Excursia la Paphos punctată cu peripeţii sau cum am ajuns din întâmplare la Petra tou Romiou

TIPĂREȘTE

Deşi către Paphos am pornit în prima noastră excursie din Larnaca şi poate că aşa era normal să încep, însă cum recunosc că de multe ori sunt „sucită” şi nu pot să-mi explic de ce, voi încheia seria articolelor referitoare la vacanţa cipriotă cu acest review dedicat celui mai mare oraş din vestul Ciprului.

Din Larnaca în Paphos, până la începutul verii lui 2016, nu exista o cursă directă de autobuz intercity (green buses), doritorii puteau lua un autobuz până la Limassol şi de acolo altul până în Paphos. Nu mică ne-a fost mirarea să vedem în staţia de autobuz că Paphos era noua destinaţie directă introdusă pe ruta Paralimni-Aya Napa-Larnaca-Paphos cu plecare aproape zilnică la orele 7,30 din Paralimni, 8,45 din staţia Finikoudes din Larnaca, durata pe întreaga rută fiind estimată la 3 ore.

Înapoi, plecarea din Paphos era stabilită la orele 16,00. Distanţa dintre Larnaca şi Paphos este de circa 140 km. Mă interesez şi aflu că drumul se parcurge în totalitate pe autostradă, cu excepţia abaterii prin Larnaca, deci nici o şansă să vedem Petra tou Romiou, locul de naştere al zeiţei Afrodita, ocrotitoarea insulei. Petra tou Romiou e o stâncă ce răsare din mare pe coasta sud-vestică a Ciprului lângă care Afrodita s-a zămislit din apa înspumată a Mediteranei, după cum ne spune legenda. Îmi părea un loc ce debordează de romantism, aşa cum îl văzusem în poze.

A doua zi de dimineaţă, ne înfiinţăm în staţie şi vedem un autobuz mai mic şi mai vechi faţă de celelalte pe care scria Paphos. Ne urcăm, luăm bilete de la şofer, din acelea de 15 €/persoană, valabile pe toate rutele intercity din ziua aceea, mă uit şi văd doar câteva persoane în autobuz. Printre ele, două doamne românce, distinse, mamă şi fiică, trecute de prima tinereţe. Intrăm în vorbă, ne povestesc că merg în Paphos pentru a se reîntâlni cu o prietenă veche, căsătorită şi stabilită de mulţi în Paphos, cu care nu se mai văzuseră de multă vreme. Erau două doamne venite în vacanţă, plimbate prin multe locuri din lume cu care am legat o conversaţie plăcută tot drumul, ba chiar am schimbat şi numerele de telefon şi bine am făcut, după cum aveam să ne felicităm mai târziu.

Nu trece prea mult timp de la plecare că şoferul începe să sesizeze că ceva nu funcţionează cum trebuie la maşina sa, se tot uita în dreapta, ba a şi oprit de vreo două ori pe banda de urgenţă analizând situaţia. Îl văd că vorbeşte grav la telefon şi cu 27 km înainte de Paphos ne spune să nu ne speriem dar el nu mai poate continua cursa pentru că are o defecţiune pe care se grăbeşte către un service să o remedieze, dar pe noi ne lasă la Petra tou Romiou, unde aveam să aşteptăm un pic autobuzul albastru care ne va fi dus în Paphos şi ne mai spune că pentru retur plecarea este la orele16,00 din locul unde ne lasă autobuzul albastru, adică din parcul de lângă vechiul port. Bucurie mare pe capul nostru, pe neaşteptate să vedem şi Petra tou Romiou nu era puţin lucru!

Ajungem, consultăm orarul autobuzelor şi ne dăm seama că mai avem la dispoziţie o jumătate de oră până la ora sosirii autobuzului albastru, timp suficient pentru a traversa strada să ne desfătăm privirile cu stâncile ce ies îndrăzneţe din Mediterana în locul bănuit că Afrodita s-ar fi plămădit din apele învolburate ale mării. Din păcate, acea zi nu a fost una însorită decât după prânz, la orele acelea o ceaţă alburie coborâse parcă să ne strice plăcerea, de aceea nici marea nu-şi mai afişa culoarea de cerneală. Strada se traversează printr-un pasaj subteran construit special ce porneşte chiar din staţia unde stăteam şi lângă care era un complex cu magazine de suveniruri, tavernă, cafenea, toalete, duşuri, articole de închiriat.

Autobuzul albastru a venit cu întârziere, chiar începuserăm să ne facem griji, căci timpul trecea şi noi nici măcar nu ajunseserăm în Paphos. Acesta n-a ţinut-o direct fiindcă era „un local” ce trecea pe la toate hotelurile, făcând staţii foarte des.

Aflasem că Paphos este de fapt compus din două oraşe: Kato Paphos (oraşul de jos) însemnând toată zona vecină cu marea şi Ktima (Paphosul de sus) , la 3 km în interiorul insulei, ceva mai departe de de agitaţia turiştilor. Obiectivele noastre de neratat pentru acea zi, aşa cum ni le propuseserăm dinainte, erau parcul arheologic cu faimoasele sale mozaicuri romane şi fortul din port, fiind conştineţi că nu prea aveam cum să ieşim din Kato Paphos.

În fine, sosirea în Paphos s-a făcut în apropierea vechiului port unde era capătul său de linie, într-un parc faţă-n faţă cu marea. De acolo am luat-o la picior pe promenada cu palmieri, bulevardul Poseidonos, pentru a ajunge la cetatea medievală din port, scop în care am trecut pe lângă Autoritatea Portuară, o sumedenie de chioşcuri, psarotaverne şi cafenele îmbietoare cu mesele aşezate până-n buza apei. Fortul, edificat din blocuri mari de piatră, atrage atenţia ca un magnet, aflându-se într-o stare foarte bună d conservare.

La castel am plătit intrarea de 2,5 €/persoană şi l-am vizitat nu chiar pe îndelete, căci la o evaluare mai atentă ne-am dat seama că timpul nu era chiar aliatul nostru.

Fortăreaţa din Paphos datează din timpurile vechi bizantine fiind ridicat în scop de apărare a portului, apoi a fost reconstruită de lusignani în secolul al XIII-lea după ce a fost distrus în cutremurul din 1222. În anul 1570 a fost deteriorată de veneţieni care n-au mai apucat s-o refacă pentru că în anul următor Ciprul a fost cucerit de otomani. După capturarea insulei, turcii au restaurat-o şi au întărit-o, dându-i aproximativ forma pe care o are astăzi. De-a lungul veacurilor, cetatea a îndeplinit mai multe roluri, înăuntrul său funcţionând şi o mică moschee atunci când garnizoana turcă o ocupa, ca închisoare şi chiar ca depozit de sare în timpul ocupaţiei britanice.

Am vizitat atât parterul cât şi etajul, am urcat pe acoperiş de unde priveliştea asupra portului şi a “oraşului de jos” este minunată. De pe acoperiş se pot observa cele douăsprezece creneluri unde odinioară cele douăsprezece tunuri apărau cetatea. Ne-am grăbit să coborâm nu înainte de a fotografia un pic chiar dacă soarele nu era foarte mărinimos cu noi.

Trecem iar pe faleza portului pentru a intra în parcul arheologic Kato Paphos, plătim biletele de 4,5 €/persoană, primim pe lângă broşuri şi harta sitului, urările de bun-venit din partea angajatului de la ghişeu care ne recomandă să nu ratăm principalele obiective în ideea că situl e foarte întins şi ne-am pierde printre ruine. Îi mulţumim şi gata, ne lansăm printre “pietroaie”!

Parcul arheologic Kato Paphos

Oraşul antic Kato Paphos a fost fondat în jurul anului 320 Î. C. deşi regiunea era populată cu un mileniu mai înainte. Acesta a devenit cel mai important oraş din Cipru sub dinastia egipteană a Ptolomeilor şi sub Imperiul Roman. Apostolii Pavel şi Barnabas au adus creştinismul în oraş în anul 45 D. C., iar Kato Paphos a rămas un oraş bogat şi cosmopolit până la cutremurul din 365. În Evul Mediu, Kato Paphos a fost unul dintre cele mai importante porturi maritime din Cipru, după care a decăzut, devenind o localitate mică de pescari timp de secole bune. Turismul şi descoperirile arheologice l-au transformat într-un oraş-staţiune înfloritor.

Se spune că este cel mai accesibil şi cel mai interesant sit arheologic din Cipru, însă la el încă se mai fac săpături, deoarece ruinele sale abia au fost scoase la lumină în 1962, evident din întâmplare, de un fermier din partea locului ce-şi lucra pământurile. Acum aparţine Patrimoniului Mondial UNESCO (din 1980), dar “acoperă” o perioadă de peste două mii de ani în urmă.

De asemenea, a schimbat definitiv concepţia asupra Ciprului în perioada stăpânirii romane în sensul că mulţimea de mozaicuri găsite pe pardoselile din patru vile romane indică faptul că acesta era un loc de o bogăţie ostentativă în zilele sale de glorie, ba chiar o destinaţie a căutătorilor de plăceri judecând după scenele ce prezintă zei şi oameni chefuind. Cele patru vile romane, în ordinea în care le-am găsit în sit, sunt: Casa lui Aion, Vila lui Tezeu, Casa lui Orfeu şi Casa lui Dionysos.

Imediat după ce-am intrat, am observat că aria sitului este brăzdată de alei bine amenajate, multe dintre ele şi pentru persoane cu disabilităţi, pe un panou apărea informaţia că din loc în loc există locuri gen tonomate de cafea, de unde turişti pot lua apă sau sucuri. Aria sa este foarte largă, iar Kato Pphos era protejat în perioada sa de prosperitate romană de un şir lung de fortificaţii şi şanţuri (zidurile romane) din care n-a rezistat decât cel riveran până-n zilele noastre.

Mai întâi am dat de Casa lui Aion unde am admirat primele mozaicuri ce fuseseră descoperite în 1983, datând din secolul al IV-lea D. C. Aproape toate îl înfăţişează pe zeul Dionysos, altele, însă, pe Apollo, pe legendara frumuseţe Cassiopeia şi pe Aion, zeitatea asociată cu timpul, după care a fost botezată vila. Ele sunt protejate de intemperii sub construcţii uşoare, acoperite, iar frumuseţea lor impresionează pe oricine. De jur împrejurul lor, turiştii se pot plimba contemplându-le în voie pe platforme suspendate, podeţe şi pot citi de pe panouri, informaţii referitoare la fiecare dintre ele.

Foarte aproape, formând practic un complex, se află Vila lui Tezeu şi Casa lui Orfeu. În timp ce prima este mare, cu multe foste camere pavate cu mozaicuri ce-l prezintă majoritatea pe Tezeu, a doua e mai modestă, aflată încă în săpături şi îl ilustrează pe muzicianul tragic Orfeu îmblânzind animalele sălbatice. În vila lui Tezeu mozaicurile se concentrează pe o temă eroică: Tezeu, înarmat cu o măciucă se pregăteşte de luptă cu Minotaurul, privit fiind de Ariadna, în timp ce Ahile este prezentat ca şi copil. Pot să spun că sunt nişte lucrări mai mult decât reuşite.

Situată ceva mai departe este Casa lui Dionysos care se poate mândri cu faptul că este cea mai mare dintre vilele opulente găsite la Kato Paphos şi conţine cele mai numeroase mozaicuri. Acestea îl reprezintă în principal pe Dionysos, zeul vinului, fapt ce a atras şi denumirea dată de arheologi.

Ne avântăm iar pe cărările din sit şi aflate la distanţă apreciabilă găsim grupate, încă patru obiective: farul, odeonul (teatrul roman), Asclepion-ul şi Agora. Cum farul nu suscita un interes major, ne-am îndreptat spre Asclepion, fost lăcaş de cult şi spital în acelaşi timp, clădire impozantă la vremea ei, din care coloanele prăbuşite te duc cu gândul la ceea ce a fost odinioară. Dedicat zeului medicinei, Asclepios, templul se făcuse renumit şi datorită talentelor vindecătoare ale preoţilor de aici.

Odeonul este spectaculos în primul rând că, de-acolo de pe deal unde e situat, oferă o perspectivă completă asupra întregului sit: de pe rândurile de sus se poate observa cu uşurinţă tot ce mişcă. În al doilea rând că e restaurat aproape în totalitate aflându-se într-o stare destul de bună şi nu în ultimul rând că, deşi, nu e prea mare având doar douăsprezece şiruri de scaune, e folosit şi astăzi pe timp de vară pentru diverse reprezentaţii muzicale şi de teatru. În vremurile sale de glorie, a rezistat cam trei sute de ani, din secolul al II-lea D. C., după care un cutremur l-a distrus în secolul al V-lea D. C.

Chiar în faţa micului odeon se află agora romană (piaţa), adică un areal de formă pătrată cu latura de aproape 100 m, la origine mărginit de porticuri cu coloane maiestuoase de granit din care astăzi n-a mai rămas aproape nimic. Agora era inima oraşului, aici era locul de întâlnire al multor cetăţeni romani, aici se discutau problemele economice, sociale, comerciale ale comunităţii, aici se ţineau adunările publice.

Cel mai frumos edificiu şi cel mai impunător din întregul sit, în opinia mea, este fortăreaţa medievală Saranta Kolones (patruzeci de coloane) , în traducere, de fapt rămăşiţele acesteia. Cetatea, construită la începutul secolul al XIII-lea de către regii lusignani pe ruinele unui castel bizantin şi-a luat numele de la numărul mare de coloane de granit care au fost găsite prăbuşite în sit. Ea a fost construită în scop de apărare, zidurile sale masive şi tocite, structurile de bolţi şi donjoane sunt înconjurate de un şanţ secat. A avut o viaţă scurtă, fiind distrusă de un cutremur în anul 1222.

Scurt s-a dovedit şi timpul nostru petrecut în Kato Paphos, pentru că se făcuse târziu şi noi trebuia să mergem în staţie să nu pierdem autobuzul. Am mai fi vrut să vedem şi bazilicile din sit, măcar teatrul elenistic, de aceea cum am văzut primul lucrător, l-am abordat întrebându-l cât timp ne-ar lua şi cum ajungem la ele, dat fiind că în imediata vecinătate aveam o şosea ce tăia situl de la nord până în port, iar obiectivele acestea erau situate de partea cealaltă a ei, aşa cum se vedea pe hartă. Îmi răspunde sec când îi spun că vreau la amfiteatru: “It's closed! ” şi mi-a tăiat macaroana.

Ne hotărâm să ieşim şi ne îndreptăm către parcul de unde credeam că vom lua autobuzul. După goana printre ruine mi-era o foame de lup, combinată cu „picioarele rupte” după atâta alergătură. Ştiam că nu mai era timp pentru o masă la tavernă.

Ne-am aşezat pe o bancă în parc, mi-am cumpărat un frappé de la un chioşc şi m-am apucat să-l savurez alături de nişte biscuiţi pe care-i aveam în rucsac. Deodată, soţul meu, mult mai vigilent ca mine, după ce cugetase, mă întreabă: „Nu ţi se pare ciudat că nici un pasager din cei cu care plecaserăm în autobuzul de dimineaţă nu e pe aici? ” Mă uit la ceas, văd că ar mai fi doar zece minute până la ora de plecare (16,00) şi răspund ruptă de oboseală că nu prea, deşi ar fi trebuit să mai apară măcar cineva. Se ridică brusc şi-mi zice că se duce să se intereseze în jur, la casa de bilete a autobuzelor albastre care era în apropiere, fiindcă i se pare ceva în neregulă.

Vine după vreo două-trei minute şi-mi spune pe un ton neliniştit că nimeni nu ştie să plece autobuzele intercity spre Larnaca de-acolo, ba mai mult că plecarea s-ar face din altă parte a oraşului. Atunci ne-am aminit de doamnele conaţionale cu care schimbaserăm numărul de telefon. Eram sigură că ele erau informate exact, mai ales că aveau parte de asistenţă locală. Sunăm şi ne spun că ele au fost conduse de prietena lor la locul de plecare al autobuzului, care era undeva în Ktima, dar noi să-l aşteptăm lângă parc, la stradă, lângă taverna Hondros, căci de acolo avea să ne ia şi pe noi.

Fuga la locul indicat unde mai dăm de nişte rusoaice pe care le-am recunoscut imediat de când veniserăm şi nu ne-am putut abţine să nu le întrebăm de unde ştiau unde să aştepte. Răspunsul lor a fost că au sunat la numărul afişat pe broşura cu rutele şi orarul autobuzelor pe care o primiseră fiecare la urcarea în autobuz de dimineaţă de la şofer, în scop de reclamă. Uimiţi, ne gândim că povestea putea lua o turnură, nu neapărat neplăcută, cât mai ales neaşteptată. Probabil am fi căutat o cazare pe undeva prin oraş şi ne-am fi reproşat unul altuia lipsa de atenţie, învinuindu-ne reciproc. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, gândurile rele s-au terminat aici!

Concluzie

Ştiu că în Paphos am mai fi avut multe locuri de vizitat şi am rămas cu regretul că n-am văzut mai mult, dar atât ne-a permis timpul cu care aproape că ne-am luat la trântă în fiecare clipă. Singurul lucru care mi-a displăcut realmente a fost această vizită ca o cursă contra cronometru şi desigur că aş vrea să revăd Paphosul fără să stau cu ochii pe ceas, să-l descopăr pe îndelete, să-l gust fără grabă. Însă pentru aceasta ar mai fi nevoie de încă o vacanţă în Cipru şi cine ştie când se va mai materializa... !

Surse de documentare: pliantele, broşurile primite la intrare

http://www.visitpafos.org. cy/archaeological_park. aspx

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=2tsRHAO97yg

---

VIZUALIZĂRI: 6329 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI