Drumul spre Fethiye - septembrie 2020

TIPĂREȘTE

Vacanţa mea turcească din acest an a stat multe luni sub semnul incertitudinii. Rezervările fuseseră făcute încă din ianuarie, alesesem mai multe hoteluri, poate prea multe în contextul pandemiei, acestea erau plătite în avans în procente care au variat între 10% şi 80%, dar recunosc că în ianuarie nu bănuiam măcar evoluţia ulterioară a situaţiei. Emoţiile şi speranţele mele au urmat o sinusoidă aproape perfectă, cu multe urcuşuri şi coborâşuri pe durata stărilor de urgenţă şi de alertă care ne-au umbrit tuturor viaţa în acest an. La sfârşitul lunii martie am reuşit să amân doar cu o lună al doilea termen de plată, nefiind totuşi convinsă dacă are rost să mai sper sau este preferabil să renunţ limitând pierderile. Până la urmă am plătit a doua rată, dar cam cu inima îndoită. Deja anulasem o vacanţă exotică la care visam de patru ani, banii de avion nu i-am recuperat nici până azi, alte trei vacanţe fuseseră amânate pentru anul viitor, eu eram cu moralul la pământ, cu bani blocaţi aiurea şi fără nicio şansă concretă să pot pleca undeva, din cauză că nu îmi puteam schimba perioadele de concediu stabilite de la sfârşitul anului trecut.

Turcia rămăsese ultima soluţie de a mai salva ceva în acest an nenorocit şi m-am agăţat cu disperare de această ultimă plecare planificată, ca înecatul de un pai. Săptămâni la rând am urmărit şi sperat să iasă Turcia de pe lista galbenă, pentru că nu mi s-ar fi permis niciodată o vacanţă de trei săptămâni urmată de alte două de izolare, iar la sfârşit de iulie dorinţa mi s-a împlinit. Au urmat însă alte săptămâni de stres, de urmărire a evoluţiei situaţiei epidemiologice din ambele ţări, pentru că turcii stăteau mai bine decât noi, cel puţin conform cifrelor oficiale :D, m-am temut să nu mai vrea ei să primească turişti români sau să ne ceară test aşa cum au procedat alte ţări.

Când au început să apară primele impresii ale celor care au vizitat Turcia în acest an, m-am mai liniştit, am văzut măsurile de protecţie care au fost luate şi am apreciat că riscurile nu sunt chiar atât de mari sau cel puţin nu mai mari decât cele pe care oricum a trebuit să mi le asum mergând în toată această perioadă în fiecare zi la serviciu. Cel mai frică mi-a fost să nu am ghinionul să mă îmbolnăvesc în ţară şi să nu mai pot pleca în această vacanţă aşteptată cu atâta nerăbdare. Mulţi m-au considerat inconştientă pentru că nu am renunţat, îmi tot spuneau că Turcia tot acolo va fi şi anul viitor sau când se va termina toată această nebunie, că sănătatea şi chiar viaţa noastră sunt mult mai importante, aveau şi ei dreptatea lor, nu contest, dar eu nu m-am lăsat influenţată de sfaturile şi „recomandările” acestora şi am mers mai departe, pentru că am simţit că va fi bine şi aşa a fost. În final, decizia de a pleca sau nu aparţine fiecăruia şi aşa este normal să fie.

Am plecat din Bucureşti, ca de obicei într-o zi sâmbătă, pe 19 septembrie la ora 05.55. Drumul de la București la Giurgiu a fost așa cum îl știm cu toții, veșnic se mai repară ceva pe undeva, cu porțiuni foarte bune și cu porțiuni acceptabile. La ora 07.05 plătisem deja taxa de pod de 14 lei şi treceam în Bulgaria pe Podul Prieteniei, podul prezentându-se într-o stare surprinzător de bună. Nu am aşteptat prea mult la controlul documentelor pe partea bulgărească, deși erau ceva maşini, dar controlul a mers foarte repede. Am prezentat cărţile de identitate şi certificatul de înmatriculare al maşinii, ne-au fost înapoiate imediat şi poliţistul de frontieră, fără mască, ne-a urat „Drum bun!” , fără vreo declaraţie, fără să ne măsoare cineva temperatura, fără să fim întrebaţi unde mergem cum făceau alte dăți. Totul a durat chiar mai puţin ca în vremurile bune.

Vigneta de Bulgaria o achiziţionasem online cu nici două zile înainte de plecare, 30 leva pentru 30 zile, plata cu card bancar pe site-ul bg.toll.bg, astfel că ne-am continuat drumul liniştiţi, scăpând de grija acesteia.

Traseul de traversare a Bulgariei a fost cel obişnuit, preferatul nostru după atâtea şi atâtea drumuri, respectiv Ruse – Razgrad – Târgovişte – Omurtag – Kotel – Yambol – Elhovo – Lesovo şi care nici de această dată nu ne-a dezamăgit. Singura mențiune este legată de tronsonul Ruse – Razgrad, destul de degradat. Lucrarea din munți dinainte de Ticha, care ne speriase puțin din povestirile prietenilor s-a dovedit a fi doar un banal semafor la care am așteptat fix 4 minute fiind a doua mașină oprită, circulația desfășurându-se alternativ pe un singur fir. Și tronsonul Yambol – Elhovo mi s-a părut ceva mai degradat față de vizita anterioară, fără gropi, dar cam prea vălurit, obligându-ne să reducem viteza.

Deşi ştiam că preţul motorinei în Turcia este mult mai mic decât în România şi Bulgaria, soţul a insistat să facem totuşi plinul din nou la Lukoil-ul din vama Lesovo, temându-se că nu vom găsi prea curând un Shell, aşa cum ne aminteam din urmă cu doi-trei ani când fusesem ultima dată pe acest traseu. Teama lui s-a dovedit neîntemeiată, între timp turcii construind destule benzinării, inclusiv Shell, în acea zonă. La ora 10.45 alimentam la Lukoil Lesovo 24,19 litri la un preţ de 1,86 leva/litru, plata cu card bancar.

Nu ieşim noi bine din benzinărie, că vedem coada de autoturisme care aşteptau să treacă vama şi care începea chiar de la Lukoil. Însă ne-a surprins faptul că şirul de maşini mici era poziţionat pe prima bandă, în dreapta coloanei de camioane, cum nu mai văzusem niciodată până atunci. După ce am întrebat pe unul şi pe altul, am înţeles că lucrurile se mai schimbă, aşa că ne-am pus pe aşteptat. Şi am tot aşteptat, înaintând în ritm de melc. Nu ştiu ce naiba controlau bulgarii, pe care îi bănuiesc mai degrabă de lipsa chefului de muncă, pentru că altfel nu-mi explic cum am pierdut două ore şi patruzeci de minute doar pentru a trece de partea bulgărească :((, privind cum coloana de camioane înainta puţin mai rapid ca a noastră.

Din informaţiile culese pe parcursul verii, aflasem că bulgarii au introdus un sistem nou de plată a amenzilor pentru depăşirea vitezei, chiar acolo în vamă, caz în care se beneficiază de o reducere de 30% din cuantumul amenzilor, chiar dacă „greşelile” fuseseră comise în anii anteriori. Am avut ceva emoţii, fiind pregătită să-mi încep vacanţa cu o gaură în buget, dar preferam să plătesc pe loc cu reducere decât să aştept să-mi vină „surpriza” în plic acasă şi să-mi bat apoi capul cum să fac plata, dar am trecut fără probleme şi am crezut că am scăpat. Vise! =)) M-au prins şi m-au păgubit la întoarcere, dar asta este o altă poveste.

Am mai pierdut cinci maxim zece minute în Duty Free de unde mi-am cumpărat ţigări şi apoi ne-am chinuit să reintrăm în coloană. Altă surpriză neplăcută: în partea turcească se intra pe o singură poartă pe care eram băgaţi de-a valma împreună cu camioanele. Degeaba s-au chinuit ei să modernizeze şi să mărească vama de la Hamzabeyli, că lucrările nu au fost finalizate, iar rezultatul a fost un haos de nedescris.

Ca element de noutate în acest an virusat, semnalez găselniţa turcilor de a vinde contra sumei de 3 euro nişte „pach eţele igienice” , care conţineau o sticluţă cu gel dezinfectant, câteva măscuţe de proastă calitate şi două şerveţele umede. Nu conta faptul că aveam propriile produse de protecţie, în mod cert mai calitative şi mai eficiente decât ale lor, important era că am fost obligaţi să plătim. Am perceput-o ca o nouă „taxă” , cât timp pe ei doar banii îi interesau, multora „uitând” să le mai dea şi pacheţelul, dacă aceştia nu insistau. Şi aici, la fel ca şi la bulgari, nu am văzut vreun angajat al vămii care să poarte mască de protecţie, în timp ce marea majoritate a celor care tranzitau vama purtau, îndepărtând-o doar pentru câteva secunde pentru a permite identificarea la controlul paşapoartelor.

O altă situaţie cel puţin stupidă a fost când la unul din ghişeele obligatorii din partea turcească, ferestruica era situată la înălţimea cabinei de camion, cei cu maşini mici fiind obligaţi să coboare din autoturism şi apoi să se căznească să ajungă să dea actele funcţionarului de acolo. Eu a trebuit să mă caţăr pe o ţeavă pentru a ajunge la ghişeu, neavând mâinile suficient de lungi.

Nici în vama de la Hamzabeyli nu ne-a fost măsurată temperatura, nu am fost întrebaţi de sănătate, dar pentru mine mai important a fost că am reuşit să ieşim în mai puţin de o jumătate de oră din nebunia aia, însă timpul total pierdut în vamă a fost de trei ore şi un sfert, aberant de mult şi, evident, această întârziere neprevăzută ne-a afectat traseul planificat, ne-a prins noaptea pe drum şi am ajuns la cazarea intermediară mult mai târziu decât estimasem. Am fost dezamăgită de degringolada de acolo. Vama Lesovo-Hamzabeyli a fost preferata mea de-a lungul anilor tocmai pentru timpul scurt pierdut la trecerea frontierei, dar experienţa de anul acesta a fost prea de tot. Din acest motiv, la întoarcere am schimbat vama şi a fost ceva mai bine.

Ne-am continuat drumul pe traseul Hamzabeyli – Edirne – Havsa – Uzunköprü – Keşan – Gelibolu – Eceabat – Çanakkale – Ezine – Ayvacik – Küçukkuyu – Edremit – Burhaniye – Ayvalık – Yenişakran – 880 km

Drumul a fost relativ liber şi fără surprize. Prin Gelibolu am mers mai încet cu gând să oprim la un bancomat să scoatem bani, dar nu ne-a ieşit niciunul în cale, aşa că am mers mai departe. Nu aveam în intenţie să traversăm pe la Gelibolu spre Lapseki sau Çardak, încă de când am stabilit traseul şi am ales hotelul de tranzit. Mie personal nu mi-a plăcut niciodată acestă traversare, cea mai lungă dintre cele trei, dar nu durata traversării mă deranja, ci faptul că am fost înconjurată de multe camioane şi nu m-am simţit deloc confortabil printre acei mastodonţi, din acest punct de vedere fiind preferabilă alegerea feribotului mic de la Kilitbahir, unde camioanele nu au acces. Ştiam încă din urmă cu mulţi ani şi îndrăgisem drumul dintre Gelibolu şi Eceabat, care urmăreşte îndeaproape linia mării, oferind peisaje de neuitat, iar acum, după mult timp, aveam din nou ocazia să-l parcurg pe timp de zi. Am fost oarecum surprinsă de lărgirea acestuia la două benzi pe sens, ceea ce îl făcea mai uşor de parcurs, însă au mai rămas încă şi porţiuni cu o singură bandă pe sens. Deocamdată.

Pe acest drum am avut ocazia să vedem, în premieră pentru noi, şi să fotografiem lucrările la viitorul pod suspendat peste Dardanele, „Çanakkale 1915” în memoria victoriei istorice repurtate la 18 martie 1915, o adevărată bijuterie, pod care îl va întrece în lungime pe cel de peste Golful Izmit, deja cunoscutul pod Osman Gazi, care ne-a impresionat maxim în septembrie 2016 când l-am traversat la doar trei luni de la inaugurare. Cele două turnuri cu o înălţime de 318 metri erau deja finalizate la data trecerii noastre prin zonă, iar lucrările continuă, inaugurarea podului fiind preconizată pentru luna martie 2022. Podul va avea un interval central cu o lungime de 2023 metri, pentru a marca cei 100 de ani de la fondarea Republicii Turcia care se vor împlini în anul 2023.

Pentru noi, acest nou pod va scurta ca timp drumul spre staţiunile de la Marea Egee, circulaţia pe pod fiind fluentă, fără timpi morţi ca în cazul aşteptării pentru traversarea cu ferry, plus durata traversării, timpul pierdut la îmbarcare/debarcare. Din informaţiile disponibile pe internet, se pare că traversarea pe viitorul pod peste Strâmtoarea Dardanele va dura doar şase minute, deci avantajul este evident, chiar dacă preţul acestei traversări va fi, cel puţin în primii ani de la inaugurare, cu siguranţă mai mare comparativ cu traversarea cu feribotul, aşa cum s-a întâmplat şi cu Osman Gazi Koprusu. Nu ştiu ce vor face după 2022 firmele care operează cursele de ferry de la Gelibolu, Eceabat şi Kilitbahir, dacă îşi vor anula sau doar reduce activitatea, dar cred că îmi va fi totuşi dor şi de plimbările cu ferry peste strâmtoare în compania pescăruşilor obraznici, iar şoferii vor fi privaţi de o pauză de condus pe durata traversării.

Am ajuns la Eceabat la 16.25, am scos bani de la un bancomat de pe faleză şi am plătit 61 lire turceşti pentru feribotul de ora 17.00. Erau doar câteva maşini în faţa noastră la coada de la ferry, ne-am îmbarcat imediat, dar feribotul s-a umplut de maşini şi autocare până la ora plecării. Plimbarea pe mare a durat o jumătate de oră şi a fost plăcută. Pescăruşii ne-au însoţit, dar niciunul nu a părut interesat de bucăţelele de simit aruncate de mine care încercam să-i hrănesc. Aproape toţi cei de pe feribot purtau mască de protecţie, acest „accesoriu” fiind obligatoriu conform celor afişate peste tot şi anunţate prin megafon. Chiar dacă bătea vântul, am vrut să stau să mă bucur de plimbare pe unul din scaunele de pe puntea superioară, dar m-am trezit prea târziu şi nu am găsit niciunul care să-mi asigure distanţarea faţă de ceilalţi pasageri, aşa că am renunţat, am făcut doar câteva poze şi m-am întors la maşină să mai ciugulesc ceva şi să fumez până la debarcare. Menţionez faptul că fumatul este interzis pe feribot chiar în aer liber, dar am văzut destule persoane care ignorau această interdicţie. Eu măcar mă ascunsesem în maşina personală. După traversarea Strâmtorii Dardanele spre Çanakkale ne-am continuat drumul pe E 87.

Am remarcat două rânduri de tuneluri, în zona Gelibolu şi în zona Küçukkuyu, în stare avansată de construcţie, dar încă nefinalizate. Poate anul viitor vom fi mai norocoşi şi vom putea profita de ele, mai reducând din multele serpentine de pe acest traseu. Oricum, un aspect pozitiv pentru mine l-a constituit faptul că drumul dificil, pe serpentine, dinainte de Küçukkuyu s-a redus la maxim 5-6 kilometri, în rest fiind lărgit şi fiind astfel posibilă depăşirea în siguranţă a altor vehicule mai lente.

În drum am mai oprit la un Shell din Edremit pentru a face din noul plinul şi a rezolva alte probleme, unde am alimentat 22 litri de motorină V-Power la preţul de 6,14 TL/litru.

Timpul lung pierdut în vamă ne-a stricat puţin planurile şi ne era deja clar că nu vom putea ajunge la hotel înainte de lăsarea serii, astfel că am reconfigurat din mers ultima parte a traseului renunţând la a mai intra la Zeytindağ pe noua autostradă O 30 – Çandarli-Menemen şi continuând pe acelaşi E 87 / D550 până la hotel, unde am ajuns la 20.15. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună alegere, nu am intrat pe autostradă nu pentru a face economie, deşi aceasta este una foarte nouă şi foarte scumpă şi ne depăşea creditul rămas pe HGS din urmă cu doi ani, ci deoarece ne-a fost teamă că, la ieşirea de pe O 30 la Yenişakran vom rătăci în beznă pe străduţe în căutarea hotelului, în timp ce din drumul european nu aveam cum să ratăm hotelul de tranzit, acesta fiind chiar la stradă, pe partea cealaltă. Dezavantajul a constat în creşterea timpului de deplasare, D 550 trecând prin multe localităţi, cu semafoare etc.

Am plecat de la hotel a doua zi dimineaţa la ora 07.50, continuându-ne drumul pe traseul Yenişakran – Aliağa – Menemen – Izmir – Aydın – Muğla – Ortaca – Dalaman – Fethiye -403 kilometri .

Am urcat pe noua autostradă O 30 la Yenişakran şi am mers pe aceasta până la Menemen. Este o autostradă foarte nouă, foarte scumpă comparativ cu autostrăzile mai vechi, însă este impecabilă, are trei benzi pe sens plus bandă de urgenţă şi categoric merită fiecare bănuţ. Autostrada era aproape pustie duminică dimineața. Costul acesteia a fost de 20,20 TL, noi intrând de la Yenişakran. Pe lângă porţile OGS şi HGS deja cunoscute, la ieşire eu am încercat să folosesc prima poartă din dreapta, care permitea şi plata cash (NAKIT), mai convenabil pentru mine la momentul respectiv, deoarece lire aveam destule, însă creditul de pe HGS de 21.55 TL era cam la limită şi nu voiam să pierd timpul căutând un PTT într-o zi de duminică. Am scos banii să plătesc la ghişeu, aşa cum îl văzusem făcând pe turcul din faţa mea, însă acest lucru nu a fost posibil, funcţionara explicându-mi că nu pot plăti cash deoarece banii îmi fuseseră deja retraşi de pe HGS şi aş fi plătit de două ori pentru acelaşi lucru.

La ora 08.23 am ieşit de pe O 30 şi am continuat să mergem apoi tot pe autostradă, dar în regim de fără plată, atenţi la indicatoare pentru a ne putea încadra corect la Izmir pe autostrada O 31 spre Aydın, şi nu pe O 32 spre Çeşme, dar semnalizarea rutieră a fost şi de această dată impecabilă, riscul de a greşi drumul din cauza vitezei fiind exclus, astfel că la ora 08.52 intram pe la Işikkent pe O 31. Am traversat Izmir-ul în condiţii de trafic lejer, incomparabil mai bine faţă de aglomeraţia şi blocajele prinse la întoarcerea acasă. Am văzut şi diferenţa între vechea autostradă şi cea nouă pe care tocmai ne plimbasem.

Mereu am mers pe autostrada Izmir – Aydın, fără să mă complic cu vechiul drum doar pentru a economisi câteva lire (puţine) :D, cu ocazia vacanţelor petrecute la Kuşadasi, Bodrum sau Didim, însă nu am mers niciodată până la capătul acesteia, preferând să ies spre Selçuk sau pe la Germencik spre Söke, în funcţie şi de localizarea hotelului de sejur. La ora 09.30 ieşeam de pe O 31 la Aydın, aflând că datoram suma de 6 TL pentru întreaga autostradă parcursă. Ieftin ca braga :D. Din păcate, creditul de pe contul HGS fusese aproape epuizat, banii nu erau suficienţi pentru plata taxei, iar noi eram obligaţi să realimentăm contul în termen de 15 zile pentru a nu fi penalizaţi cu de 4 ori suma datorată (6 TL taxa plus 6x4=24 TL amenda), conform noilor reglementări prin care a crescut perioada de graţie în care se poate plăti de la 7 la 15 zile şi a scăzut penalizarea pentru neplată de la de 10 ori taxa datorată la de 4 ori taxa datorată.

Voi argumenta aici de ce am considerat că O 30 este mult mai scumpă decât O 31, chiar dacă le-am folosit pe ambele, mi-am asumat costurile şi nu aş alege o altă variantă nici pe viitor. Pentru noua autostradă de la Aliağa am plătit 20,20 TL pentru un traseu de doar 22 kilometri, în timp ce pentru vechea autostradă Izmir – Aydın am plătit doar 6 TL pentru un traseu de 100 de kilometri :D. Diferenţa de preţ este mare şi aceasta se datorează regimului special al noilor autostrăzi în primii ani de la darea în folosinţă, dar, în pofida preţului aparent mare, există avantaje certe, condusul pe autostradă fiind mai puţin solicitant, viteza legală de deplasare mai mare, cea reală chiar şi mai mare :p, iar timpul mai scurt pentru că se evită semafoarele din fiecare localitate traversată de drumurile expres.

Am ocolit oraşul Aydın pe centură şi am continuat spre Muğla pe drumul expres D 550, trecând prin Altinova, Çine şi Yatağan. Cu 13 kilometri înainte de Muğla am oprit la Shell în Paşapinari pentru o scurtă pauză şi pentru a face din nou plinul, alimentând 22,77 litri de motorină V-Power la preţul de 6,14 TL/litru. Drumul a fost plăcut, peisajul frumos. Voi aminti aici şi serpentinele dintre Muğla şi Akyaka, de care mă temeam, dar pe care le-am suportat mai uşor ca şofer decât ca pasager :D.

La Gökova am intrat pe drumul expres D 400, o mai veche cunoştinţă a noastră din multele vacanţe petrecute prin toate staţiunile din zona Antalyei. Tot aici se despărţea drumul spre Marmaris de cel spre Fethiye, noi urmând indicatorul spre Fethiye şi spre Antalya. Am admirat din mersul maşinii partea nordică a lacului Köyceğiz, care îmi fusese lăudat şi recomandat cu căldură de o prietenă afaistă, însă nu am avut timp să-l vedem pe îndelete anul acesta, şi am mers mai departe prin Ortaca, Dalaman, Göcek.

Înainte de Göcek am trecut prin tunelul cu acelaşi nume plătind o taxă de 9 TL, care se poate plăti doar cu numerar. Pe parcursul vacanţei noastre am mai trecut de alte trei ori prin acest tunel, plătind de fiecare dată cash, încât mi-am pus întrebarea dacă nu ieşeam mai ieftin cu un abonament ceva :D. Despre tunelul Göcek se pot povesti multe, deoarece încă de la darea sa în folosinţă a iscat numeroase critici şi proteste, care nu s-au stins nici până în prezent. Tunelul, cu o lungime de 950 metri, o lăţime de 12 metri şi o înălţime de 7,4 metri, a fost inaugurat în septembrie 2006. Traversarea prin tunel durează aproximativ un minut, în timp ce pe vechiul drum montan cu serpentine dificile distanţa ar fi parcursă în 25 de minute. Nu am dorit să verific personal informaţia, preferând varianta mult mai comodă a tunelului, chiar dacă am plătit de fiecare dată câte 9 lire turceşti. Tunelul se află în administrare privată, iar taxa pentru utilizarea acestuia a crescut an de an pe fondul devalorizării lirei turceşti. Tunelul Göcek se poate lăuda cu faptul că este primul şi timp de mulţi ani a fost şi singurul tunel cu plată din cele peste 172 tuneluri din Turcia şi, spre deosebire de primele două poduri construite peste Bosfor de exemplu, aici taxa este colectată pe ambele sensuri de mers. Eu nu am fost prea surprinsă, amintindu-mi de Tunelul Eurasia pe sub Bosfor, pe care l-am tranzitat în septembrie 2017 la întoarcerea din Antalya, deasemenea cu plată pe ambele sensuri, dar consider că Eurasia este cu totul altceva, în timp ce tunelul Göcek nu este, după mine, cu nimic mai special faţă de multe alte tuneluri săpate în munţi prin care am trecut adesea în drumurile mele prin Turcia, desigur fără să plătesc nimic. Populaţia din zonă a fost şi este în continuare nemulţumită de perceperea acestei taxe, considerată şi prea mare, dar şi abuzivă, fapt care a generat de-a lungul anilor numeroase acţiuni de protest în scopul eliminării taxei. Subiectul acesta nu a fost ocolit nici de politicienii care l-au inclus în promisunile electorale, cam ca la noi :D, fără însă a rezolva concret problema. Nici măcar construirea unui al doilea tunel la Göcek, promis a fi fără plată, nu a rezolvat problema, acesta, deşi terminat, nu a fost deschis oficial din motive care îmi scapă. Chiar aşa scump cum este, eu am preferat să trec de patru ori prin tunel, plătind de fiecare dată, decât să folosesc vechiul drum gratuit, dar să suport serpentinele aferente.

Am trecut şi de Göcek şi am mers mai departe spre Fethiye. În Yaniklar, cu 13 kilometri înainte de Fethiye, am ratat din cauza vitezei indicatorul spre hotel, destul de micuţ şi cam aiurea poziţionat, eu nu l-am văzut prima dată, am ignorat şi indicaţiile GPS-ului care îmi zicea să virez la dreapta pe o străduţă destul de îngustă, apoi mereu pe uliţe mai înguste şi mai dubioase şi m-am trezit să fac dreapta abia în localitatea următoare, reconfigurând traseul spre hotel cu ajutorul GPS-ului. Aceasta a fost singura abatere de la traseu, cauzată de neatenţia mea.

La ora 12.10 minute opream în faţa recepţiei hotelului din Fethiye, primul din acestă vacanţă, care avea să ne găzduiască pentru următoarele patru nopţi.

Acesta a fost drumul nostru de la Bucureşti la Fethiye din septembrie 2020, un drum de 1283 kilometri, parcurs din două bucăţi de 880 şi 403 kilometri. Singura problemă întâmpinată la dus a fost legată de timpul lung pierdut la trecerea vămii bulgaro-turce de la Lesovo – Hamzabeyli, care ne-a încurcat puţin planurile. În rest, drumurile turceşti au fost superbe aşa cum le ştiam transformând condusul într-o adevărată plăcere.

Şi ca să mă şi laud puţin, spre deosebire de alţi ani când conducea aproape tot drumul doar soţul meu, anul acesta am condus şi eu mult mai mult ca de obicei, respectiv de la Bucureşti la Ruse şi după ce s-a întunecat până la hotelul de tranzit în prima zi şi tot drumul de la Yenişakran la Fethiye a doua zi. Ştiu că dacă ar fi condus el sigur ajungeam mai devreme la hotel, dar şi aşa a fost foarte bine, pentru că am fost cazaţi imediat şi ne-am început această vacanţă atât de mult aşteptată.

Drumuri bune tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 19823 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI