In memoriam

TIPĂREȘTE

Îmi permit să scriu câteva rânduri pentru că suntem o familie şi, atât la bucurii cât şi la necazuri suntem împreună. Asa a fost când am pierdut-o pe Maria sau s-a stins soţul lui Zoazoare sau al meu pe care mulţi dintre voi l-aţi cunoscut. De data asta a venit rândul sorei mele dr. Sanda Ariton din Bacău. Mulţumesc celor care mi-au trimis condoleanţe, afaişti sau nu, atât mie cât şi fiicei ei ing. Cristina Filip, ca user AFA, ilinca591.

Sora mea fusese un medic foarte bun cu multă empatie pentru copiii bolnavi, ani de zile conducând o secţie a Spitalului de Copii din Bacău. În biblioteca ei am văzut diplome şi premii pentru un anumit an sau întreaga activitate.

Împlinise 93 de ani şi de 15 luni era ţintuită la pat. Ca medic, cunoscând riscurile şi consecinţele, acum vreo 15-20 ani a refuzat să-şi pună proteze la genunchi şi de atunci a început degringolada. Dureri mari, a căzut, gips, orteze, cadru, iar a căzut, accident cerebral şi definitiv la pat. A fost îngrijită cu un devotement ieşit din comun de Cristina care venea obosită de la serviciu şi acoperea pauza de 3-4 ore dintre cele două femei care vedeau de ea. Deşi în tinereţe, fiecare şi-a văzut de viaţa şi obligaţiile ei, neavând prea mult timp una pentru alta, pe măsură ce am îmbătrânit, genele şi-au spus cuvântul, gândeam aproape la fel şi la două zile vorbeam la telefon. Ştiam că sfârşitul ei e aproape şi mă rugam la Dzeu să se ridice restricţiile şi să mai pot merge s-o văd. Chiar şi aşa era problematic pentru că la rândul meu merg greu şi insuficienţa pulmonară îmi taie respiraţia după 10-20 m parcurşi. Totuşi, speram să găsesc o soluţie. Din păcate aceasta fost participarea la înmormântare. Acum am rămas ultima membră a familiei Ariton.

Am plecat cu amândoi copiii care din păcate având obligaţii de serviciu nu s-au putut elibera decât târziu, aşa că am ieşit din Buc. la şapte seara. Şoseaua fiind liberă am ajuns la Bacău repede, după ora zece jumătate. Asta nu ne-a împiedicat să stăm de vorbă cu Cristina şi să depănăm amintiri de familie până spre trei dimineaţa şi să ne uităm la pozele păstrate cu grijă în albume

În ziua aceea era înmormântarea. Am fost surprinsă şi impresionată să văd câte coroane de flori s-au depus şi câtă lume a venit. Fiind medic pediatru, pe mulţi din cei trecuţi de 50-60 ani i-a îngrijit şi aceştia au venit cu o floare de rămas bun. Colegele ei, şi ele nonagenare, i-au trimis coroane şi au dat anunţ la ziarul local. După slujbele de la capelă şi biserică unde s-a citit un necrolog impresionant, s-a mers la cimitir unde pe cavoul familiei erau inscripţionate numele bunicilor mei şi ale altor rude.

Bunicul meu, Sava Ariton a fost 30 ani directorul scolii primare nr. 1 din Bacău şi prin mâna lui au trecut generaţii de copii. Astăzi există o propunere ca şcoala de opt clase să-şi schimbe numele din Alexandru Ioan Cuza în Sava Ariton. Ca învăţător sărac şi-a ţinut cei cinci copii în scoli înalte. Pe tata, ca să beneficieze ca student de soldă de locotenent, cazarmament şi popotă gratuită l-a dat la medicină militară; alt băiat urmând Scoala Superioară de Ofiţeri a ajuns colonel şi sef al jandarmeriei Bucureşti. Comunişii l-au închis şi după 14 ani de puscărie a murit şi aruncat la groapa comună. I-am găsit numele la Memorialul de la Sighetul Marmaţiei. Fiica bunicului, mătuşa mea, urma să devină învăţătoare. Numai că, fiind infirmieră voluntară în primul război mondial, devotamentul ei a fost remarcat de regele Ferdinand care i-a acordat o bursă pentru facultatea de medicina din Iaşi. A fost una din primele femei medic din Moldova. Toate aceste memorii mi-au fost cerute de un profesor, ziarist local, care pe baza imprimării pe reportofon va scrie un articol despre bunicul meu şi urmaşii lui.

Masa de pomană s-a ţinut într-un restaurant din apropierea cimitirului unde mesele de câte patru locuri au fost distanţate, ni s-a dat dezinfectant şi s-au păstrat toate indicaţiile de protejare contra pandemiei. Acolo multă lume a venit să-mi prezinte condoleanţe în calitate de soră. Mă ştiau de Mama Michi din povestirile nepoatei şi eu le prezentam fiecăruia cu mândrie copiii. Am plecat spre Buc. din nou târziu şi am ajuns acasă la orele 22.

Nu ştiu în ce măsură aţi avut răbdare să citiţi această poveste de familie dar, plecând de la reviewul lui Carmen Ioan care vă îndemna să scrieţi pe AFA care ne ţine uniţi de mai mult de 13 ani vă rog şi eu să scrieţi şi să nu-l lăsaţi să-şi piardă din calităţile excepţionale pe care le are. Povestiţi pe unde umblaţi, ce aţi văzut, unde aţi stat, căci aceste scrieri, înafară de utilitatea imediată pentru alţi useri, vor fi chiar pentru autori cele mai preţioase amintiri.

Viaţa trece oricum, rămân amintirile şi AFA este un bun depozitar al lor.

Vă rog să mă iertaţi că v-am irosit timpul citindu-mă, dar ultimul paragraf, vă sfătuiesc să-l reţineţi şi să-l puneţi în aplicare.

---

VIZUALIZĂRI: 861 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI