???????????????????????????? La marginea pădurii

TIPĂREȘTE

Munții Buzăului, mie personal, îmi par magici. N-am întâlnit în altă parte o astfel de stare de spirit, nici măcar în Bucegi, cu toată măreția loc. Nu. Munții Buzăului sunt altfel. Ascund un fel de misticism. Au vârfuri mai domoale, pante mai line, chiar munți fiind că e munte, nu e podiș. Au o magie a lor. Parcă ar ascunde duhuri după orice colț, după orice cotlon.

Multă vreme au fost greu de pătruns, cu acces dificil. Drumurile înfundate nu prea atrăgeau călătorul. Abia recent, de ceva ani, cu noile lucrări, au devenit mai accesibili și s-au mai luminat misterele din zona lor, au devenit mai limpezi, mai ușor de accesat, de văzut deși chiar și azi sunt zone întinse unde se poate ajunge doar la pas și doar de călătorul hotărât, curajos și cu spiritul tare că nici oferte pentru turism facil nu sunt. De vrei să faci ceva explorare prin pustie, e nevoie de foarte bună organizare de expediție, cort și toate cele, hrană neperisabilă, eventual primus, cercetare prealabilă amănunțită, studiu de hărți, făcut un plan și poate, tocmită și o călăuză ce știe locurile astfel încât deplasarea să fie cu succes și să nu te tăvălească duhurile locului. Peste piscuri, peste văi, nu știi ce te poate aștepta.

Eu, recunosc, nu i-am bătut la pas ci cu roata, de vreo două ori, toamna trecută, și în septembrie și în decembrie și nu m-aș încumeta să mă aventurez deși, într-o vreme, făceam astfel de lucruri. Dar au un specific aparte. Pădurile mi-au părut mai misterioase, vâlcelele mai pustii.

E un obicei acolo cum în alte părți nu am văzut: construiesc localnicii niște șuri, niște adăposturi de nutreț care au parter însă la etaj este doar acoperiș sprijinit pe niște bârne verticale ce reprezintă colțurile construcției. De obicei, mansarda asta e umplută de fân care astfel se aerisește și nu se „aprinde” adică nu se încălzește și nu prinde mucegai. Îmi imaginez cum e să dormi într-un pod din ăsta cu fân.

Altfel, gospodăriile sunt întinse și, mai toate, în pantă, cu vreun pârâiaș în spatele curții, cu fâneață în față și ceva animale ce tot rod iarba din curte: o capră, o vită, ceva.

Localitățile sunt răsfirate și-s departe de civilizație și chiar de-i vreo șosea în zonă, localnici-și duce zilele cum știe el: cu strânsul fânului, cu griji orătănii. Viața e simplă. Găină ouă, cornuta dă lapte, vreascuri lângă casă se găsesc. Noi trăim în oraș dar habar nu avem câți își duc traiul în modul ăsta, legat de glie. Mulți. Mult mai mulți decât ne-am imagina. Și sunt fericiți. Dealtfel, nici nu-i întreabă nimeni de-s mulțumiți de viață ori ba. Ei știu de iernat, de prășit, de semănat, de iele și de locuri unde nu-i bine să umbli în anumite zile.

Nu cred că au vacanță. Nici nu-și bat capul cu așa ceva. Cine să mai facă diferența între muncă și distracție? Dacă bate clopotul la biserică, înseamnă că-i prânzul și dacă-i nuntă, merge tot satul. Așa, simplu.

E un loc de ne-înțeles pentru noi, orășenii. Priveam locurile și mă întrebam cum e viața acolo. E mai simplă. Mai simplă și mai firească.

Mi-a plăcut zona asta maxim. Nu știu să explic de ce. E o atmosferă aparte, ceva ce în alte locuri nu am găsit. Îmi pare totul mistic și misterios.

Călătoria în sine e distracție și, pentru mine, a fost și relaxare, din confortul auto.

---

VIZUALIZĂRI: 490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI