Drumeție de vară prin apele Dâmboviței şi Ghimbavului

TIPĂREȘTE

Bun găsit tuturor!

Anul trecut pe 24 august, am făcut prima mea drumeție cu oamenii pe munte, şi s-a nimerit să fie tot în județul Argeş unde locuiesc, în zona de munte dintre Rucăr şi Podu Dâmboviței, cu parte de mers cu picioarele prin apele montane ale râurilor Dâmbovița şi Ghimbav, cu privelişte de canion şi-apoi şi cu o parte de drum de munte, ascensiune şi coborâre. A fost timp frumos şi-am văzut astfel locuri şi oameni noi!

Zona este în nord-estul Argeşului, nu departe de culoarul Rucăr-Bran. Am plecat de acasă din Piteşti mai întâi la Bucureşti, de unde porneşte la drum agenția de turism care a organizat excursia, şi de-acolo prin Târgovişte spre Rucăr, de unde se pleacă pe traseu. Am coborât la Rucăr şi ne-am pregătit de drum la intrarea pe o uliță la marginea satului. Soarele se ridicase mai bine pe cer, dar erau şi munți, că acolo cerul nu prea e liber şi larg ca la câmpie. Am plecat pe drumeag şi-am ieşit repede din zona populată a Rucărului, în primă fază pe potecă, până să coborâm în Dâmbovița. Traseul începe prin apă într-adevăr cu Dâmbovița (da, da, chiar râul cel mare care ajunge la Bucureşti, dar la munte în Argeş este mai mic, mai curat şi rece, într-o zonă de canion ca de Tomb Raider la Cheile astea). Poteca de dinainte este la o relativă înălțime de 20-30 de metri cred, deasupra apei Dâmboviței, cu mal abrupt şi iarbă, mai neprietenos oricum decât o pantă de deal, iar la un moment dat poteca era foarte subțire şi chiar m-am gândit ce atent trebuie să fii aici ca să nu cazi, şi ce belea ar fi să fii beat pe traseu aici. Căzătura pe partea dreaptă ar fi fost cu adevărat un necaz!

Coborâți pe malul de pietriş al râului, ne-am pregătit să începem Drumul Apei. În general lumea din excursie purta pantaloni scurți pentru contactul cu apa, iar o colegă avea pantaloni lungi pe care şi-i suflecase pe picioare. Lesne de înțeles că îmbrăcămintea lungă prin apă se fleşcăieşte şi pantalonii îmbibați cu apă devin o povară la picioare! Şi şosetele era bine să fie din cele impermeabile. Bineînțeles că noi nu mergeam desculți prin apa râului, căci anu ştii peste ce dai şi în ce te tai. Iar sensul nostru de mers era contra curentului, că urcam spre nord şi apa curgea spre sud. Dar în general nu era prea adândă, şi era rece (dar nu foarte rece, nu am răcit). La un moment dat se adâncise apa la nişte pietre şi am ocolit urcând puțin pe stânga pe pantă. Doi colegi de drumeție testaseră adâncimea apei de-acolo!

Iar traseul prin apa Dâmboviței şi, ceva mai încolo, prin apa sensibil mai caldă a Ghimbavului seamănă, aşa cum ziceam, cu o atmosferă de Canion Argeşean sau cu Tomb Raider de România. Şi nu este singurul loc de acest gen. Pe parcurs am dat de nişte flori mici şi frumoase, sau de o porțiune mică de apă cu nişte particule mişcătoare de ziceai că sunt nişte Gâze Sprințare ale Apei. O colegă de drumeție mi-a făcut câteva poze când eram cu spatele la un perete mare de piatră. Voisem să mă pozez lângă el şi ea m-a întrebat amuzată "Ce-ai găsit acolo? ". După atâta stat pe-acasă, nu-i puțin lucru să fii lângă un astfel de perete în natură!

Până să trecem din Dâmbovița în Ghimbav, am mai poposit la un refugiu, cine a vrut să mănânce a mâncat (eu nu, eu nu), şi chiar acolo la intersecția râurilor, mai erau câțiva oameni călători pe care i-am salutat şi cu care am schimbat câteva cuvinte despre traseu. Este bine că poți să saluți oamenii întâlniți în zonele de munte din excursie, chiar te face să te simți mai puțin singur, chiar şi când eşti cu grupul tău!

Diferența pozitivă de temperatură în apa Ghimbavului chiar se simțea bine; dar nu înseamnă nicidecum că era o căldare de saună. Frumusețea malurilor şi-a pădurii de munte se continua, coroborat cu vremea de pe cer. Când ne apropiam şi de finalul traseului prin apa Ghimbavului, se vedea o casă dincolo de pomi, pe urmă era o curte cu oameni la grătar, şi un cuplu de drumeți la popas sau picnic pe mal, pe care i-am salutat; la capătul apei eram deja în bătaia soarelui şi echipa aventurierilor excursionişti a făcut popas şi aici!

După aceasta a venit "Partea uscată" de traseu, pe drumeag de pământ. Era totuşi şi pădure şi nu era nevoie să stăm mult în soare. Am făcut oricum un popas mai lung ceva mai încolo, am şi stat de vorbă cu colegii de drum, le spuneam că la Revoluție eram în burtă la mama, iar ea a ieşit aşa cu burta la gură pe stradă în Bucureşti şi tata a văzut-o şi-a certat-o :). Se mai vorbea şi despre o colegă căreia i se făcuse rău pe drum în autobuz. Ghidul a strigat la un moment dat la nişte persoane rămase mai în urma grupului, când mergeam pe drum, şi cred că era şi colega respectivă în urmă. El ne spunea că "se transformă" atunci când e cazul!

Căutam şi eu să mai schimb vorbe cu colegii de drum, să nu fiu aşa tăcut dacă tot decisesem să vin. Câțiva ştiau deja că venisem special din Piteşti pentru drumeția aceasta. În grupul nostru mai era şi o colegă care părea mai tăcută, care şi spunea la un moment dat că ea dacă vrea să socializeze se duce la bar, că pe munte ea se duce pentru drumul în sine, nu pentru oameni.

Eu, în schimb, consider să merg în aceste drumeții şi pentru drum, şi pentru oameni. Ambele componente sunt importante. Dacă mergi de mai multe ori cu aceleaşi agenții sau cercuri sociale în excursii, ajungi să mai revezi oameni, să te mai deschizi față de ei pe parcurs, dacă perseverezi în călătorii poți şi să-ți faci prieteni noi, care să difere cu ceva de conexiunile de pe Internet! Ca să reîntâlnim colegi de drumeție, trebuie să fim ambițioşi şi să vedem mai multe locuri!

Şi-am terminat şi cu drumul plan printre munți, după părăsirea apei de râu! Era deja după-amiază şi-aici a urmat partea deja grea a traseului: provocarea urcării!

Prin drumețiile pe la munte pe care le-am făcut până acum, am învățat şi conceptul numit "Diferență de nivel", care ne arată cum se schimbă altitudinea în drumeție. Am înțeles că acolo am avut o diferență de patru sute de metri de nivel, urcați pesemne eminamente la drumul forestier care urmeazā aici. Când trebuia să începem înaintarea, ghidul nostru ne-a zis ceva de genul "Fesierii la înaintare! ", şi cum eram şi aşa de nemâncat + rucsacul în spate (vedeți şi în poze că sunt o slăbătură) şi slăbit de la statul excesiv în casă, urcarea aceea pe căldura verii m-a determinat să gâfâi ca nimeni altcineva din tot grupul. S-a lăsat cu o gâfâială destul de tare, chit că nici nu am mers neîntrerupt până sus. Dar nici cu paşi mici.

La ascensiunea pe munte contează mai mulți factori: cât de puternic şi hrănit eşti, ce povară ai în spate, cât de cald este (aerul + îmbrăcămintea de pe tine, pe frig se conservă energia mai bine), cât de abrupt este traseul, cât de mari faci paşii (aici contează şi grupul, viteza pasului tinde să fie invers proporțională cu mărimea grupului), iarăşi contează dacă trebuie să înoți prin zăpada mare sau prin glodoşenie, sau nu, că şi efortul acesta al pasului mare şi stresat pune presiune pe picioare. Te ajută şi bețele de trekking, felul cum îți legi rucsacul - se poate lega şi cu o bretea la brâu, ca să nu se distribuie greutatea numai pe spate - şi, nu în ultimul rând, tonusul moral! Poți inclusiv să faci față mâncând şi bând ceva mai puțin pe munte, dacă în acelaşi timp ştii că ai oricum la dispoziție apa şi mâncarea. Atunci când ştii că ai resurse, ai alt tonus moral şi adrenalina se poartă mai bine prin organism, decât atunci când ştii că rămâi fără resurse. Am simțit din proprie experiență această diferență. Dezolarea la drumul mare strică treaba! Şi desigur, când vorbim de resursele avute la dispoziție, contează mereu buna balanță sau trade-off-ul, că în funcție de organism nici nu poți să te burduşeşti cu prea multă mâncare în rucsac, măcar să ştii că mai cumperi de pe drum, sau găseşti un izvor de apă pe munte, sau chiar să mai iei în gură zăpada de pe jos pentru hidratare (am făcut şi asta) atunci când este. Iar zăpada, de obicei, oricum implică şi o doză de frig unde energia se epuizează mai greu decât pe căldură!

Dar atunci, pe 24 august 2024, era şi vară şi cald, chiar dacă nu caniculă ca la Bucureşti (care nici asta, de altfel, deja nu mai era de cod roşu), eu eram şi la început de tot, după foarte mult timp de stat ascuns acasă, şi am rezistat fără să mănânc fructele din rucsac (nu luasem nimic de origine animală sau panificație la mine), doar cu apă, şi era a patra zi de stat nemâncat. Şi atunci, normal că am gâfâit până sus. Bine totuşi că au fost popasuri. Mă mai opream aplecat cu palmele pe genunchi (poziție învățată de la tata) ca să mai descarc oboseala. Şi mă gândeam că tocmai am spart gheața şi nu mai sunt un om care "N-ar fi urcat pe munte nici să-l bați cu parul".

Culmea de altitudine din excursia noastră a fost într-o zonă de poiană pe la 1060 de metri, conform cuiva care avea altimetru, şi cu panoramă muntoasă! Deşi noi eram mai la est față de Culoarul Rucăr-Bran, cred că şi Masivul Piatra Craiului se vede bine în zare de acolo. Desigur, cu condiția strictă să fie vremea frumoasă!

Iar când spunem că suntem la o anumită altitudine, aceasta se raportează față de Marea Neagră, nu față de cum vedem noi muntele de la poalele sale. Dacă muntele are 1100 de metri înălțime şi noi la poalele sale suntem deja la 700 de metri peste nivelul mării, muntele din fața noastră are doar patru sute de metri! Ca să nu ne mirăm la poalele unui munte "de ce nu pare atât de înalt ca în atlas".

Acolo sus la peste 1000 de metri peste nivelul mării, noi ne-am tras sufletul, pe parcurs oricum lumea a mai conversat la popasuri (activitatea de urcuş însă te îndeamnă să taci, să îți foloseşti energia pentru urcare), despre călătoriile oamenilor - ghidul nostru vorbea despre Zanzibar - sau chiar despre situația politică din țară, inclusiv la coborârea care a urmat, căci la coborâre este mereu altfel decât la urcare, trebuie tot atenție şi răbdare şi este presiune pe genunchi, dar măcar nu mai este greul urcării. Pentru că după vârful de altitudine trebuia într-adevăr să şi coborâm către zona Podul Dâmboviței, care este tot în Argeş, dar mai înspre Braşov. Şi mai aveam nişte kilometri de răbdat. Am făcut-o şi pe asta, am vorbit, am pozat! În general la coborâre este mai uşor să ai chef de vorbă decât la urcare.

Ghidul nostru se amuza pe seama faptului că oamenii din afara meseriei consideră că ghizii turistici sunt practic într-o vacanță continuă. Într-adevăr, la o primă vedere superficială, chiar aşa pare!

Când coboram am pozat şi o casă (sau cabană, ce o fi fost) care avea steagul Uniunii Europene. Pe la primele case dinspre Podu Dâmboviței, am luat apă de izvor de la o familie binevoitoare care avea izvorul la drum. Am mai continuat oricum o bună bucată de drum până la şosea, deja era seară, mai salutam oamenii localnici întâlniți. Aproape de sfârşitul drumului s-a luat de noi un câine mare şi negru, iar eu mă tot aplecam spre picioare ca să-l fac să se dea în spate, sau măcar să nu se mai apropie. Pentru un câine, gestul acesta de aplecare ştiu că este ca şi când vrei să iei o piatră să dai în el, şi nu îl încurajează să mai sară la tine (spre deosebire de gestul de fugă), mai degrabă fuge el într-o parte. Nu a mai trecut mult şi-am ajuns şi la şoseaua Câmpulung-Braşov, în zona Podu Dâmboviței - deci diferit de locul de plecare - de unde am plecat înapoi spre Târgovişte şi Bucureşti. Aveam o mulțime de poze din această primă drumeție.

Astfel s-a petrecut primul meu drum pe traseu montan! Şi nu de unul singur, ci cu oamenii în excursie. Au mai fost şi altele!

---

VIZUALIZĂRI: 242 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI