„Și a fost întuneric, și a fost lumină. Și a fost ziua a patra”

TIPĂREȘTE

Ultima noastră zi completă a vizitei în Israel începe în mod ciudat. Știam din seara anterioară că se va schimba șoferul, dar nu am făcut o problemă din aceasta. Noi ne adunăm la ora obișnuită, în holul hotelului.

Și așteptăm! Și așteptăm! Într-un final, intră o persoană pe ușa din spate a hotelului și strigă numele șefei de grup. Apoi, ne face semn să-l urmăm. Nu toată lumea reacționează. Cei care îl urmăm, parcurgem câteva străduțe în zigzag și ajungem la microbuz. Înțeleg că cel care ne-a chemat este noul șofer. Și din nou așteptăm, de data asta, restul grupului. Acesta nu se lasă convins, până când cineva din microbuz se întoarce după ei. În final, plecăm.

După câteva minute de mers, urmează întâlnirea cu ghizii și apoi, pornim spre nord. Va fi o zi mai grea, avem mult de mers. Prima etapă însumează cam 130 km, până la Muntele Tabor. Cu puțin înainte de ora 11.00 oprim într-o parcare. De un an de zile mijloacele de transport, să le zic „civile”, nu mai au dreptul să parcurgă ultimii 3 km de drum în serpentine, până în vârful muntelui. O companie locală, dotată cu mai multe microbuze, are exclusivitatea în a transporta turiștii, contra cost, pe ultima porțiune de traseu.

Având în vedere numărul de turiști și numărul de microbuze disponibile, ne înscriem pe o listă de așteptare. Suntem anunțați că ne vine rândul după circa 30 de minute. În acest timp facem un tur al buticurilor, nelipsite din locurile de așteptare.

În acest timp, remarc undeva, departe, spre nord, un vârf muntos înzăpezit. Ghida ne spune că este Muntele Hermon, cel mai înalt munte din Israel, „de pe care zăpada nu se topește niciodată”. Nu prea îmi vine a crede ultima afirmație și, acasă, caut lămuriri suplimentare. Nu găsesc nimic în acest sens. Dar aflu că este, de fapt, un întreg lanț muntos, de circa 50 km lungime, cea mai mare parte fiind în Siria și Liban. Vârful cel mai înalt, de 2814 m, este în Siria. Cel mai înalt punct din Israel are numai 2236 m. Fiind ceva mai scund decât Carpații noștri și, cu circa 10 grade latitudine mai la sud, am oarece dubii privind informațiile furnizate de ghidă.

Între timp, ne vine rândul la urcare. Ciudat, grupul nostru este repartizat, împreună cu alți turiști, în două microbuze, deși, cu toții, am fi avut loc în unul singur. Urmează circa 3 km de serpentine, care îmi aduc aminte de urcușul la Thira antică, din Santorini. Doar că aici sunt ceva mai mulți arbuști și copaci. Urcăm circa 300 m, până la o bifurcație a drumului. Noi o luăm spre stânga, către mănăstirea ortodoxă. Drumul din dreapta duce la mănăstirea catolică. Practic, amândouă sunt amplasate una lângă alta, la o altitudine de circa 550 m, în vârful acestei „coline” de 300 – 400 m înălțime, care se cheamă Muntele Tabor.

Muntele Tabor este considerat a fi locul biblic unde Iisus Hristos s-a urcat împreună cu Petru, Iacov și Ioan, pentru a se „Schimba la Față”. Tot aici a avut loc întâlnirea reprezentanților Vechiului Testament (Moise și Ilie) cu cei ai Noului Testament (cei trei Apostoli prezenți). Din acest moment, biblia trece la Noul Testament. Ca urmare, ambele mănăstiri au hramul „Schimbarea la Față”, moment considerat a fi doveditor pentru faptul că Isus este Fiul Domnului.

Prima impresie pe care mi-o lasă mănăstirea este aceea de cetate fortificată. Locul a prezentat interes în protecția drumurilor comerciale din zonă încă din secolul al III-lea Î. Hr. Istoria acestuia a fost zbuciumată în toate secolele care au urmat. A fost, succesiv, sub stăpânire selgiucidă, iudaică, romană, greacă, bizantină, cruciată sau musulmană. Primele biserici creștine au apărut la sfârșitul secolului al IV-lea, la inițiativa Împărătesei Elena. Cu toate vicisitudinile, locul de cult s-a dezvoltat continuu, crescând numărul bisericilor și luând ființă și o mănăstire. Asta, până în secolul al XIII-lea, când, sultanul Baybars va distruge ansamblul creștin, întreg muntele fiind transformat în parc de vânătoare pentru mameluci.

Reconstrucțiile vor începe în secolul al XIX-lea. Construcția bisericii ortodoxe a fost inițiativa unui călugăr român, Arhimandritul Irinarh Roseti, de la mănăstirea Neamț. După 16 ani de sihăstrie pe aceste locuri, el începe construcția în 1859, odată cu Unirea Principatelor. Moare însă înainte de a o finaliza, aceasta fiind terminată de ucenicul sau, tot român, Nectarie Banul.

Intrăm în incintă pe sub un turn – clopotniță, de o înălțime apreciabilă. Imediat după intrare, pe partea dreaptă, ne oprim câteva momente în dreptul unei icoane înfățișând „Schimbarea la Față”. Aici, ghida ne spune o nouă poveste. Cică, în fiecare noapte de 18 – 19 august, data Schimbării la Față pe stil vechi, exact în momentul terminării Liturghiei dedicate acestui moment, care nu este același în fiecare an, existând decalaje de mai multe minute, din această icoană izvorăște o ceață albă, care învăluie toată mănăstirea. Ceața respectivă ar ilustra, ar rememora Schimbarea la Față. Dar, ceața respectivă este numai ortodoxă, deși cele două mănăstiri sunt una lângă alta, nu o afectează deloc pe cea catolică. Dacă spune ghida, așa o fi!

Biserica este mare, cu trei nave. În pridvor ar fi mormântul ctitorului, Arhimandritul Irinarh Roseti. Nu ni s-a spus, și nu l-am remarcat. Ceea ce remarc este pictura, care arată impecabil. Probabil este refăcută recent. Din acest motiv, biserica este remarcabilă. Ni se atrage atenția să nu ratăm Icoana Maicii Domnului “Trandafirul cel neveştejit”. Această icoană dă impresia a fi mai deosebită, întrucât spune că ar fi fost găsită într-o sticlă pe malul mării. Pare a fi făcută pe o hârtie simplă și are în centru pe Maica Domnului iar pe margini un chenar cu scene biblice şi figuri de sfinţi. Cei care se roagă în fața ei, dacă își pun o dorință și promit Sfintei ceva, după realizarea promisiunii, dorința se va îndeplini. Pe rama icoanei sunt agățate o mulțime de bilețele. Dorința mea s-a spulberat înainte de a avea timp să-mi îndeplinesc promisiunea. Probabil pentru că nu am exprimat-o în scris.

Ieșirea din biserică se face pe o ușă prin lateral, trecând, bineînțeles, prin magazinul de suveniruri. Măicuța responsabilă aici este foarte vigilentă, și ne interzice ferm să facem fotografii. Nu îmi dau seama de ce. Reușesc, totuși, să fur o imagine cu „trapeza”, sala de mese din vecinătatea magazinului.

Curtea adăpostește o adevărată grădină botanică, printre arbuștii prezenți aici zărindu-se si câteva ruine ale construcțiilor anterioare. Părăsim incinta și așteptăm microbuzul care să ne ducă jos. Și așteptăm! Și așteptăm! Între timp, se face ora 12.00, și putem asculta „concertul” dat de clopotele mănăstirii pentru acest moment. Este impresionant! Într-un final, după mai multe telefoane, se găsește și un microbuz care să urce la mănăstirea ortodoxă și să ne ducă înapoi în parcare.

Următoarea destinație a zilei este orașul Nazaret, locul casei Sfinților Părinți și a copilăriei lui Isus. Dar, Casa Părintească nu este inclusă în programul excursiei noastre. De ce? Pentru că este integrată într-un ansamblu de construcții catolice. Și ce dacă? Nu am aflat.

Destinația noastră este „Biserica Sfântului Arhanghel Gavril”, cunoscută și sub numele de „Biserica Ortodoxă a Bunei Vestiri”. Se presupune că prima biserică de pe acest amplasament a fost construită în perioada bizantină, reconstruită în timpul cruciaților, și apoi, din nou, în secolul al XVIII-lea. Biserica este construită deasupra unui izvor, cunoscut încă din antichitate, care a furnizat continuu, de-a lungul mileniilor, apa potabilă necesară localității. Tradiția biblică spune că Fecioara Maria, venită la acest izvor să ia apă, se întâlnește cu Arhanghelul Gavril, care o anunță că este însărcinată și îl va naște pe Isus. De aici provine „Buna Vestire”.

Noi, intrând în biserică, ne oprim întâi la izvor. Acesta, protejat de un grilaj metalic, se află la peste un metru sub pardoseală. Un sistem invizibil ridică apa până la un recipient la nivelul nostru, de unde, cine își dorește, poate umple una sau două sticle. În vecinătate, o icoană ilustrează întâlnirea dintre Arhanghelul Gavril și Fecioara Maria.

Acord apoi puțină atenție și bisericii. Pentru moment am senzația unei arhitecturi complicate și încărcate. Îmi trebuie puțin timp să mă orientez și să identific altarul. Apoi mă lămuresc. Suprafața bisericii este destul de mică, dar împărțită în trei nave, separate de niște stâlpi da mari dimensiuni.

Nu petrecem mai mult de un sfert de oră aici. Apoi, tot ceea ce vedem din orașul lui Isus, este ceea ce ne iese în cale până la microbuz.

Următoarea oprire este destul de aproape, Cana Galileei (Kfar Kana) fiind la limita nord – estică a Nazaretului. Destinația de aici este „Biserica Nunții Evangheliei”. Momentul celebrat aici, cel al „transformării apei în vin”, descris în Evanghelia lui Ioan, este considerat a fi prima minune înfăptuită de Isus, chiar „înainte de a-i veni timpul Său”. Această afirmație o face pe ghidă să ne spună că minunea a fost înfăptuită când Isus era copil. În același timp, Evanghelia precizează că Isus era însoțit de Mama Sa și ucenicii Săi. După câte știu eu, ucenicii au apărut, lângă Isus, mult după copilărie.

Ce mă impresionează în curtea bisericii, este aspectul de muzeu arheologic. Resturi de coloane, vase de ceramică, pietre șlefuite sunt împrăștiate cam peste tot, dar fără explicații. În plus, o clădire cu mai multe geamuri tip vitrină, în spatele cărora sunt alte exponate, poartă inscripția „Museum” Nu am identificat intrarea în acesta.

Biserica nu este foarte veche, datează numai din secolul al XIX-lea, și este renumită prin o turlă cilindrică tip „lanternă”, cu un diametru relativ mare în raport cu dimensiunile construcției. Deasupra intrării, o pictură destul de mare îl înfățișează pe Isus, adult, cu barbă, însoțit de Mama Sa și de 4 ucenici, urmărind umplerea vaselor cu apă.

Interiorul, nu foarte mare, cu o singură navă, este bogat decorat, cu picturi de culori vii, ce par recent restaurate. Predomină albastrul. În fiecare din absidele laterale ale naosului, bine protejate de câte o vitrină, sunt două vase de piatră. Se consideră a fi două din cele șase vase care au fost folosite de Isus la prima Sa minune. În biserică, se spune că, mai este adăpostită o relicvă a Sfântului Simon. Conform tradiției, acesta a fost chiar mirele de la nunta cu pricină, care, în urma minunii, și-a părăsit noua familie și L-a urmat pe Isus. Nu cred că am identificat această relicvă, deși, o altă vitrină, protejează, sub privirile unei icoane ale Madonei cu Pruncul, o piesă ce mie mi s-a părut a fi o piatră.

Acasă aveam să aflu că mai este o „biserică a nunții”, nu departe de cea vizitată de noi, ceva mai mare și cu o istorie ceva mai veche, însă sub autoritate franciscană.

Nici aici nu petrecem mai mult de un sfert de oră. La plecare, una din colegele de grup cumpără de la o gheretă din curtea bisericii două sticle de vin. Prilej de supărare pentru ghidă, căci următoarea oprire este la un magazin de vinuri, pe care îl avea în program. S-a pierdut astfel un potențial cumpărător de la prietenii ei. Noroc că nici timpul petrecut aici nu este prea lung. Aflu, însă, că vinurile ce se vând aici sunt de diverse categorii, de la vinuri de împărtășanie, la vinuri de făcut cadou.

Urmează un drum de cca. 40 km până la un mult lăudat restaurant, undeva în nordul Mării Galileei, unde ni s-a promis o masă de pește. A fost bun, dar un pic cam scump (22 euro de persoană, fără ceva în care să înoate). În plus, a fost cel mai aglomerat restaurant din toată excursia, fiind obligați să așteptăm câteva minute până s-a eliberat masa rezervată pentru noi. Servirea a fost însă rapidă.

Fără prea mult timp de digestie, ne îndreptăm spre următorul obiectiv. Este vorba de „Mănăstirea celor 7 Apostoli”, aflată pe țărmul Mării Galileei, în zona anticului oraș Capernaum. Este o mănăstire ortodoxă greacă, de dată relativ recentă, construcția fiind terminată în 1932. Aceasta este închinată momentului descris de Evanghelia după Ioan, când, după Înviere, Isus, la Marea Tiberiadei (Galileei), S-a arătat la șapte din discipolii Săi (Simon Petru, Toma, Nathanael, acel Simon - mirele din Cana Galileei, Iacov și Ioan „și alți doi discipoli”) și Le-a arătat unde să arunce năvodul, ca să prindă pește.

Biserica este vizibilă de departe, datorită celor 7 cupole colorate într-un roșu intens. Din parcare până la biserică este o alee frumos pavată, flancată de multă verdeață. În capătul ei remarc un copac imens. La început îl bănuiesc a fi un măslin care, probabil, L-a cunoscut și pe Isus. De aproape, însă, văd că are alt fel de frunze.

Biserica nu îmi atrage foarte mult atenția. Probabil din cauza siestei neterminate, sau a numărului de biserici vizitate anterior. Interiorul este destul de mic, iar multitudinea de picturi de pe întreaga suprafață a pereților și cupolelor, fac biserica să pară și mai mică. Majoritatea picturilor înfățișează momente biblice. Remarc, apoi, faptul că pe catapeteasmă, icoana din stânga, cea care ilustrează hramul bisericii (am învățat și eu ceva în excursia asta), are mai mult de 7 siluete. Acasă aveam să aflu că biserica se mai numește și Biserica Sfinților Apostoli”, sau chiar „Biserica celor 12 Apostoli”. La sfârșitul vizitei, un preot român ne binecuvântează.

Mult mai mult îmi place zona din jurul bisericii. Frumos amenajată, cu alei îngrijite și plină de verdeață, pare a fi un parc, în care se simt foarte bine și câțiva fazani. În plus, putem ajunge până pe malul Mării Galileei și „să încercăm marea cu degetul”.

Este aproape ora 18.00 când părăsim mănăstirea. Dar situl arheologic și ruinele de la Capernaum, aflate cam la 200 m distanță, nu intră în programul nostru. Drept este că în timp parcurgem cei circa 20 km, până în orașul Tiberias, se lasă întunericul.

Oprim aici la o altă „Biserică a celor 12 Apostoli”, închinată aceluiași moment. Parcarea este într-o beznă totală, nu văd nimic din împrejurimi, dispun numai de informația că suntem în „orașul vechi”. Este întuneric, este pustiu, dar ne deschide o măicuță de origine română. Și aici este tot o mănăstire ortodoxă greacă ce a fost construită și reconstruită de mai multe ori, începând cu perioada bizantină. Chiar și ultima construcție, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, înglobează niște ziduri foarte groase, de fortificație. Se pare că mănăstirea dispune de o curte foarte frumoasă. Din cauza întunericului, noi nu vedem nimic. Coborâm însă câteva trepte, trecem printr-un culoar și intrăm în biserică.

Am parte de mai multe surprize. Prima constă în faptul că pereții și plafoanele sunt complet lipsite de picturi. Sunt numai câteva icoane atârnate pe pereți, sau protejate de niște vitrine. Apoi, descopăr faptul că sunt trei biserici într-una singură. Sunt, practic, trei nave paralele, despărțite de zidurile groase de care pomeneam mai sus, cu trecere din una în alta și fiecare cu altarul și catapeteasma proprie. Cele trei nave sunt destul de lungi, dar foarte joase și cu plafonul boltit, cu secțiune transversală aproape de un semicerc. Măicuța le numește „capele”. Probabil că are dreptate, dar eu consideram capelele ca fiind anexe ale unei biserici principale.

Rămân la ideea mea că sunt trei biserici în una singură. Una este închinată Sfinților Petru și Pavel, a doua Apostolilor, iar ultima, Mariei Magdalena. Acum, pentru că știu, le identific după icoana de pe catapeteasmă. Cu mențiunea că cea închinată Apostolilor are o icoană ce înfățișează scena pescuitului.

La sfârșitul vizitei, măicuța se plânge de incertitudinea ce le-o oferă viitorul. În Tiberias nu mai sunt credincioși ortodocși care să vină să se roage și să sprijine material biserica. Pentru a-și îndeplini misiunea, sunt obligați ca, în fiecare week-end, să se deplaseze câteva zeci de kilometri, până în un sat unde câțiva credincioși au nevoie de ajutorul lor. Ne simțim obligați ca, la plecare, să lăsăm și noi câțiva bănuți.

Acasă aveam să aflu că mai există și o a patra capelă, închinată Sfântului Nicolae, într-un turn din incinta mănăstirii.

Cândva în jurul orei 19.00 pornim spre hotel. Avem la dispoziție 3 drumuri, de lungimi aproximativ egale, între 160 și 180 km, dar de calități diferite. Șoferul îl alege pe cel mai scurt, cel paralel cu Râul Iordan. Traseul acestuia, în cea mai mare parte a sa, este pe teritoriu palestinian. Trebuie să remarc faptul că, în întreaga excursie, în nici un moment nu am remarcat când am trecut dintr-o țară în alta! Numai telefonul primea mesaje prin care mi se ura „bun venit” în noua locație. Și am primit nenumărate asemenea mesaje. În drumul parcurs în cel mai deplin întuneric, nu am văzut nimic în jur. Chiar mai mult, încercând să aflu cam pe unde suntem, descopăr că pe programul „Navigator”, instalat pe telefon pentru sistemul GPS, nu aveam descărcate hărțile pentru Palestina. După cam două ore și jumătate ajungem la hotel.

„Si a fost ziua a patra! ”

Din nefericire, nu a mai urmat și ziua a cincea. Schimbarea orarului companiei aviatice, după ce noi cumpărasem biletele, a făcut ca ultima zi să înceapă foarte devreme, cu micul dejun la pachet, și drumul la aeroport. Că a întârziat avionul peste o oră, este o altă problemă. Dar... niciodată nu am ajuns acasă, dintr-o excursie din străinătate, atât de devreme.

---

VIZUALIZĂRI: 2017 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI