În căutarea unui aer mai răcoros, în Retezat

TIPĂREȘTE

Ne-am făcut și noi planurile ca să fugim de căldură, iar în ultima zi din iulie, am plecat în Hațeg, evitând zonele foarte aglomerate, gen Valea Prahovei. Ne pregăteam să respirăm acest aer vreo șase zile, dar cum nu te iei de piept cu slujba, au rămas patru. Am mai tăiat din excursiile și drumețiile pe care le planificaserăm și am zis că e bine și așa, oricum vom profita de fiecare minut. Am plecat veseli, nu ne mai încăpeam în piele de bucurie, pe o căldură nebună, cu gândul să ajungem mai repede și să ne bucurăm de munte. Nu urcaserăm niciodată pe traseele din Retezat și doream, nespus, să poposim pe malul unor lacuri: Ana, Lia, Bucura...

Dacă se poate și cât se poate, când plecăm spre o destinație, mergem pe trasee diferite. Așa am făcut și acum, am plecat din București spre Pitești, Râmnicu -Vâlcea, apoi pe Valea Oltului, Sibiu, Cisnădie, Simeria, Hațeg. Pe drum, sigur, ne-am mai oprit din loc în loc, să revedem Călimănești, Cozia, deși căldura ne sufoca. Culmea, a venit și ploaia și, brusc, de la 36 de grade s-a ajuns la 18, ca apoi să crească iarăși temperatura.

Am ajuns în Hațeg pe la 16,30, ne-au întâmpinat gazdele, foarte amabile (aveam cazare la Absolut Residence), am dus câteva bagaje în cameră și, pentru că timpul ne presa, am plecat spre Mânăstirea Prislop, un loc pe care doream să-l vedem de multă vreme. Era sâmbătă și voiam să asistăm și la o parte din slujbă, astfel că am purces în cea mai mare grabă.

Distanța nu e mare (vreo 16 km.), drumul era liber, astfel că am ajuns repede, trecând prin Silvașu de Jos și prin Silvașu de Sus. Am lăsat mașina în parcare, care era aproape plină, și am pornit spre intrare. Lume foarte multă, dar toți respectau liniștea celuilalt, nu era rumoarea stârnită de oameni când sunt mulți pe un loc nu prea mare. Curățenie desăvârșită, ordine și aer curat, numai bun de respirat.

Am urmat direcția în care mergeau toți, ne-am răcorit la izvor, apoi am urcat spre mormântul marelui duhovnic Arsenie Boca. În tăcere deplină, fiecare se apropia de locul sfânt, zăbovea puțin, se ruga sfântului, apoi se retrăgea cu același calm. La fel am făcut și noi, am mulțumit pentru prilejul minunat de a ne găsi aici, ne-am rugat pentru sănătatea tuturor.

Apoi am coborât destul de abrupt spre Grota Sfântului Ioan și ne-am rugat pentru binele semenilor noștri, iar la final am văzut biserica și am asistat la slujbă. Se întunecase, așa că ne-am îndreptat spre” casă” . După o zi plină, am adormit aproape instantaneu, trebuia să fim în formă pentru celelalte două care urmau.

A doua zi, nu chiar la prima oră, după cafeaua de dimineață și micul dejun, am plecat spre barajul Gura Apelor. Era foarte cald, multe mașini și oameni pe un drum nu prea bine întreținut. Ne-am plimbat pe baraj, pe malul lacului și am aflat că de aici, pe un drum forestier de 18 km. se poate ajunge în Poiana Pelegii, de unde începe urcușul spre lacuri și spre Vârful Peleaga. Era cam târziu să pornim acum, așa că am amânat pe ziua următoare, mai ales că voiam să ajungem și la Râușor, sperând într-o altă variantă. Mai aflaserăm că intrarea spre Poiana Pelegii se plătește: 35 de lei mașina și 15 lei de persoană, iar noi eram 3. Măcar de s-ar întreține mai bine drumul cu banii ăștia, că sunt destui. Am văzut a doua zi când am mers pe drumul respectiv, aproape că am regretat. Am parcurs mai greu cu mașina acel drum decât am făcut pe traseu, spre lacuri, cu picioarele. E cumplit, nu ne-am mai încumeta a doua oară.

Dar să revin, după baraj, pe drumul de întoarcere, am făcut un ocol să ajungem în Râușor, cu intenția declarată anterior. Drumuri proaste, cu gropi, asfalt rupt (unde fusese), dezinteres total. În drumul nostru, am văzut niște monumente interesante care au mai compensat disconfortul: Mănăstirea și Cetatea Colț, Curtea nobiliară a Cândeștilor, dar și aici am remarcat aceeași nepăsare. Localitatea Râușor nu ne-a impresionat prea mult, era o aglomerare de case, cu drumuri strâmte, pline de praf și pietre. Nu știu cum se descurcau șoferii când se întâlneau din sensuri opuse, nu prea aveau loc două mașini. Același sentiment l-am trăit, în urmă cu mai mulți ani, când am văzut stațiunea de schi Straja. Se construiește aici, în Râușor, fără niciun plan, haotic, dar priveliștea din jur compensează din plin. M-am gândit că am procedat bine că am renunțat la cazarea de aici, la o cabană, foarte scumpă de altfel, fără dotările absolut necesare. Ar spune gurile rele că nu ne-ar fi trebuit, de exemplu un frigider, pentru că afară era destul de rece, și am fi depozitat, dacă aveam ceva mâncare, pe balcon, ... dacă ar fi avut!!! Este și o pârtie de schi, cunoscătorul dintre noi spunea că e mică, e pentru începători și nivel mediu.

Ne-am adus aminte pentru ce veniserăm acolo, am studiat harta cu trasee și am văzut că toate plecau spre vârfuri, mai puțin spre lacuri, așa că am hotărât că vom merge de la Gura Apelor cu mașina cei 18 km., apoi spre lacuri. În drumul de întoarcere, ne-am oprit și am admirat un apus de soare frumos la barajul Pâclișa. Apăreau nori și speram să vină o ploaie revigorantă. Au fost câteva fulgere, câțiva stropi, dar cam atât.

În următoarea zi, am plecat să urcăm pe munte, dar nu chiar la prima oră. Nu credeam că drumul va fi atât de rău, încât să dureze peste două ore. Am mai circulat pe drumuri forestiere, am văzut multe, dar ca ăsta niciodată, până acum. Și am zis bine până acum, pentru că la doar câteva zile am dat peste altul. Voi detalia la momentul potrivit. Pietrele parcă fuseseră plantate pe carosabil, erau ca niște vârfuri de suliță mai groase, iar șanțuri, mai mari, mai mici, mai late, mai înguste, traversau drumul. Ne bătea gândul să ne întoarcem, dar ne-ar fi părut atât de rău că nu puneam piciorul pe potecile Retezatului!!! Și am mers mai încet, dar timpul scădea în defavoarea traseului de parcurs.

În sfârșit, am ajuns în Poiana Pelegii, erau mașini foarte multe, probabil că veniseră cu o zi în urmă (duminică) sau de dimineață. Cert e că pe lângă noi a trecut una singură, eram opriți și culegeam fragi. Am ajuns-o mai sus, se chinuia să urce o pantă mai abruptă, în final a reușit. Am lăsat mașina în siguranță și, plini de elan, am pornit spre lacuri.

Am stabilit, ora fiind înaintată, că nu vom zăbovi, decât pentru minutul de respirație. Una am spus și alta am făcut: ne opream să admirăm tot ce era în jurul nostru, să fotografiem, pentru că, de fapt, nu am venit să bifăm, ci să vedem. Urcușul nu este foarte greu, dar nici foarte ușor, pentru că sunt pietre, unele destul de mari, pe toate potecile, trebuie să pui piciorul cu atenție, altfel, cine știe... Din loc în loc poteca trecea prin cursuri de apă, unde, la fel trebuia mare atenție.

Am ajuns pe platoul de unde se vedeau în toată splendoarea lacurile Lia și Ana. Când am privit ceasul, ne-am înfiorat: era aproape 18, iar noi mai aveam până la Bucura vreo 30 de minute. Am cugetat și ne-am zis că, decât să ne prindă noaptea în pădure, mai bine renunțăm. Nu de alta, dar sigur am fi luat la vale toate pietrele, sau mai rău, puteam păți ceva. Și ne mai gândeam și la drumul forestier, noaptea era mai greu de parcurs.

Am ajuns la fix la mașină, se lăsa înserarea, și mulțumiți de ce am văzut, am luat-o la vale. A cam durat drumul, pe la 12 noaptea eram în cameră. Infernal a fost drumul la întoarcere, număram sutele de metri și simțeam că parcă se lungește, că nu se mai termină. Dar, totul e bine, când se termină cu bine: toți întregi, oameni și mașină, încântați de ceea ce făcuserăm și văzuserăm.

A doua zi am strâns bagajele, am mulțumit gazdei și am plecat pe alt traseu decât la venire. De data aceasta am mers spre Petroșani, pe Valea Jiețului spre Obârșia Lotrului, prilej de a revedea locuri dragi nouă. Și a urmat Transalpina, un drum unic prin frumusețe, dar care pe mine mă cam sperie, mai ales când prăpastia e pe partea mea. Am tot oprit din loc în loc să vedem, să fotografiem, să respirăm, cum ziceam, aer mai răcoros, pentru că mai aveam puțin și ne întorceam la canicula noastră. Vremea era alături de noi: un norișor ici-colo, soare plăcut, o adiere de vânt. Cum să nu ne fie bine, nu ne mai trebuia nimic! Ce-ar fi dacă am face numai ce ne-ar plăcea!

Superb

---

VIZUALIZĂRI: 484 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI