Jurnal de bord: Drumul spre mare – Turcia 2025

TIPĂREȘTE

IUNIE 2025

Intro...

     Nu am mai scris de câteva luni pe aici și parcă mi-era dor! Prin AFA am posibilitatea să-mi aștern gândurile și trăirile, și mi-era dor să scriu din nou ceva constructiv — că de rețele sociale cred că suntem sătui cu toții.

     Anul acesta, destul de târziu, am decis să concretizăm dorința noastră de a petrece concediul de vară în Turcia, mai ales că trecuseră deja doi ani de la ultima noastră vacanță pe meleagurile dönerului. Despre cazări nu voi insista aici, au fost mai multe.

     Am mai alinat dorul de Turcia cu vizite scurte în Edirne, dar marea… nu era marea! Lipsea vibe-ul acela de forfotă, de vară. Lipsea o scânteie. Așa că, undeva prin luna mai, am început pregătirile pentru o plecare de aproape două săptămâni. Urma să plecăm cu mașina, așa că aveam deja o schiță cu ce ne trebuie. Doar că am adăugat ceva… procura!

     Așa cum scrisesem aici, în luna ianuarie a acestui an am avut probleme în vama turcă. Mai exact, un vameș tânăr, de maximum 30 de ani, probabil proaspăt ieșit din școală, cu toate regulile învățate pe de rost, ne-a refuzat accesul în Turcia pe motiv că nu aveam procură.

     Dar proprietarul (soția) era în dreapta… și ea nu are permis. I-a cerut permisul, dar yok permis. I-am explicat că am mai trecut așa de N ori, că proprietarul este în mașină. Ce procură? Nu și nu. Așa e legea, trebuie procură. Până la urmă, după mai multe insistențe, ne-a lăsat să trecem. Am zis atunci că nu mai vreau în viața mea să trec prin astfel de momente tensionate, așa că mi-am făcut temele de la A la Z și am pregătit toate actele într-un mod aproape… militar.

     Legea o știam, dar până acum o fi fost interpretată mai 'flexibil' de turci?

Extras oficial

     Da, autovehiculul era condus de altă persoană decât proprietarul, chiar dacă proprietarul era prezent fix în același autoturism. Mulți mi-au spus că nu trebuie... că au mers așa ani de zile! Știu! Și noi la fel! Dar uite că fix noi am pățit asta și nu vreau să mai risc. Așadar, am contactat o firmă specializată — aparent cea mai cunoscută din România — și am obținut de pe o zi pe alta procura tradusă în turcă și legalizată la Consulatul Turciei. A costat 250 de lei + taxa de transport a plicului. Se emite de obicei pentru o perioadă de un an. Dacă o comanzi pe 30 iunie, este valabilă până pe 30–31 iulie anul următor. Teoretic se poate face și pe 2–3 ani, dar Consulatul recomandă varianta de un an, așa că toate firmele care intermediază, o fac pe un an!

     Pentru că aveam deja cont HGS, am putut să-l încarc online, de acasă, folosind linkul de aici. Traseul propus (Edirne – Izmir) necesita undeva la 1065 de lire: 900 de lire doar pentru trecerea peste podul de la Canakkale și încă 165 de lire pentru celelalte bucăți de autostradă. Mai aveam câteva sute de lire în cont și am mai adăugat 2250, ca să fim siguri.

Așadar, actele esențiale pentru partea auto:

1. RCA + Carte Verde, necesară pentru intrarea în Turcia. Atenție, nu toate firmele asigură și teritoriul turcesc. Verificați să fie „TR” trecut pe cartea verde. Se poate face și în vamă, dar costă mai mult și pierzi timp.

2. Vinieta pentru Bulgaria – BGTOLL, achiziționată online de pe site-ul oficial: https://web. bgtoll. bg. Nu înțeleg de ce unii mai stau în vamă să o cumpere fizic, dar fiecare cu tabieturile lui. Eu prefer să scap din timp și să reduc timpii pe drum.

3. Procura despre care am scris mai sus.

4. Asistență rutieră, pachet de vacanță valabil 2 săptămâni, care include și Turcia. Acoperă depanare la fața locului sau tractare, plus alte servicii. Preț: 53 lei. Un cost mic pentru liniște, mai ales dacă mașina nu mai are garanție.

5. Asigurări medicale de călătorie – cam 22 de lei de persoană. Pentru seniori aproximativ dublu. Acoperă cheltuieli medicale de minimum 10.000 de euro.

Drumul spre Turcia...

     Ar fi de menționat că traseul a fost compus din mai multe secțiuni. Nu am mers dintr-o dată spre destinația finală sau cea mai îndepărtată. Nu am avut o cazare intermediară, ci... două! Pentru prima dată am împărțit drumul de dus în două și returul tot în două. Pentru că știam că altfel aș fi pierdut aproape câte o zi la dus și la întors, dar și pentru că era în general obositor atât pentru mine ca singur șofer cât și pentru cei din familie. Plus că am mers în Iunie iar afară pe loc, termometrul mașinii afișa valori de +40*C.

București - Edirne (TR)

     Prima zi am alocat-o traversării Bulgariei, fiind și partea pe care o urăsc cel mai mult. Nu am înțeles de ce bulgarii nu au făcut până acum o autostradă care să lege nordul de sudul țării (sau sudul de nord...). Un beneficiu adus nu doar turiștilor ci și propiei populații, economii, etc. Aș plăti extra, doar ca să pot merge constant cu 120-140 decât să iau toate satele alea triste la rând și să merg ba cu 90, ba cu 50 și tot așa. Poate... poate cândva?

     Plecarea s-a nimerit în plin proces de reparație al podului, pe partea bulgară, despre care bănuiesc că deja știți din mass-media, de la prieteni, de pe forumuri, rețele sociale, etc. Pentru a fenta cumva cozile de la pod, măcar la dus, am furat startul, plecând cu o săptămână înainte de închiderea anului școlar (din România). 😁 Apropo, oficialitățile din Bulgaria spun că podul va fi gata până în vara anului viitor.  

Am plecat duminică pe 15 iunie undeva pe la 05:00... 05:15. Am ajuns la (fosta) vamă Giurgiu-Ruse pe la 06:30, unde pe partea română am achitat taxa de pod de 15 lei. Se poate achita și cu cardul.

Nu era foarte mare coada, undeva la 5-8 mașini distribuite pe 2 culoare. Am continuat drumul având liber pe pod (verde la semafor). Undeva pe la mijlocul podului ne-am oprit dar am reluat repede mersul. Per total traversarea a durat undeva la 5 minute adică foarte foarte bine. Pe pod, pe partea bulgară nu lucra nimeni la ora aia deși soarele deja răsărise. Se lucra pe partea dreaptă, sensul spre Bulgaria. Au demontat balustradele și au spart toată marginea semn că într-adevăr reparațiile sunt capitale. Erau și porțiuni unde erau pur și simplu găuri prin pod de vedeai Dunărea. La ce stil de lucru au, nu cred că vor termina la timp dar cine știe...

Pentru traversarea Bulgariei am ales clasicul Ruse-Razgrad-Targovishte-Yambol-Elhovo-Lesovo cu intrare în Turcia pe la vama Hamzabeyli.

Drumul prin Bulgaria, în mare parte așa cum îl știți dar de menționat că bulgarii au început totuși să asfalteze, cu precădere a doua jumătate a drumului spre Turcia. În zona Kotel era asfaltul proaspăt turnat, la Gradet era rașchetata zona. În continuare denivelări după Yambol spre Elhovo,

La ieșirea din Elhovo spre vamă, o mare parte din drum era la fel, proaspăt asfaltată, nici nu apucaseră să tragă dungile. După calculele mele era bucata aia nenorocită plină de denivelări de nu puteai să mergi cu mai mult de 50 la oră. Deci da... într-un final fac și ei ceva cu banii ăia de BG-Toll.

Am ajuns în vama BG-TR pe la 11:30 deci traversarea Bulgariei a durat 5 ore. Știu că unii fac traseul ăsta în 4 ore... am auzit chiar 3 ore jumătate deși mi se pare riscant să mergi cu viteză. Noi am oprit de 2-3 ori și am stat 5-10 minute la fiecare oprire. Plus de asta am mers regulamentar, pentru că știu că polițiștii bulgari sunt foarte foarte simpatici și nu vreau să aibă pretext să mă oprească. Plus de asta nici nu voiam să plătesc vreo amendă, tot drumul fiind presărat cu radare fixe dar și mobile... alea ale lor puse pe trepied, apoi un cablu de 5-10 metri tras la mașina ascunsă în proximitate, căci așa ceva am văzut pe traseu. S-au modernizat băieții!

În vamă am avut ghinion și era deschis doar un ghișeu la bulgari, dar a mers repede. Am stat aproapa 10 minute. Au mai durat cam 20 de minute verificările turcilor care la controlul sumar al bagajelor ne-au întrebat de țigări și de IQOS... nu aveam așa ceva așa că ne-au lăsat să trecem.

Am oprit în Duty-Free pentru a sonda terenul... erau oferte și la alcool iar țigările erau în continuare foarte ieftine. Din păcate, ce m-ar fi interesat pe mine, parfumurile... la fel de scumpe ca pe la magazinele de la noi. Totuși în Duty-Free te poți opri pentru o pauză, au AC în interior și sunt și toalete.

Am continuat drumul spre prima cazare, în Edirne, unde am stat la Milaroom, despre care probabil voi face o recenzie nouă, un update, pentru că am mai scris o dată despre această unitate de cazare aici.  

Edirne-Altinoluk

A doua parte a traseului a avut loc a doua zi din concediu, când ne-am îndreptat spre Altinoluk. Așa cum spunea, am împărțit drumul pe secțiuni mici, pentru a reduce timpii de condus dar și oboseala de pe drum. Traseul din ziua 2 dura undeva la 4 ore și avea aproximativ 320 km.

Drumul a fost surprinzător de plăcut, cu peisaje care se schimbau treptat: de la câmpurile întinse din apropierea Edirne, până la colinele verzi și zonele de coastă care anunțau apropierea de Marea Egee. Pe măsură ce ne apropiam de Altinoluk, aerul devenea tot mai proaspăt, iar munții Kaz Dağları (cunoscuți și sub numele de Munții Ida) se conturau spectaculos în fundal.

Altinoluk este o stațiune liniștită și cochetă, aflată între mare și munte, renumită pentru aerul său curat – se spune că ar fi unul dintre cele mai bogate în oxigen locuri din Turcia, după Alpi. Ne-a întâmpinat cu o atmosferă relaxată, departe de agitația stațiunilor mai comerciale.

Deși mai trecusem pe aici de câteva ori, în drum spre stațiunile din zona mai sudică a coastei (spre exemplu Kușadasi) nu doar că nu oprisem niciodată, dar nici nu avusesem vreodată vreun gând de a ne caza aici. Totuși, în timp ce studiam oferta pentru cazare, locația a devenit interesantă și am găsit și un resort foarte fain unde am rezervat 3 nopți. Despre resort voi scrie evident o recenzie separată! Pot spune doar că destinația din a doua zi a fost Rawda Resort.

Așadar am plecat din Edirne a doua zi, după ce am mâncat micul dejun. Undeva pe la ora 10.00 am alimentat de la Shell-ul de lânga Kipa/ 5M Migros și am plecat mai departe la drum. Carburantul era undeva sub 50 de lire (48 pentru motorină, respectiv 49 pentru benzină), asta în ziua respectivă pentru că ulterior, zilele următoare, a sărit de 50.

Podul Çanakkale 1915

La 12.20 am ajuns la stația de la Kavakkoy, iar la 12.51 am ajuns la cea de la Koprusu, aflată înainte de podul Çanakkale 1915. Trecerea a costat 900 lire turcești adică undeva la 100 lei pentru cursul din perioada aceasta când și scriu recenzia. De menționat că din cauza inflației, costul trecerii crește destul de des, așadar probabil în perioada următoare va ajunge la 1000 de lire sau poate chiar mai mult!

Pentru nostalgici sau pentru cei care vor să facă o pauză în zona asta, ar fi în continuare varianta cu ferry care ar costa 600-650 de lire. Traversarea durează evident mult mai mult. Undeva la o oră comparativ cu cele câteva minute de pe pod. Avantaje și dezavantaje... eu am preferat să scurtez perioada de trecere și să nu mă înghesui pe ferry dar pentru alte persoane poate este mai convenabil așa.

Câteva cuvinte despre pod... este cel mai lung pod suspendat din lume, având o deschidere centrală de 2.023 de metri, simbolizând anul centenarului Republicii Turcia. Leagă localitățile Lapseki și Gelibolu peste strâmtoarea Dardanele și face parte dintr-un proiect major de infrastructură menit să reducă traficul de pe feriboturi și să conecteze mai eficient partea europeană cu cea asiatică a Turciei. Pe lângă recordul tehnic, podul are și o valoare simbolică importantă: numele „1915” face trimitere la bătăliile eroice de la Gallipoli din Primul Război Mondial. A fost inaugurat în 2022.

Mai departe, am traversat pentru prima dată tunelul Assos de 1.693 metri lungime, respectiv Troya, de 4.017 metri lungime. Împreună, aceste două tuneluri scurtează drumul dintre Edremit și Çanakkale cu aproximativ 35 de minute și oferă o alternativă modernă la vechiul drum de coastă, mult mai lent și periculos în sezonul turistic.

Undeva pe la ora 15.00 am ajuns și la a doua cazare, cea din Altinoluk. Evident am făcut mai mult decât estima inițial Maps sau Waze, din cauza opririlor, nu foarte dese dar care s-au adunat. Nici nu ne-am grăbit, drumul fiind destul de lejer.

Altinoluk-Gümüldür 

După câteva zile de odihnă și relaxare la Rawda Resort din Altinoluk, ne-am continuat călătoria spre următoarea destinație: un resort din Gümüldür, aflat după Izmir, dar un pic mai aproape decât Kușadası, unde obișnuiam să mergem de obicei. Am mâncat micul dejun de dimineață și undeva după ora 09.00 am plecat de la cazare. Drumul până în Gümüldür, conform Google Maps, avea să dureze undeva sub 4 ore, având nici 300 km. Așa cum spuneam, trasee lejere, scurte, perfecte pentru zilele toride de vară. Pentru că era cumva mai comod și mai logic, am ales această zi pentru a vizita Parcul Zoologic de lăngă Izmir. Mi s-a părut mai comod să îl parcurgem acum fiind oarecum în drum, decât să fi mers la întoarcere sau la una din zilele în care stăteam la resort.  

Am fi ajuns oricum prea devreme la hotelul din Gümüldür, așa că întârzierea a fost la fix. Am ajuns la Parcul Zoologic undeva la ora 13.00 pe o căldură sufocantă. Aici nu prea am fost inspirați dar na... nu puteam împăca toate problemele. Noroc că prin Parcul Zoologic sunt destule locuri umbrite plus că au și restaurant unde poți procura apă rece, înghețate, sucuri, etc. Despre Parcul Zoologic poate voi scrie separat...

După vreo oră și ceva, într-un pas mai alert, am terminat vizita și am continuat scurtul drum rămas, de la Parcul Zoologic, spre Gümüldür, la Cactus Club Yalı & Resort. Drumul a fost foarte aglomerat pe E87/O30, așa cum este de obicei în preajma orașului Izmir.  

Câteva cuvinte despre Izmir... este al treilea oraș ca mărime din Turcia, după Istanbul și Ankara (capitala Turciei), având o populație de peste 4 milioane de locuitori (cu tot cu zonele metropolitane). Este un oraș portuar foarte important, cu un rol economic, turistic și cultural major.

Am ajuns pentru prima dată în localitatea Gümüldür, undeva după ora 16.00. Despre acest resort voi face o recenzie separată. Mașina a stat parcată 2 zile pentru că după 2 zile am vizitat Muzeul Auto Key Museum din Torbali Izmir. Apoi am revenit la resort pentru alte 2 zile.

Gümüldür-Geyikli

După ce am terminat micul sejur de la Cactus, am plecat înapoi spre casă, desigur, cu alte 2 cazări intermediare. Am ales să împart drumul dintre Gumuldur și Edirne, în 2... astfel că acum în loc de Altinoluk, am mers puțin mai departe, în Geyikli.

Geyikli este cunoscut mai ales ca punct de plecare spre insula Bozcaada, una dintre cele mai frumoase insule ale Turciei. Zona are un farmec aparte, cu peisaje rurale, măslini cât vezi cu ochii, plaje sălbatice și o atmosferă autentică, departe de agitația stațiunilor comerciale. La momentul rezervării, nu prea mi-a convenit 100% locația, dar nu prea am avut alte alternative și nici nu voiam să conduc dintr-o bucată, de la Gumuldur până la Edirne, fiind mult prea obositor atât pentru șofer cât și pentru pasageri.

Am plecat de la Cactus la 10.15 cu destinația Geyikli. Am parcurs același drum ca și la venirea aici, doar că la un moment dat, pe E87, în drum spre Canakkale, am făcut stânga, până în localitatea Ezine. Am urmat drumul național prin Gökçebayır apoi am ajuns în Geyikli. Drumul a fost bun, cu mici denivelări pe alocuri dar suficient încăt să rulăm cu o viteză decentă. Am mai oprit de câteva ori pe drum, mai ales că pe loc, senzorul de la mașină, indica peste 40 de grade. Fără aer condiționat nu cred că puteam parcurge aceste drumuri.

Am ajuns la cazare undeva aproape de ora 17.00, la Geyikli Lotus Apart, despre care voi scrie evident separat. Nu am lăsat mașina în parcare, am mers seara spre mare, în apropiera feribotului ce duce spre insula Bozcaada. Deși ne-am fi dorit să mergem cu ferry, aveau un program care nu se plia cu planurile noastre. Dinspre Geyikli pleca de la ora 08.00 dimineața, din 2 în 2 ore, iar dinspre insulă, tot din oră în oră dar de la 07.00. Sper să nu greșesc dar având în vedere programul, cred că era un singurul ferybot. Așadar mai pleca unul de pe continent la ora 6 și 8 seara dar înapoi doar la 7 seara, așa că nu prea aveam ce face și cum traversarea cu mașina costa câteva sute de lire bune, am abandonat planul, fiind oricum obosiți.  

Desigur, puteam să ne trezim de dimineață, să dăm o tură matinală. Voiam mai mult pentru castelul Bozcaada. Dar asta însemna mai puțin somn și întârzierea plecării de dimineață spre Edirne....

Geyikli-Edirne

Așa că am plecat a doua zi din Geyikli, undeva pe la ora 10.00, cu destinația Edirne. Un drum mega lejer, de doar 3,5 ore și 276 km. Bine... mers continuu, ceea ce evident NU am făcut. Așadar am traversat înapoi Podul de la Canakkale, plătind din nou cele 900 de lire, apoi am continuat pe E87 până spre Edirne unde am ajuns pe la ora 14.00 și un pic. Drumul a fost destul de lejer, liber pe bucata de autostradă, pe pod nu era nimeni, doar noi și un motociclist  apoi a devenit ușor aglomerat pe măsură ce ne apropiam de Edirne. De menționat că am alimentat doar la SHELL, pentru că... așa ne-am obișnuit dar sunt și alte lanțuri de stații de carburanți. Acum litrul de carburant sărise de 50 de lire, deci undeva la 5,5 lei la cursul de acum. Chiar și așa simțitor mai ieftin versus România unde aceleași sortimente costau cu ~ 2 lei mai mult.  

În Edirne am petrecut 2 nopți și... aproape 3 zile, timp în care ne-am relaxat dar am făcut și cumpărături că doar nu ne întorceam acasă cu mâinile goale.  

Edirne-București

Returul acasă s-a nimerit într-o zi de Joi, așa că nu aveam emoții foarte mari cu privire la gradul de aglomerare din vama turco-bulgară. Dacă cumva ai mai uitat să cumperi ceva, în drum spre vama Hamzabeyli, la stație de carburanți unde este și PTTul, ai și BIM și A101! Am oprit pentru că mai aveam câteva lire de care voiam să scăpăm. Magazinul era foarte liber dar erau câteva mașini parcate în jur. Cred că erau la BIM, noi mergând la A101.

Cum mă așteptam, nu era NIMENI la controlul turcilor. Am trecut rapid de formalitățile lor. Ciudat că la intrare NU ne-au făcut poze, dar la ieșire ne-au făcut... am oprit în duty-free pentru a cumpăra ceva sticle de alcool la ofertă, apoi am mers spre bulgari. Recunosc că aveam emoții cu ei, așa cum am mereu pentru ca sunt foarte cârcotași!

Nici nu am trecut cu bine de ultimul control turc că a sărit bulgarul din ghereta de dinainte de dezinfecție să mă întrebe de alcool și țigări! Moartea lor asta cu țigările. Serios, că mă disperă! Dacă s-ar putea m-ar bucura să dea o lege cu 2-3 cartușe de adult să vedem ce ocupație or mai avea vameșii bulgari. Nu aveam nici un pachet de țigări dar i-am zis că am 3 sticle de alcool (eram 3 adulți) și știam că legal avem voie cu 1 litru de alcool (parca peste 22*) de adult. I-am zis, i-am arătat iar el... FACTURA FACTURA. Noroc că nu aruncasem bonul din duty free... i l-am arătat și i-au trecut brusc nervii și ne-a zis că e ok și putem continua.

Repet, este prima dată când iese din tomberonul ăla de dinainte de dezinfecție, un vameș pentru control! Am plătit cu cardul spoiala mașinii, așa zisa dezinfecție care la fel... mi se pare o mizerie. Nu există pestă, nu e nico o epidemie dar de ani de zile iau banii aiurea. Nu știu de ce ambasadele, guvernul, mai marii deputați si senatori nu intervin asupra acestor reguli stupide.

Dar na, am plătit și am ajuns la vama bulgară unde eram maxim 2 mașini în fața mea... aveam emoții mai ales că am văzut că mesele alea unde te pun ei să scoși tot, erau LIBERE, nu era nici o mașină acolo.

Portbagajul era ticsit dar mai mult de jumătate era ocupat de trollere și genți cu haine. Au cârcotit că avem gen multe cumpărături dar am băgat mâna și le-am arătat că sunt trollere mari. A zis ah ok... și ne-au lăsat să trecem fără prea multe întrebări.

Am respirat ușurați și am continuat drumul prin frumoasa Bulgarie... același traseu ca și la venirea noastră. Drumul era presărat cu multe echipaje. Jandarmerie, poliție, radare pe trepied. De data asta nu am văzut nici un echipaj de la FRONTEX (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă. Rolul său principal este să ajute țările membre ale Uniunii Europene (și unele asociate) să controleze granițele externe ale spațiului Schengen, să gestioneze migrația și să combată traficul ilegal și criminalitatea transfrontalieră).

Data trecută în luna ianuarie văzusem, poate mi-a scăpat acum sau erau prin pauză. Am mai oprit de câteva ori pe drum, apoi ultima oprire din Bulgaria a fost la Kaufland Ruse, unde am făcut o pauză mai lungă. Am mers apoi spre pod unde am plătit taxa de 2 euro (4 leva) cu cardul. Erau muuuulte mașini și nu puteam înainte de bariera de la stația de taxare. Se făcea ca o pâlnie dar ușor ușor ne-am putut încadra iar toată traversarea a durat sub 20 de minute. Apoi am continuat drumul spre casă și am ajuns undeva dupa 16.00 în București.  

Finalul...

Per total consider că împărțirea drumului a fost un lucru bun. Oricum voiam să petrecem mai multe nopți în Turcia așa că am îmbinat utilul cu plăcutul. De mersul cu avionul nu s-a pus problema. Poate dacă eram doar 2, dar costa oricum mult și nici nu mai puteam cumpăra nimic. ne bucurăm că am reușit să mergem pe litoralul turcesc după o mică pauză. Ne-au plăcut foarte mult cazările și voi încerca să-mi fac timp să scriu despre ele.

La finalul micului circuit am însumat 2500 de km. Am făcut plinul de mai multe ori, doar în Turcia, doar de la Shell. În stațiile Shell am procurat și cafea, la nici 10 lei (mare), lichid de parbriz, sucuri, ape, etc. Toaletele erau foarte curate iar stațiile erau în general destul de libere.  

Sper că aceste informații vă sunt de folos și vă doresc drum bun și călătorii frumoase!

PS dacă am mai pocit vreun cuvânt, scuze. Mă chinui de 2-3 zile să scriu acest articol. Am tot scris, am făcut pauză, m-am întrerupt...etc

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 188 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI