Retezatul - off, off și wow - wow!

TIPĂREȘTE

Nu fă promisiuni când ești fericit, sfătuia un înțelept omenirea acum sute de ani.

Eu îmi făcusem promisiunea de a reveni în Parcul Național Retezat oarecum într-un moment de dezamăgire, la mijlocul lunii mai a acestui an, atunci când nu am putut urca la Lacul Bucura din cauza zăpezii ce făcuse drumul impracticabil. Și m-am angajat solemn să revin în august.

Și am revenit...

Și nu știu cu ce să încep, dacă să încep sau să nu mai amintesc de părțile rele ci doar să mă bucur de acele zile.

Într-o răbufnire a supărării acumulate timp de aproape două ore cât a durat drumul din Râu de Mori până la Poiana Pelegii, e musai să le bat obrazul reprezentanților administrației naționale și a celei locale pentru lipsa oricărei preocupări în a asigura cel puțin condiții minime puhoiului de turiști ce străbat această minunată zonă.

Rușine să vă fie! Aș desființa direcțiile din Ministerul Economiei, Antreproneriatului și Turismului ce țin de turism, cele care doar consumă fonduri, organism al cărui rol nu l-am înțeles și a cărui activitate lipsește aproape cu desăvârșire. Nu doar în această zonă.

Dacă vă vine să credeți, în luna august – luna cea mai aglomerată pentru împătimiții muntelui – drumul, așa rupt și vai de mama lui cum se prezenta, nu era nici măcar curățat de bolovanii căzuți de pe munte. Mare mirare ca aceiași bolovani să nu-i fi văzut în aceleași locuri și acum trei luni...

Se încearcă pasarea răspunderii, una dintre disciplinele la care am fi neîntrecuți și cu șanse evidente la medalii dacă ar fi declarată probă olimpică, de la Romsilva spre autoritățile publice locale și proprietarii de fonduri forestiere.

Ia tată, tu statul român, problema în mâini și rezolv-o! Muntele este al românilor, lacurile glaciare sunt ale românilor, cine ajunge aici – român sau străin – de România vorbește.

O imensă pată pe obrazul nației noastre! Nu pot uita cum au acționat bulgarii într-o situație leită, respectiv Parcul Național Rila, acolo unde până și panoramele sunt asemănătoare: poteci, lacuri glaciare, culmi golașe și pietroase.

Acolo unde drumul de la autostradă până în parcare este curea. Parcarea încăpătoare și asfaltată. Amatorii de drumeții montane urcă pe cărări bine trasate iar cei mai comozi cu ajutorul telescaunului. Marea surpriză pentru mine a constituit-o faptul că în noiembrie 2020 au pornit angrenajul doar pentru mine, în vreme ce la început de octombrie la Vatra Dornei era obligatoriu să numeri până la 10 indivizi pentru a da drumul hardughiei.

Și încă ne mai mirăm privitor la modul de tratare al turiștilor în cele două țări...

Fiind o zi superbă de vară, mulți turiști pot spune că au luat cu asalt muntele.

Drumul de beton se termină la Barajul Gura Apelor iar de acolo, după ce plătești 10 lei/persoană și 15 lei/autoturism, un individ coboară o panglică – ca în secolul trecut - și ți se permite să treci peste ea pentru a înainta înspre Poiana Pelegii până la care mai ai vreo 17 km.

Nivelul apei în baraj este mult mai mare decât în primăvară, motivul fiind așteptata vizită a ministrului în vederea semnării recepției lucrării efectuate încă din... anul 1986. Cică au nevoie de descărcare de lucrare cei de la Hidroelectrica. Ca la noi, la nimenea...

Drumul forestier reprezintă un bun prilej de a testa un autoturism de teren dar și posibilitatea de a-ți reaminti și scotoci memoria după toate înjurăturile și jargoanele țintite spre cei care îl au în custodie.

Bietul Logan se hurducăne pe unele porțiuni când te afunzi în gropi și ogașii, scârțâie din toate balamalele de ai strania senzație că te deplasezi cu o căruță cu coviltir, dar ajunge fără a da cu burta de pământ până în parcare. De unde se întoarce că nu găsește loc pentru a-și trage sufletul și rămâne să ne aștepte undeva pierdut pe marginea drumului la vreo 400 m mai jos, încolonat în fața altor surate de-ale sale.

Din Poiana Pelegii spre Lacul Bucura urmezi traseul marcat cu dungă roșie cu alb sau cel cu dungă albastră și alb, ambele urcând până la lac, unul dintre ele continuându-și drumul spre Vârful Peleaga. Las loc de ambiguitate pentru că și cei care au realizat marcajele au făcut la fel.

Astfel, depinde de zona în care te afli și privești spre marcaje. Mai jos Lacul Bucura e situat pe marcaj roșu iar Vârful Peleaga pe albastru, pentru ca mai sus ele să fie schimbate...

Noroc că e bătătorită calea și e una singură. Cu ambele marcaje vizibile din loc în loc.

Citisem că distanța se acoperă în două ore, ceea ce nu însemna prea mult. Unii dintre antemergători afirmase că traseul se cataloghează de nivel mediu. Sincer să fiu, și cu o oarecare experiență în mersul pe jos, consider traseul puțin mai greu decât lăsaseră să se întrevadă review-urile, în sensul că la mers normal timpul trece de două ore iar poteca este într-o permanentă urcare și te solicită destul de bine.

Iar pe căldură și cu ditamai rucsacii în spate – cărați de cei doritori să campeze în preajma lacului – reprezintă o provocare. Pe care, totuși, o biruiești în dorința de a fi părtaș la ce are să-ți ofere natura acolo sus.

Urci prin pădurea de brazi, o străbați apoi pe cea de pini pentru ca la un moment dat să rămâi înconjurat de țuguie de piatră și un cer albastru feeric, pătat doar de un galben sclipitor.

Mai treci de un obstacol, ajungi la vârful după care crezi că se află izbăvirea și constați că natura încă te provoacă, îți faci curaj să nu te uiți înapoi și bodogănești în sinea ta că mai bine stăteai undeva la umbră. Popasurile pentru tras sufletul se înmulțesc, noroc că îți poți clăti privirea cu ocheade trase către tabloul naturii, în care parcă niciodată verdele și albastrul nu s-au armonizat atât de artistic ca aici în Retezat.

Ești tentat să-i întrebi pe cei mai matinali ca tine – aflați pe drumul de întoarcere – ce distanță mai ai de parcurs, numai că stoicismul nu te lasă uneori și te împinge și spre ultima redută.

Care, odată cucerită, te răsplătește cu imaginea care se va întipări pe retină mult timp de acum înainte. Cea a locului în care mi-am dorit de ceva vreme să ajung, Lacul Bucura.

Înainte de acesta, pe partea stângă cum urci, descoperi lacurile Lia și Ana, bun prilej de rătăcire cu privirea peste ele și locuri de fotografiat pentru mai fiecare turist.

Stând cu Lacul Bucura în față nu-mi vine a crede ce furnicar uman se perindă prin fața privirilor mele.

În jurul lacului sunt întinse zeci de corturi adăpostite îndărătul zidurilor protectoare de piatră, pe cărările ce brăzdează goliciunea crestelor turiștii mișună care încotro, descriind traseele fără a mai fi nevoit să cauți indicatoarele.

Care, între noi fie vorba, sunt ruginite și îndoite, aproape ilizibile.

Nu am stare să rămân locului. Vreau să urc și eu. Adriana alege altă opțiune, aceea de a se relaxa pe malul apei, așa că pornesc singur spre Curmătura Bucurei, acolo de unde simt că o să am o vedere interesantă spre partea cealaltă a muntelui.

Urcușul îl fac în pas alert, în dorința de a nu-mi lăsa doamna să mă aștepte prea mult.

Dar, pe urcare, înainte de a ajunge la destinație, simt o altă provocare. Aceea de a urca pe un vârf abrupt situat în dreapta curmăturii.

Îmi trag puțin sufletul și admir peisajele ce se deschid până înspre Hațeg, apoi aidoma unui țap de munte încep urcarea finală. Nu îmi vine să cred că e doar piatră. Urc sau sar din piatră în piatră și ating Vârful Custura Bucurei, altitudine 2.370 m. Îmi reglez răsuflarea, imortalizez instantaneul și admir peisajul.

Obiectiv atins, cale spre altă năzuință: Vârful Peleaga. Ce m-aș mai duce... Tot fuga. Însă sunt așteptat jos.

Nu mă întorc pe același drum - un fix de-al meu, recunosc! – și, la sugestia turistului care îmi făcuse poza ce atestă prezența mea acolo sus, cobor de-a dreptul coama muntelui. Pe o pantă extremă, alunecînd pe iarbă și țopăind pe pietre și bolovani, prilej de a mă pricopsi cu ceva julituri, îmi dau drumul spre Adriana.

Care mă așteaptă îngrijorată de absența mea mai îndelungată decât estimasem. Dar măcar avusesem parte de ceva aventură... În special la coborâre.

Stând întins pe iarbă și privind locul din care îmi dădusem drumul la vale, mai că îmi vine să mă dojenesc. Dar tot eu îmi promit să nu fac așa ceva și a doua oară.

Deși, în general, drumul de întoarcere este mai ușor și mai scurt, cel spre Poiana Pelegii ni s-a părut cam la fel de lung ca la urcare.

Ajungem la cazare obosiți și prăfuiți și ne dregem cu o supă de tăiței și o tochitură de mistreț.

Dar și cu bucuria unei zile în care o parte a României ni s-a prezentat drept un cadru natural sublim, cu peisaje de vis ce rămân întipărite în memoria vizuală mult timp de acum înainte.

Alături de mulțumirea și recunoștința că am apucat să vedem încă ceva din această minunată țară.

Și... Nu mai scriu nimic, că revin la ce am scris la începutul acestui articol...

---

VIZUALIZĂRI: 948 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI