O duminică frumoasă pe Valea Ialomiţei.

TIPĂREȘTE

Sâmbătă 03 august, în cadrul unui eveniment mai deosebit în cadrul familiei, cineva a propus ca a doua zi să ne continuăm petrecerea undeva în natură, pentru a mai scăpa de căldura sufocantă anunţată de meteorologi pentru această perioadă.

Fiind mai în vârstă şi cunoscându-se totodată hobby-ul meu pentru excursii de tot felul, a picat pe mine sarcina, să găsesc un loc cât mai aproape de Ploieşti şi mai puţin aglomerat, unde să petrecem o duminică cât mai frumoasă. Grea sarcină, având în vedere că în wekeend Valea Prahovei şi chiar Cheia sunt cam full în această perioadă de timp.

Şi totuşi după analiza problemei, am găsit o soluţie în care să vizităm o parte din munţii Bucegi, în aşa fel încât să ocolim aglomeratele şi arhicunoscutele staţiuni de pe Valea Prahovei, Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga, Predeal. Pentru că dacă în staţiuni este loc pentru toată lumea, pe şoseaua de întoarcere acasă lucrurile se complică, cozile kilometrice de maşini punând la grea încercare nervii participanţilor la trafic.

Am ales să ne destindem pentru o zi şi să servim un picnic în cadrul naturii, undeva în zona Peşterii Ialomicioara, mai sus de locurile de campare (şi aici foarte aglomerat) şi aproape de Hotelul Peştera.

Am plecat mai de dimineaţă pentru a evita aglomeraţia şi la orele 8:00 deja făceam stânga la Sinaia pe DN 71 spre Târgovişte. După un urcuş în serpentine, am ajuns la indicatorul care ne-a orientat în dreapta pe DJ 713, spre Piatra Arsă şi Peştera. Pe un drum asfaltat în serpentine, străjuit de brazi falnici şi după ce am trecut de cabana Cuibul Dorului, am ajuns la o curbă largă şi cu un mic loc de parcare, unde am oprit şi am admirat culmile şi văile munţilor din jur.

Am mai urcat un pic şi am ajuns într-un platou, unde pe partea stângă se află o mică cabană. Un indicator ne arată drumul înainte spre Piatra Arsă şi stânga spre Peşteră. Dacă până aici am venit pe asfalt (turnat de vreo doi ani), de aici coborâm o pantă „dulce”, pe un drum forestier destul de bun. Nu mai trecusem pe aici de vreo 8 ani şi se pare că între timp s-a mai făcut câte ceva pe acest drum, chiar dacă nu s-a asfaltat.

Am coborât destul de repede, am intrat în DJ 714 ce duce la Moroeni-Târgovişte, am luat-o la dreapta, am ajuns la Barajul Bolboci de pe râul [Ialomiţa şi aici o mică surpriză. Dacă acum 8 ani am făcut la stânga pe un drum forestier paralel cu o latură a lacului Bolboci, de data aceasta am luat-o prin dreapta, pe un drum proaspăt asfaltat, care se sfârşeşte în coada lacului.

Aici am dat de un camping mai mic, într-o poieniţă înconjurată de brazi tineri şi multă iarbă. Mi-a plăcut mai mult acest mic loc de campare, faţă de cel mare situat mai sus, superaglomerat şi care seamănă într-un fel cu „Babilonul”de pe Valea Cerbului de la Buşteni.

Mai departe, după ce am trecut de Vila Coteanu, am ajuns într-un platou pe lângă râul Ialomiţa, înţesat de maşini şi corturi, cel mai mare camping pe care l-am văzut vreodată. Cele două drumuri neasfaltate (dreapta spre peşteră, şi înainte spre Cabana Padina), trec printre maşini şi corturi. Datorită acestui lucru, acestea împreună cu vegetaţia din jur, aveau praful depus pe ele de un deget. M-am şi mirat iniţial cum de pot sta aceşti oameni într-un asemenea loc.

Aveam să aflu la plecare că în stânga campingului era construită o imensă scenă, unde se desfăşura un festival de rock altenativ (Padina Fest), unde formaţia „Alternosfera” din Chişnău avea program în perioada 31 iulie-04 august 2013. Am continuat drumul spre peşteră şi în dreptul ei pe drumul neasfaltat, am parcat pe dreapta alături de maşinile altor turişti.

Am vizitat mai întâi biserica cu hramul „Sf Ierarh Nifon” din cadrul Mănăstirii Peştera, chiliile şi turnul clopotniţă de la intrare. Această biserică a fost construită în anul 2006 şi nu trebuie confundată cu biserica de la intrarea în peşteră.

Apoi pe nişte trepte din beton, am coborât spre albia râului Ialomiţa pe lângă gardul mănăstirii, am trecut o mică punte cu grilaj de metal, am urcat alte trepte, am ajuns la o poartă din lemn şi de aici pe o alee naturală străjuită în dreapta de răul Ialomiţa şi Cheile Urşilor iar în stânga de un masiv muntos, am ajuns la intarea în Schitul Peştera.

Intrarea în Peştera Ialomicioara se face prin poarta de intrare a acestui schit. Istoria aceestuia se află scris în stânga şi dreapta porţii de intrare. Primele atestări documentare sunt din prima jumătate a secolului XVI, cănd pe vremea lui Mihnea cel Rău sunt ridicate aici primele chilii şi o bisericuţă din lemn.

Acestea au ars în mai multe rânduri, incendiul din 1818 distrugând schitul din temelii. Refăcut în 1901 în actuala formă, este distrus parţial de incendiul din 1961 şi refăcut în 1993 cu ajutorul acţionarilor de la fabrica de ciment Fieni. Tot cu această ocazie este refăcută şi biserica din incintă cu hramul „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.

După vizitarea schitului, am mers la casa de bilete din dreapta bisericii, unde pentru 8 lei adulţii şi 4 lei preşcolarii, am primit permisiunea de a vizita peştera, după ce în prealabil am urmărit harta de vizitate şi instrucţiunile de siguranţă afişate la poarta de intrare.

După vizitarea peşterii şi a micii colecţii de flori de mină de lângă casa de bilete, am coborât spre Cabana Padina, de pe Valea Horoabei. Ne-am plimbat de-a lungul răului Ialomiţa, prin poieniţe de poveste, ne-am răcorit cu apă de izvor, ne-am odihnit pe pături şi chiar am făcut plajă (unii dintre noi).

La ora servirii picnicului, am luat maşinile, am trecut de hotelul Peştera şi Vila Ovidiu şi am traversat o mică rampă spre staţia de îmbarcare a telefericului ce urcă la Babele. Aici pe un vast platou am parcat pe lângă celelalte câteva zeci de maşini, după care am căutat un loc umbrit pe sub brazi să servim picnicul.

După ce am servit masa şi ne-am făcut siesta, eu şi încă patru coechipieri am hotarât să escaladăm micul munte („ mic”am zis noi când l-am privit de pe platou), numit Picioru Babelor din stânga staţiei de teleferic. Am luat-o pe marcajul spre Babele şi după cca 500 de metri am întâlnit un pieptiş de vreo sută şi ceva de metri care ne-a cam tăiat răsuflarea.

Unii dintre noi (din păcate cei mai tineri), au început să se vaite propunând la un moment dat să ne întoarcem. Am continuat totuşi, am mai urcat încă un pieptiş pe cărarea marcată, după care am făcut stânga şi am suit pe un platou cu iarbă situat la cca 60% din înălţimea întregului munte. Ajunşi la această înălţime, am admirat toată Valea Ialomiţei, şi toate frumuseţile din jur. În acest punct mi-a fost cu neputinţă să mai conving coechipierii că putem ajunge până sus.

Iniţial am fost de acord cu ei din spirit de echipă, dar nu-mi dădea pace gândul că mă aflu atât de aproape de vârf şi să abandonez. Salvarea a venit tot din partea lor, care văzându-mă abătut, mi-au propus să urc singur, iar ei să mă aştepte prăjindu-se la soare. Cel mai mic coechiper al echipei ( frumoasa Sara de 11 ani), sare în sus de pe iarbă şi... „merg şi eu nea Traiane”.

Am urcat până în varf, aici deja nu mai era cald, bătea vântul, iar imaginile ne-au copleşit cu frumuseţea lor. De pe fiecare vârf al piciorului Babelor, în fapt nişte pietre şlefuite în diferite forme de intemperiile vremurilor, admiram relieful din jur şi nu ne mai săturam.

De aici se văd destul de bine Babele, munţii Coteanu, munţii Obârşiei, munţii Doamnei dar mai ales Valea Ialomiţei cu toate obiectivele din jur până aproape de Vila Coteanu. Ne-am despărţit cu greu de aceste privelişti, am coborât aproape de staţia telefericului, unde dintr-un loc amenajat am luat apă rece ca gheaţa, apoi ne-am pregătit pentru îmbarcare.

La întoarcere nu am mai luat-o pe drumul cel nou (acum în stânga lacului Bolboci), ci de la primul camping am făcut la dreapta pe drumul forestier, am trecut prin Cheile Tătarului, apoi pe lângă Cabana Bolboci, o cabană foarte veche (construită în 1926) şi am intrat în DJ 714.

Pentru a evita aglomeraţia de pe DN1, am continuat pe DJ 714 până la Moroeni, apoi pe DN 71 spre Târgovişte. Deşi până la Moroeni sunt 35 de km de drum forestier şi per total este mai lung cu cca 30 km, cred că e de preferat această variantă de întoarcere mai ales la sfârşit de wekeend.

Şi pe DN71 se formase spre seară o mică coloană din vreo 10 maşini, dar s-a mers constant, cu viteză legală, iar pe tot traseul nu am văzut nici urmă de poliţist, care de multe ori mai mult încurcă decât fluidizează circulaţia.

---

VIZUALIZĂRI: 5335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI