Peştera Mare din satul Peştera

TIPĂREȘTE

Mai întîi vreau să fac o precizare organizatorică: scriu acest review aici deoarece văd că tot aici a fost încadrat şi alt review despre această peşteră, ca şi un review despre satul Peştera, deşi acest sat are rubrică separată, unde ar putea fi mutate toate review-urile legate de el.

Peştera Mare din satul Peştera (denumirea oficială, de catalog), sau Peştera cu Lilieci, sau Peştera Bădichii, este un obiectiv turistic major al zonei Branului şi este cunoscută probabil de cînd e omul aşezat prin părţile locului, de la ea trăgîndu-şi denumirea şi satul. Amplasarea este în pitoreasca arie a satului Peştera, printre "muchiile" de la poalele Pietrei Craiului, într-un mic masiv calcaros din versanţii de pe Valea cu Calea, un pîrîu care desparte satele Măgura şi Peştera. Pîrîul cu pricina se varsă în Zbîrcioara, care la rîndul său se varsă în Turcu, principalul rîu al Branului, cel care udă valea pe care se află Moeciu de Sus şi de Jos şi curge apoi prin Bran, pe la poalele castelului, ca mai apoi să se unească cu Bîrsa, cea care vine de dincolo de Crai, tocmai dinspre Făgăraş şi dă numele întregului ţinut.

Nu trec mai departe fără cîteva precizări despre vizitarea unei peşteri. Peştera este un ecosistem fragil, orice detaliu putînd influenţa viaţa din cadrul său. Temperatura şi umiditatea joacă un rol esenţial. Dimensiunea gurii peşterii determină un anume curent de aer, uneori vital pentru supravieţuirea unei anumite specii. Un buştean adus de ape şi care putrezeşte în peşteră poate fi baza unui lanţ trofic. Există peşteri în care trăiesc specii rare, unele întîlnite doar într-o anume peşteră.

Avem apoi liliecii, mamifere uluitoare şi de o mare importanţă în ecosistem, protejate prin lege la nivel european. Liliecii nu sînt o specie cavernicolă, adică nu îşi duc viaţa în peşteri, le folosesc doar ca adăpost: aici dorm, se înmulţesc şi hibernează. Pentru protecţia lor chiar şi anul trecut au fost închise cîteva peşteri din Apuseni. În privinţa liliecilor este important să nu îi deranjăm, mai ales cînd hibernează, adică între octombrie/noiembrie şi aprilie. O trezire din hibernare îi poate costa viaţa, pentru că îşi consumă rezervele de energie adunate pentru trecerea iernii. Deci, cînd vizitaţi o peşteră unde vedeţi că liliecii hibernează (sînt agăţaţi de tavan, înfăşuraţi în aripi şi nu vedem nici măcar unul că zboară), fiţi atenţi unde puneţi mîna, să nu atingeţi vreunul din greşeală şi nu faceţi poze cu flash lîngă ei. De regulă nu se trezesc uşor, nici de la o simplă fotografie, dar mai bine să fiţi prudenţi.

Un bine pe care îl puteţi face este, dacă aveţi un sac de plastic la voi, să adunaţi gunoaiele din peşteră: hîrtii, cutii de bere etc.

În rest, cel mai bun comportament într-o peşteră este rezumat astfel: nu luaţi nimic în afară de amintiri (sau poze - e o traducere din engleză), nu lăsaţi nimic în afară de urmele paşilor (dicton potrivit pentru orice ieşire în natură). După cum arăt mai sus, nu e indicat să schimbăm nici măcar locul unei frunze putrede.

Toate cele de mai sus le spun din perspectiva unui iubitor de peşteri, fascinat de ele încă din copilărie, deşi nu am depăşit nivelul de amator, din diferite motive. Sigur că sînt idei generale, nu toate peşterile reprezintă un ecosistem fragil şi unicat, sau vestigii arheologice sau paleontologice, dar asta nu înseamnă că nu merită protejate.

Închei consideraţiunile generale şi revin la peştera noastră. Înainte să plecaţi spre ea luaţi cu voi o sursă de lumină. De preferat o lanternă frontală, să vă lase mîinile libere. Ideal ar fi să aveţi o cască speo cu lumină, deşi în peştera de faţă nu e neapărat necesară, dar îţi dă un anume confort. Îmbrăcaţi şi încălţaţi ceva ce să puteţi murdări, pentru că în peşteră sînt zone unde e fie apă, fie noroi gros şi lipicios. O hartă a peşterii nu e necesară, în principal fiind vorba de o galerie unică şi un mic culoar secundar paralel cu galeria principală. Lungimea totală a peşterii este de 162 m şi o vizită pe îndelete ar trebui să dureze cam 45 minute. În două locuri veţi merge aplecaţi (înălţimi de 1 m), iar dacă abordaţi culoarul secundar şi căţărarea de la capăt vă veţi atinge serios de pereţi. N-ar strica nişte şerveţele, pentru că foarte posibil vă veţi murdări pe mîini de argilă şi poate vreţi să vă ştergeţi ca să puteţi pune mîna pe camera foto.

De preferat ar fi să vizitaţi peştera în perioade secetoase, sau iarna, cînd riscul să găsiţi înauntru bălţi este minim. Dacă este iarnă, atenţie la pereţi, pot fi atîrnaţi de ei lilieci care hibernează, priviţi cu atenţie unde vreţi să puneţi mîna. Vara liliecii zboară prin galerii, îi puteţi vedea dacă priviţi înspre tavan.

Mai puteţi avea cu voi şi un trepied, dacă aveţi pasiune pentru fotografii. O coardă şi un ham, pentru că am văzut că s-a amenajat un traseu de căţărare în prima sală, surplombat, pe tavan.

Temperatura în peşteră e în jur de 7 - 10 grade, aşa că hainele vor fi pe măsură: pantalon lung, hanorac, bocanci.

În satul Peştera se ajunge dinspre Bran, pe şoseaua naţională Braşov - Piteşti. După Bran intrăm în Moieciu. După cîteva sute de metri, la stînga este drumul spre Moeciu de Sus (spre complexele turistice arhicunoscute: Cheile Grădiştei şi alte pensiuni). Ţinem şoseaua naţională, care începe să urce către Fundata, pe dealul care desparte valea Moeciului (rîiul Turcu) de valea Zbîrcioarei. La nici 100 m după drumul la stînga e un drum la dreapta, cu indicator, spre Peştera. O luăm pe aici şi intrăm în satul Zbîrcioara (nu există indicator care să anunţe acest sat, puţini ştiu că e un sat separat, nu e nici Moieciu, nici Peştera), o pitorească vale îngustă. La dreapta este un drum de macadam către satul geamăn al Peşterii, Măgura, greu practicabil în condiţii meteo potrivnice. Ăsta e un paradox: în Peştera se ajunge uşor dinspre Moeciu, în Măgura - dinspre Zărneşti. Deşi ele sînt unul lîngă altul. Sigur, există căi directe de comunicare, dar am avut pe ele peripeţii pe ploaie sau zăpadă, cu o maşină de teren, aşa că nu sînt sigure decît cînd e uscat.

Continuăm pe asfalt în lungul pîrîului Zbîrcioara. Cînd valea se îngustează, traversăm un pod cu balustradă metalică galbenă. Asta e valea care duce la peşteră: cine doreşte, poate face o drumeţie pe jos, peste fîneţe. Cine nu, continuă drumul pe asfalt. Curînd, şoseaua părăseşte valea şi începe să urce Dealul Bisericii, dealul pe care este satul Peştera, în serpentine strînse, recent asfaltate. Aici ne dăm seama de ce în toată regiunea dealurile se numesc "muchii".

Ajunşi în sat, drumul devine de macadam. Trecem pe sub monumentul închinat crescătorilor de oi, pe al cărui soclu sînt dăltuite cîteva versuri din legenda Branului (nu ştiu cum să pun versuri unul sub altul, fără spaţiu între rînduri, aşa că le scriu astfel):

Tu GHICUŢĂ urci Vlăduşca/Pînă-n Pietrele lui Crai/Să-mi faci brînza cea mai grasă/Dar în coji de brad s-o dai/Afle vărul Secelean/C-a făcut-o un Peşterean

Din păcate nu am poze cu monumentul. Ştiam că am una făcută acum vreo 10 ani, dar oricît am scormonit hardul, nu am găsit-o.

Niţel mai sus, într-o curbă, sub o pensiune, se poate parca, întrucît vedem pe dreapta indicatorul către peşteră. Mai demult erau şi ghizi din sat, care veneau cu lanternă şi duceau turiştii acolo, posibil să fie şi acum, dacă simţiţi nevoia, întrebaţi. Oamenii sînt comunicativi.

De la parcare mai mergem pe jos 5 minute. Pornim pe un drum domol, pe curba de nivel. În zare vedem satul Măgura şi vîrful cu acelaşi nume, o creastă secundară a Pietrei Craiului. Înspre vale se văd case ale localnicilor, la distanţă considerabilă una de alta (vorba aia: pînă la vecinul mănînci o pîine, pleci în vizită pe lumină şi ajungi pe beznă).

La un moment dat avem de depăşit un gard. Nu vă faceţi probleme, în toată zona Branului gardurile nu sînt pentru turişti, sînt pentru animale. De altfel se şi vede că e lăsat loc de trecere. Tradiţia locului este de aşa natură că orice potecă trece prin locurile oamenilor, uneori treci chiar pe lîngă casa lor. Nu este nicio problemă. În Bran şi satele din jur nu a fost colectivizare, din strămoşi brănenii au avut pămînt, acolo e inevitabil ca orice palmă de teren să aparţină cuiva, aşa că gardurile sînt croite ca să nu împiedice potecile. Nu puţine trasee trec direct prin livezile sau curţile oamenilor.

După ce trecem de gard ajungem la o zonă cu bolovani prăbuşiţi. În stînga, cîţiva metri mai sus, se vede un panou informativ şi două grote. Cea din stînga e mică, cea din dreapta e gura peşterii căutate. Sub intrare se vede un zid, pesemne, după cum ne-a spus un localnic, peştera a fost folosită demult ca lăcaş de rugăciune.

Peştera debutează cu o galeria largă şi înaltă (maxim 8 m), în care pătrunde lumina destul de mult (20 - 30 m). În prima parte fiţi atenţi la podea, sînt săpături şi riscaţi să vă accidentaţi dacă nu vă uitaţi pe unde călcaţi. La cap nu e nevoie încă de atenţie, galeria este înaltă. După o cotitură pătrundem în lumea întunericului. Aici nu mai sînt săpături în podea, deci puteţi fi mai atenţi împrejur. Căutaţi cu atenţie pe stînga începutul unui culoar înalt şi îngust, care porneşte pieziş, paralel cu galeria, înspre înainte, pe care puteţi înainta cîţiva metri. Cei mai graşi au de depăşit două zone mai înguste aplecîndu-se. După vreo 10 metri este necesară căţărarea, iar culoarul e prea îngust, aşa că mai bine reveniţi la galeria principală.

După alţi circa 20 m, este necesar să vă aplecaţi şi să treceţi pe sub o arcadă joasă. Reţineţi locul, la întoarcere va fi mai greu de dibuit (la înapoiere veţi avea de trecut pe sub cea mai din dreapta arcadă, deşi impresia este că galeria merge înainte).

Acum pe podea sînt mici baraje care formează gururi, bazinaşe umplute cu apă. Toamna şi iarna nu au apă, doar argilă din plin. Dacă aveţi adidaşi lejer încheiaţi puteţi rămîne desculţi. Dacă e apă o soluţie ar fi descălţarea, dar mai bine căutaţi un mijloc de a depăşi bălţile, mai ales că nu sînt mari. De aici, nu mai este mult pînă la un fals capăt, un perete pe care ne putem căţăra şi continua vizita încă cîţiva metri, mergînd pe nişte bolovani prăbuşiţi, uşor instabili (fără pericol). Mergeţi cît mai puteţi, veţi observa că culoarul final începe să urce şi să fie prea scund şi îngust ca să merite efortul unei simple vizite. Aici este capătul porţiunii vizitabile. La întoarcere se observă că mai este un scurt culoar suspendat, cumva vizavi de cel pe care aţi mers, pe care se mai poate înainta cu atenţie cîţiva paşi. Coborîţi cu atenţie şi porniţi înapoi. Acum este un bun prilej să stingeţi orice sursă de lumină şi să faceţi linişte cîteva secunde. Aşa arată întunericul deplin, asta înseamnă să îţi bagi degetele în ochi, să nu vezi nimic!

Atenţie la întoarcere la locul unde se trece pe sub bolta joasă. Apoi, galeria se măreşte şi începe să mijească lumina. Puteţi aloca nişte minute admirării liliecilor, în galeria de la intrare, dacă este vară. Dacă nu, sigur aţi văzut deja cîţiva în hibernare prinşi de pereţi. Sînt nu mai mari decît o prună lunguiaţă.

Întîlnirea cu lumina şi căldura are farmecul ei. Ne odihnim o vreme, după ce am dezbrăcat hanoracul, contemplînd pastelul ce ne înconjoară din toate direcţiile.

Voi da o notă cadrului natural, dar nu 10, întrucît nu avem de-a face cu o peşteră spectaculoasă.

În vacanţe sau weekenduri nu veţi fi singuri, am întîlnit pînă la 4 grupuri distincte venite simultan la peşteră, de regulă neechipate: intră niţel, cît e lumină, şi se întorc. De cîteva ori am făcut pe ghidul pentru cine a dorit. Dar într-o zi oarecare veţi avea privilegiul de a fi singuri în toată peştera. Dacă e o zi mai aglomerată, nu ar strica să vă semnalaţi prezenţa, să nu se sperie alţi turişti cînd apăreţi dinspre măruntaiele muntelui.

Recomand o vizită, parcurgerea peşterii fiind uşoară, inclusiv pentru copii, dar dînd totuşi (pentru amatori) senzaţia unei mici aventuri de explorare: mici porţiuni dificile, o scurtă căţărare, un scurt pasaj îngust, care fac deliciul acestei vizite. Concreţiunile nu sînt spectaculoase, dar asta depinde mult şi de modul în care reuşim să le vedem. Într-o peşteră amenajată, speleotemele sînt puse în valoare prin iluminatul atent proiectat în acest scop. În peşterile neamenajate imaginaţia noastră este lăsată liberă şi ne revine nouă "sarcina" de a identifica şi admira concreţiunile interesante.

Nu uitaţi: nu luaţi nimic (în afară de gunoi), nu lăsaţi nimic!

Datele despre peşteră (dimensiuni, istoric) le-am luat din cartea Peşteri din România, ghid turistic, de Traian Orghidan, Ştefan Negrea, Gh. Racoviţă şi Cristian Lascu, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1984. În ghid, articolul despre această peşteră este scris de Cristian Lascu.

---

VIZUALIZĂRI: 3146 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI