Pelerin în Ţara Sfântă

TIPĂREȘTE

La jumătatea lunii ianuarie, anul acesta, am fost în pelerinaj în Israel. Îmi doream de mult timp această călătorie, însă, am preferat să aştept să fie copiii mai măricei şi să înţeleagă câte ceva din cele ce văd şi trăiesc acolo. Pentru că am fost cu toată familia: soţia şi cei trei băieţi, cel mai mic având 11 ani. Însă este şi mai adevărat că am mers acum, pentru că acum a rânduit Dumnezeu.

Punctul central, tematica pelerinajului a fost participarea la slujba de la râul Iordan chiar de Bobotează, defapt, în ajunul acesteia. Însă, atenţie, de Boboteaza pe stil vechi, aşa cum se ţine calendarul acolo.

Pelerinajul a fost pe o perioadă de 7 zile. A fost o excursie organizată printr-un centru de pelerinaje din Bucureşti. Am avut un ghid din România, dar şi un ghid din Ierusalim, părintele Roman, care ne-a preluat cand am ajuns de la aeroport şi cel care ne-a purtat pe drumul pelerinului, acolo, în Ţara Sfântă, descoperind ochilor şi mai ales, sufletelor noastre, frumuseţile fizice şi spirituale ale locurilor sfinte.

Am fost cazaţi o noapte în nordul ţării, la un hotel în Tiberiada. Un oraş vechi, frumos aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume. De aici am vizitat ceea ce era de văzut aici, în nord. Apoi am fost cazaţi pentru restul perioadei la Aşezământul românesc de la Ierihon. O locaţie minunată, nou construită; camere pentru una, două sau trei persoane. Era curat, liniştit, plăcut. Aici aveam micul dejun şi cina. Plecam cu autocarul dimineaţa şi ne întorceam seara.

Nu intenţionez să înşir în ordine toate locurile prin care am trecut, ci doar câteva impresii generale ori despre unele dintre ele. Oricum, nu cred că aş reuşi acum altfel. Şi chiar aş face o sugestie pentru cei care merg, mai ales prima dată, ca noi, să caute un mijloc de a consemna locul vizitat şi ziua. Deşi am făcut şi o mulţime de fotografii, tot este apoi o problemă a identifica unele locaţii.

Din prima zi am fost fascinat de faptul că dimineaţă, la ora 04.00 eram în aeroport la Otopeni şi apoi, la ora 11.00 eram sus, pe multele Tabor, unde a avut Schimbarea la faţă a Domnului Hristos.

Am făcut o plimbare cu barca pe lacul sau marea Galileii. A fost frumos că proprietarul vasului a pus imnul României şi ne-a dat şi steagul României pe care l-am înălţat noi în vârful catargului în timp ce se intona imnul.

Am fost la Biserica Naşterii Domnului din Betleem, unde am văzut peştera şi locul Naşterii. Biserica de aici este foarte veche, de pe la jumătatea primului mileniu. Aceasta nu a fost dărâmată de perşii care au ocupat la un moment dat Ierusalimul, aşa cum au făcut cu mai toate celelalte biserici, pentru că, în biserică se găsea pictura principală cu scena Naşterii Domnului, scenă în care erau pictaţi şi cei trei magi, magi veniţi din Persia şi care erau îmbrăcaţi în ţinută specific persană. Văzând cum arată aceştia, perşii au considerat să nu se atingă de o biserică unde sunt reprezentaţi înaintaşii lor. Şi de aceea, până astăzi, stă în picioare o biserică monumentală. Oraşul Betleem, oraş palestinian, sărăcuţ şi murdar, cu clădiri vechi şi priviri ciudate îndrepatate spre noi.

Am fost în Capernaum şi acolo se păstrează, destul de bine conservate, unele clădiri care datează din vremea Domnului, inclusiv sinagoga în care El a predicat. Mergeam prin acel loc, gândind, umil, că pe acele pietre a călcat şi El acum două mii de ani. Iar eu, aşa umil cum sunt, aveam şansa de a călca, şi eu, pe urma paşilor Lui.

Am vizitat şi câteva mănăstiri. Aş remarca mănăstirea Sfântului Sava, un loc plin de spiritualitate monastică. Pentru a ajunge aici, de la autocar am luat microbuze care ne-au dus printre munţii goi din zonă. Treceam printr-o zonă foarte săracă palestiniană. În drum am văzut şi o capră sălbatică ce se uita curioasă la noi, nu de foarte departe de drum. Aici, la Sfântul Sava, am fost serviţi cu cafea şi biscuiţi. Nu aveam voie să facem fotografii în incinta mănăstirii. Eu m-am încăpăţânat totuşi să fac. După una ori două fotografii mi s-a blocat aparatul... nu ştiuam ce să fac. Credeam că s-a stricat definitiv şi eram foarte necăjit că nu voi mai avea cu ce să fac poze ori că le pierd pe cele făcute. Când am trecut într-o zonă unde ni s-a spus că putem face, şi după ce m-am tot străduit, s-a deblocat şi am făcut apoi poze fără probleme...

Sau mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Pentru a ajunge aici autocarul ne-a lăsat la şosea şi de aici aveam de mers pe jos cam 30 de minute, pe o cărare ca de munte, largă şi potrivită ca greutate pentru mers. Aici erau multi arabi cu măgăruşi care se ofereau să ducă pe aceia care nu puteau să parcurgă drumul pe jos. Sigur că trebuia să ai grijă cum negociai cu ei serviciul făcut. Aici, la mănăstire, se găsesc moaştele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, un sfânt român din Neamţ, care a murit în jurul anului 1960. Este o mănăstire în munte, iar pe tot peretele muntelui se văd grote cu locuri unde au vieţuit călugării pustnici de-a lungul timpului.

Un sentiment de adâncă pioşenie am trăit la Mormântul Maicii Domnului. Se ştie că Maica Domnului a fost îngropată după ce a murit, dar, la câteva zile au deschis mormântul, pentru că Apostolul Toma nu ajunsese la înmormântare şi voia şi el să o cinstească pentru ultima dată. Şi când au desfăcut mormântul, nu au mai găsit trupul Fecioarei, ei toţi înţelegând că Domnul Hristos a luat la cer şi trupul ei, pentru ca acesta să nu fie supus stricăciunii. Aici se află, printre multe candele, şi un candelabru, în formă de coroană, dăruit acestui loc de unul din regii ţării noastre.

Am ajuns şi la Marea Moartă. Trebuie să recunosc că a fost un moment de satisfacţie să imi ud mâinile cu apa atât de vestită a acestei mări. Aş vrea să ştiţi că este oarecum şi lipicioasă, nu doar sărată. Mulţi din cei ajunşi se dezbrăcau şi intrau complet în apă. Erau duşuri şi tot ce trebuia pentru asta.

Acelaşi sentiment de împlinire am avut şi când am ajuns la Zidul plângerii, în Ierusalim. După un control ca la aeroport, am intrat, bărbaţii separat de femei, să ne atingem şi noi de zidul care străjuieşte cetatea oraşului sfânt, încă de dinainte de venirea lui Hristos. Am trăit un sentiment de micime în faţa scurgerii timpului, dar şi de mulţumire, de satisfacţie, pentru că şi eu, ca şi ceilalşi fraţi români, veniţi din îndepărtatele şi necunoscutele meleaguri carpatice, ne aflam acolo, atingând acele pietre care au „văzut” atâtea momente istorice şi spirituale importante.

În ajunul Bobotezei (repet, pe stil vechi, aşa cum se ţine acolo), am fost la Iordan, la locul unde se consireră că s-a botezat şi Domnul Hristos. Mai întâi vreau să spun că pentru a ajunge acolo se trece cu autocarul pe un drum deschis de autorităţile evreieşti printr-un câmp minat. Pentru că este o zonă care, până nu demult, era implicată în luptele duse de statul evreu şi care este la graniţa cu Iordania. Pe margine drumului este un gard de plasă de sărmă pe care scrie ceva de genul ”Interzis. Zonă cu mine”. Însă în ultimii ani autorităţile asigură securitatea pelerinilor la acest eveniment. Aici, la Iordan, lume foarte multă. Am reuşit să ajungem la râu, ne-am udat, stropit, ori botezat şi noi cu apa Iordanului, am ascultat slujba făcută de Patriarhul Ierusalimului, grec, (câte odată se mai spunea Doamne miluieşte şi în română) şi apoi am plecat. Au fost cam între 200 şi 300 de autocare de pelerini. Când noi plecam, veneau grupuri de credincioşi din Africa, ortodocşi din Etiopia, Eritreia sau din alte părţi ale Africii. Au impresionat prin veşmintele frumos şi viu colorate şi prin faptul că veneau grupuri-grupuri, cântând şi dansând în stil tradiţional. An de an, după plecarea noastră, vin şi ei şi sărbătoresc în mod specific ţării şi culturii lor, Boboteaza. Evidenţiez că sunt creştini ortodocşi, dar care au în cultul lor o puternică influenţă a culturii africane.

Însă, desigur, locul şi momentul cel mai important în constituie Ierusalimul, cu Drumul Crucii, cu Golgota şi cu Sfântul Mormânt. Aici sentimentul a fost altul, profund religios, de bucurie şi împlinire spirituală. Şi de profundă rugăciune. Fie la atingerea locului unde a fost aşezată crucea, pe Gogota, fie mai ales, în Sfântul Mormânt, când am avut imensa binecuvântare de a îngenunchea şi a îmbrăţişa Piatra Sfântă, de unde a înviat Domnul şi de unde, an de an, de Paşti, se aprinde Sfânta Lumină. Sigur că aici cuvintele nu pot măsura şi nu pot reda măreţia momentului şi a locului...

Pot astfel spune că pelerinajul acesta a fost un dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut…

Am vizitat, evident, multe locuri, aproapte toate încărcate de spiritualitate şi bucurii duhovniceşti. Dar nu simpla vizionare a acestora, iar acum simpla lor înşiruiere, au dat farmecul pelerinajului, ci ceea ce am avut cu toţii în suflet şi în minte în acele zile. Şi mai ales ceea ce a rămas în sufletele noastre după terminarea pelerinajului.

Este bine să fie făcut acest pelerinaj, această excursie, în lunile de toamnă, iarnă sau primăvara. Pentru că nu este foarte cald. În perioada cât am stat noi a fost ca primăvara s-au toamna la noi: de la 10 la 20 de grade; eram subţire îmbrăcaţi, spre exemplu, cămaşă şi apoi ceva uşor deasupra. Iar în picioare eu am avut aproape tot timpul sandale, şi a fost foarte bine. Doar la Ierusalim era ceva mai rece, în mod deosebit seara.

Pentru cei care îşi permit, să se ştie că există şi posibiliatea, peste tot, de a face cumpărături. Atât obicte religioase, cât şi orice altceva: parfumuri, creme, genţi, aur, orice. Moneda principală este dolarul american, desigur, alături de moneda locală. Însă se poate cumpăra şi cu euro, ba chiar şi cu leul românesc. Nu mai ţin minte unde, dar cred că în Ierusalim, ne-au văzut de departe, şi când am ajuns în dreptul unei dughene, au pus imnul României şi ne îndemna să cumpărăm de la ei. Nu pot spune cât de convenabil este, dar sigur este plăcut şi tentant chiar să îţi satisfaci şi această latură a călătoriei.

În încheiere aş vrea să evidenţiez modul în care cele trei religii coabitează în acelaşi loc. Se ştie că Ierusalimul este punctul central al Creştinismului, al Mozaismului şi al Mahomedanismului. Toate trei religii revendică Cetatea, s-au luptat tot timpul pentru aceasta şi sunt gata oricând să moară pentru ea. Acum este linişte şi pace. Şi asta aduce turişti, şi implicit uşoară dezvoltare economică. Cred că, dacă se vor strădui să coabiteze, toţi vor avea de câştigat.

Aşa cum foarte interesant a spus ghidul nostru, Israelul este o ţară săracă, dar cu oameni bogaţi. Au drumuri foarte bune, cel puţin pe unde am fost noi. Este interesant să vezi dealuri şi munţi goi, fără nici un fel de vegetaţie. Şi, ici, colo, o colonie de beduini, despre care nu poţi înţelege cum pot trăi în sărăcia aceea.

Nu pot să nu evidenţiez şi modul cum, în cadrul statului evreu, se află enclavele palestiniene, cu modul distinct de conducere şi cu sistemul de control al acestora din partea statului evreu.

În general este multă sărăcie şi mizerie. Mai ales în spaţiul Palestinian. Am făcut multe poze care arată acest aspect.

Desigur, ar fi foarte multe de spus în urma unei astfel de călătorii. Cred că ceea ce am simţit cu această ocazie este unic. Nu doar pentru locurile deosebite pe care le-am văzut, ci şi pentru că aici “vederea” se împleteşte neapărat cu “simţirea”. Nu cred că acolo poţi doar să “vizitezi”, aşa cum ai face, spre exemplu, în Roma sau Atena. Şi un mare rol în aceasta l-a avut şi ghidul din Ierusalim, despre care am pomenit şi la început, părintele Roman. El a reuşit, în modul cel mai simplu, elegant, fără să se introducă cu forţa în sufletele noastre, să ne creeze acea stare sufletească necesară fiecărei locaţii şi fiecărui moment. Însă într-un mod care nu obliga, care nu forţa libertatea fiecăruia de cugetare şi acţiune. Cred astfel, că merită din plin recunoştinţa noastră. Şi sunt convins, din felul cum au decurs faptele, că sunt în asentimentul tuturor celor care am făcut parte din grup.

Drept urmare, cred că o dată în viaţă, merită trăit un astfel de sentiment, merită să fii “Pelerin în Ţara Sfântă”.

---

VIZUALIZĂRI: 14454 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI