lângă sat, Weißsee, comparabil ca dimensiuni cu cel din Kaprun, cu câteva pârtii pe un gheţar şi cu una dintre cele mai lungi pârtii din Austria – 16 sau 17 km (aşa cum mi-am amintit că văzusem, pe youtube, într-o prezentare). Fiind la prima ieşire a sezonului, ne-am hotărât să ne facem încălzirea pe Weißsee pentru ca în ultimele 3 zile să ne dăm pe Kitzsteinhorn, Kaprun şi Schmitten (Zell am See). Din fericire, a doua zi de dimineaţă am avut inspiraţia să oprim la centrul de informare turistică din sat unde am aflat că, din lipsă de zăpadă, pe Weißsee nu era deschisă decât o singură pârtie, aşa că schimbăm din mers planul şi pornim spre Kaprun, cel mai mic domeniu schiabil din cele 3 menţionate mai sus.

Cei aproape 15 km dintre Uttendorf şi Kaprun îi parcurgem pe o şosea întinsă de-a lungul unei văi săpate de un râu între două şiruri muntoase. Ninsoarea din ajun se oprise însă cerul era acoperit de nori şi o perdea de ceaţă limita vizibilitatea, astfel că ratez o ieşire dintr-un giratoriu şi trecem, printr-un tunel, pe sub pârtia din Kaprun, pe drumul ce duce în munte, la punctul de plecare spre Kitzsteinhorn. Căutând un loc să întoarcem pentru a respecta planul, observăm la un moment dat, printr-o spărtură în plafonul jos de nori, silueta stâncoasă a vârfului muntos profilându-se pe un cer senin. Nu putem să rezistăm ispitei şi modificăm din nou programul, continuând pe drumul ce urcă spre gheţar. Din păcate este cam târziu, trecut puţin de ora 10, şi traficul destul de dens pe sensul nostru de mers îmi cam dă emoţii. Din Kaprun nu cred că sunt mai mult de 5 km până la punctul de plecare al telecabinelor astfel că mă liniştesc destul de repede, odată ce dăm nas în nas cu organizarea „nemţească”. Parcarea gratuită de la pârtie este compusă din mai multe parcări mai mici (după cum le-a permis terenul) şi „administrată” de vreo 5-6 persoane care te dirijează din stradă până la primul loc liber. Imediat ce parcarea se umple, aceasta este închisă cu o „capră” pe care este montat semnul de „acces interzis” iar administratorii deschid următoarea parcare. Din păcate, nici urmă de haos, de claxoane sau de maşini parcate aiurea pe marginea drumului, blocând traficul!

Un pic stingheriţi de atâta civilizaţie ne dăm jos şi începem echiparea. Dă-mi casca, ia-ţi cagula, unde mi-s ochelarii, tati, strânge-mi clapele! În 10 minute parcarea noastră s-a golit de oameni, gaşca mea este pregătită de schi numai eu sunt transpirat şi obosit de atâta aplecat şi închis la clăpari şi, pe deasupra, şi complet neechipat. Mă mai uit un pic în sus, spre pereţii de stâncă ce se văd acum în toată splendoarea, trag adânc aer curat în piept ca să-mi recâştig motivaţia şi mă bag şi eu în clăpari, gândindu-mă cu groază la coada pe care bănuiam că o să o găsim la skipass şi apoi la cabină. Nimic mai greşit. La ghişee nu e nimeni şi mă înţeleg englezeşte cu o doamnă amabilă care îmi dă repejor ce îi cer (pentru Maria skipass-ul e gratuit dar trebuie să îi arăt paşaportul) şi ne grăbim să urcăm în telecabină. E destul de multă lume însă nu se stă aproape deloc, coada avansează repede şi în vreo 2 minute suntem deja îmbarcaţi. Nu cred că trec mai mult de 10 minute până urcăm de la 900 de metri la 1970 de metri, la baza primei pârtii. Aici coborâm şi schimbăm telecabina, a doua lăsându-ne mai sus, la Alpincenter, la vreo 2500 de metri altitudine.

De aici, din punctul în care avem pentru prima oară o imagine mai clară asupra imensităţii domeniului schiabil, începe practic distracţia. Abia acum poţi pune schiurile în picioare. Zona Alpincenter-ului este punct de plecare pentru câteva pârtii ce coboară de aici şi punct de sosire pentru pârtiile din partea superioară (cele mai numeroase) dar este, totodată, şi punct de belvedere, de popas sau de reîncărcat bateriile.

Încă de la prima pârtie coborâtă nu putem să nu observăm câteva diferenţe majore faţă de pârtiile de la noi. În primul rând, nimeni nu îşi supralicitează abilităţile (în patru zile, pe patru munţi diferiţi, am remarcat doar un singur bezmetic căruia nu îi păsa nici de picioarele sale, nici de ale celorlalţi), astfel că, în ciuda aglomeraţiei, pârtiile mi s-au părut foarte sigure, atât de sigure încât l-am lăsat pe Ştefan să schieze singur, în ritmul său (mai alert decât al meu), pe ce pârtii şi-a dorit. În al doilea rând, pârtiile sunt mai abrupte decât ale noastre (cele marcate cu negru la noi sunt, la ei, cel mult roşii, cele marcate cu roşu la noi sunt comparabile cu cele albastre de acolo, etc. aşa că atenţie!). Gradul de dificultate al pârtiilor este compensat de lărgimea lor şi de modul în care sunt pregătite (nu am prins nicăieri gheaţă - ratrack-ul intra pe pârtie chiar şi în miezul zilei dacă era nevoie -, pe o singură pârtie erau câteva pietricele mici dar şi nişte panouri de avertizare mari). Pentru începători au, chiar şi pe gheţar, pârtii speciale, mai uşoare, marcate tot cu albastru. Pârtiile se întretaie, iar în fiecare intersecţie există indicatoare cu numărul pârtiei şi gradul ei de dificultate. În punctele de sosire ale instalaţiilor pe cablu se găsesc panouri cu hărţi mari ale domeniului astfel că ştii în orice moment unde te afli şi încotro s-o apuci (de altfel, din multe puncte poţi să îţi iei, gratuit, o hartă tipărită). Despre toalete, baruri, restaurante sau terase, închirieri sau vânzări de echipamente, nu cred că trebuie să mai spun nimic – le găseşti de fiecare dată acolo unde ar trebui să fie, acolo unde ai nevoie de ele.

Revenind la Kitzsteinhorn, trebuie spus că, din cauza altitudinii, vremea este foarte schimbătoare şi influenţează mult condiţiile de schiat. În ziua în care am fost noi, condiţiile meteo s-au schimbat de vreo patru ori în decurs de cinci ore, de la soare orbitor şi calm absolut până la furtună de zăpadă, cu vânt de te dădea jos de pe picioare, şi înapoi la cer senin.

O altă atracţie a gheţarului o reprezintă punctul de belvedere de la cota 3029. Fiind prima zi la schi nu ne-am îndurat să pierdem vremea cu urcatul până acolo, aşa că a rămas pe data viitoare (se poate ajunge acolo sus şi vara).

A doua zi am schiat pe Maiskogel, în Kaprun. Aceeaşi rigoare în parcarea uriaşă unde un bunic aşeza în ordine maşinile, aceleaşi condiţii excelente de schiat. Pârtiile sunt orientate în aşa fel încât cobori având în faţă un peisaj deosebit – lacul din Zell am See înconjurat de crestele muntoase. În partea superioară pârtiile coboară prin pădure, sunt mai spectaculoase şi mai abrupte. În partea de jos, mai domoală, pârtia ajunge în sat şi coboară printre casele construite în stil tradiţional. Aici am văzut pentru prima dată cum un drum trece peste pârtie sau, mai bine zis, cum pârtia trece peste drum. Nu era drumul prea circulat dar tot am văzut vreo două maşini trecând încet, încet, dând prioritate schiorilor.

La baza pârtiei sunt restaurante, un loc de joacă pentru copii, o minipârtie unde instructorii îi iniţiau pe cei foarte mici, un fel de montagne-rousse cu vehicule de o persoană (sau poate două?).

O altă zi am alocat-o pentru Schmittenhöhe, în Zell am See. Domeniul este foarte întins, cu pârtii ce pleacă de la cota 2000 în toate direcţiile. Urcarea se poate face din trei puncte, deservite de cinci telecabine (am auzit pe cineva că ar fi cronometrat timpul de urcare de jos până în vârf şi i-ar fi ieşit cam 5 minute!). De sus, dacă vremea este frumoasă, se văd superb crestele dominate de Kitzsteinhorn şi Grossvenediger. Pârtiile superioare au, în general, un grad de dificultate mai redus şi erau aglomerate bine, în schimb pe cele care ajung până la bază am coborât aproape singur (foarte fain!). Peste tot se găsesc restaurante cu terase. Am regretat doar faptul că mai erau pârtii închise (din lipsă de zăpadă) şi că noaptea s-a lăsat prea repede (au şi o pârtie cu nocturnă, nu am ajuns pe ea, nu cred că este deschisă în fiecare zi).

În ultima zi am supus la vot pe care dintre domenii să ne mai dăm o dată dar, cum fiecare voia altceva, am hotărât să descoperim şi mai mult din Austria şi am pornit în cealaltă direcţie, spre Tirol (Zell am See şi Kaprun sunt în Salzburgerland). Din Uttendorf-ul care ne găzduia am făcut vreo 15-20 de km până în Pass Thurn, unul din satele din care se poate accesa domeniul de schi Kitzbuhel. Aici am avut parte de o surpriză foarte plăcută – era ziua în care făceau bărbaţilor o reducere de 20% din preţul skipass-ului (vineri). Mai mult, lângă parcare, fetele şi-au găsit o pârtie gratuită (!), pentru începători, foarte domoală, unde şi-au perfecţionat toată ziua tehnica de coborâre şi urcarea cu teleschiul. Iar eu cu Ştefan am pornit spre Kitzbuhel. Dar nu pe şosea ci peste munţi. Pârtiile din domeniul de ski, cu o lungime însumată de peste 200 de km, sunt toate interconectate, astfel că poţi ajunge oriunde şi te poţi întoarce şi înapoi, fără să calci de două ori pe aceeaşi pârtie. Din păcate, oboseala acumulată în zilele precedente şi-a spus cuvântul şi, condiţionaţi şi de apropierea orei de închidere a instalaţiilor pe cablu (16:00), a trebuit să ne întoarcem cu puţin înainte de a vedea Kitzbuhel-ul de sus, cel mai mare regret al întregii vacanţe fiind că nu ne-am dat pe pârtiile de cupă mondială de acolo. Oricum, domeniul acesta m-a impresionat cel mai mult, iar senzaţia pe care am avut-o schiind cu un scop, acela de a ajunge undeva, a fost ceva inedit. Nu mai vorbim de sălbăticia peisajelor, de frumuseţea pârtiilor, de confortul instalaţiilor de transport pe cablu (cu scaune încălzite!) sau de atmosfera relaxată de pe terasa unui restaurant găsit „la mama naibii” între doi munţi.

Cam atât despre pârtii şi schi. Despre mâncare vreau să vă mai spun câte ceva. Cu mici excepţii, nu prea ne-a plăcut. Cârnaţii noştri sunt mai buni, cred eu, decât wurst-ii lor. Nici combinaţiile lor culinare nu prea au fost pe placul meu. Noroc cu şniţelul cu cartofi prăjiţi. Am mâncat lângă o pârtie o supă gulaş foarte bună. Altă dată, într-o altă farfurie am confundat o grămăjoară de firişoare de hrean ras foarte fin cu caşcavalul (auuu!!!). La o altă terasă de lângă o altă pârtie am mâncat o pizza congelată, făcută la microunde, delicioasă. Ştrudelul cu mere şi cel cu brânză sunt ok sau chiar mai mult decât atât atunci când le scaldă în sos de vanilie. Berea este foarte bună. Şi şnapsurile. Şi covrigii (sprätzer parcă).

Nu prea ne-a mai rămas timp să facem mare lucru. Ne-am plimbat un pic seara prin Kitzbuhel – foarte frumos. Într-o altă seară prin Kaprun – nu prea m-a impresionat. Am băgat de vreo două ori nasul în nişte apres-ski–uri – părea să fie maxim de distracţie dar inadecvat copiilor.

Cam atât despre prima noastră experienţă Alpi-nă. Cu speranţa că v-am dat ceva idei, vă doresc vacanţă plăcută!

---

VIZUALIZĂRI: 3765 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI