Tăul în care se aruncă 'Ursul' - Izbucul Tăuz

TIPĂREȘTE

Izbucul Tăuz este amplasat cam la 9 – 10 kilometri de localitatea Gârda de Sus și se ajunge la el pornind din centrul localității mai sus amintite, pe un drum asfaltat, în lateral, care duce spre stânga de cum vii dinspre Arieșeni. La acea intersecție, unde părăsești drumul național, vei vedea un panou indicator cu obiectivele pe care ai posibilitatea să le vizitezi pornind pe acel drum lateral.

Îngusta şosea asfaltată ce porneşte din intersecţie, șerpuiește pe Valea Gârda Seacă, în stânga curgând frumoasa Gârda iar în dreapta fiind flancată ba de pereți drepți de stâncă, ba de pante îmbrăcate în păduri de brad și tufe de vegetație. Cam după 1 - 2 kilometri, ajungi la o intersecție de unde drumul, ce trebuie urmat pentru a ajunge la Izbucul Tăuz, se transformă în drum forestier, plin de pietre și praf, pe vreme frmoasă, sau de noroi pe timp de ploaie care-ţi va umple mașina de glod de culoare gălbuie. Tot din acea intersecție, spre dreapta, se continuă un drum betonat care te duce prin Cheile Ordâncușei, și după aceea încă 23 de kilometri până la Peștera Scărișoara.

Mergând mai departe pe drumul forestier, după intersecție, se trece de Cătunul Dobrești, ultimul loc unde casele sunt așezate aproape unele de altele, cât de cât, semănând a așezare omenească organizată. Urmează, la câțiva kilometri, mergând în sus pe Valea Gârda Seacă, cătunul cu același nume, cu câteva case risipite ici – colo, iar până la Izbucul Tăuz drumul continuă șerpuind pe marginea apei, când pe dreapta când pe stânga, împodobit fiind de case răzlețe construite în locuri de o frumusețe idilică, parcă desprinse din basme, având impresia că dorința celor care și-au construit acolo casele a fost de a pătrunde și a-și trăi viața într-o lume a poveștilor.

Cam după 9 – 10 kilometri de mers, dinspre Gârda de Sus, drumul ajunge în Cătunul Filești. După ultima casă de pe partea stângă vei vedea scris mare, cu albastru, pe un stâlp, numele Izbucul Tăuz, sub inscripţie fiind desenată și o săgeată, care-ți arată direcția în care să te deplasezi, precum și semnul turistic „cerc albastru”. Tot acolo, aproape de ultima aşezare, se văd și ruinele unei construcții, din pietre de râu, care a fost odată Moara lui Filea. Pârâul Gârda Seacă este în stânga iar peste valea lui, undeva în dreapta - faţă, se vede Piatra Tăuzului pe partea opusă fiind Dealul Ocoale cu Vârful Ocoale.

Izbucul Tăuz, mai cunoscut în zonă și sub numele de Izbucul de la Moara Filii, este de fapt, simplu şi concis definit, un loc de unde izvorăște apă. Atât! Înainte de orice explicaţie sau descriere este bine a se explica etimologia cuvintelor care formează numele acestui izvor, pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor. Astfel, cuvântul ”izbuc” înseamnă izvor a cărui apă țâșnește brusc și intermitent, avându-şi obârşia în cuvântul ”a izbucni”, ca asemănare cu ”a țâșni”, iar ”tăuz”, inexistent în DEX, departe de a fi un nume propriu este de fapt un cuvânt cu proveniență din limba maghiară. Acesta provine din cuvântul maghiar ” tó”, pronunțat cu un ”o” lung și care înseamnă ”lac”, la care i s-a mai adăugat litera ”z” devenind ”tăuz”. Cuvântul românesc asemănător cu ”tăuz” este cuvântul ”tău”, de asemenea cu sens de lac, baltă, foarte des utilizat în Transilvania şi mai ales în zona Maramureşului.

Locul de unde trebuie să părăsim drumul forestier este deasupra văii, în stânga ei, cursul de apă fiind ascuns de copaci și vegetație, care copaci și vegetație de altfel îmbracă toate dealurile dimprejur precum și toată valea, atât cât poți cuprinde cu privirea. Pornim pe o potecuță, în jos, printre vegetație și copăcei tineri iar în stânga ni se arată Gârda Seacă, a cărei ape au adunat deja pe cele ale Pârâului Spurcatul și ale Pârâului Sohodoale, care s-au împreunat ceva mai în amonte, înainte de izbucul Tăuz.

Valea, plină de pietre mari și foarte lată, păstrează urmele viiturilor ce au trecut prin ea, cu trunchiuri și crengi de copaci țintuite între pietrele de culoare gri albăstrui, pline de mușchi și licheni, semn că sunt timpuri când apa aici crește foarte mult, măturând tot ce-i stă în cale, arătând muritorilor încă o dată, dacă mai era nevoie, forța nemărginită și supremația naturii asupra tot ce mișcă sub soare pe acest pământ.

Mica potecă de pământ duce spre albia pârâului, de unde continuă pe lângă acesta, trecând peste și printre pietrele de toate mărimile, până ce ajungem la o punte, un pasaj încropit din două trunchiuri de copaci, foarte lungi, unul mai gros și unul mai subțire, prinse între ele la capete și pe alocuri cu sfoară, sprijinite la capeți pe două pietre uriașe și puse de-a latul pârâului, care să te treacă pe partea cealaltă fără a te uda pe picioare. Pentru orășeni, mai neobișnuiți cu astfel de treceri care aici sunt peste tot unde este nevoie, s-a încropit și o balustradă, care să-i ajute să-și păstreze echilibrul și traiectoria în trecerea peste apă.

Trecem pe partea cealaltă a pârâului și mergem pe malul drept al acestuia, pe lângă un perete stâncos, a cărui stânci sunt îmbrăcate și ascunse privirii de pomi și vegetație și cam după 100 de metri ajungem la o confluență de ape, acolo unde apa izvorâtă din Izbucul Tăuz, care vine din dreapta, se amestecă cu apele celor două pârâuri, Sohodoale și Spurcatul. Tot acolo întâlnim și a doua punte, care ne trece, de data aceasta, pe malul stâng al apei ce iese din Izbucul Tăuz, respectiv Gârda Seacă. Și această punte seamănă foarte mult cu prima, cu deoasebirea că, peste cele două trunchiuri de copaci, au fost prinse două scânduri late, pe toată lungimea ei, lucru benefic pentru cei neobișnuiți cu astfel de treceri acrobatice. Spre deosebire de prima punte, aceasta este mai lungă și este sprijinită, la mijlocul ei, de un butuc fixat pe o imensă piatră, care seamănă cu un bloc paralelipipedic din beton, care stă falnic în mijlocul pârâului. Balustrada de lemn este și ea la locul ei, de la un capăt la celălalt. Tot pentru… aşa.

Mai mergem preț de câțiva zeci de pași printre brazii tineri, unde lumina dintre copaci primeşte o tentă roşiatică asemenea potecii pe care călcăm datorită scoarţei roşiatice şi frunzelor ruginii de pe jos, și în faţa noastră se arată un perete vertical, stâncos, la baza căruia, plin de pietre pe margine, se vede un mic lac de culoare verde albăstruie. Tăul! Am ajuns la Izbucul Tăuz. Apa ce iese de sub munte, din izbuc, se prelinge molcom la vale, pe lângă stâncă, prin partea stângă. Peretele stâncos, foarte înalt în partea în care se scurge apa, respectiv spre stânga, cam de 20 – 25 de metri, este golaș, doar din loc în loc fiind crescute câteva smocuri de iarbă. Înălţimea peretelui descrește precum ochiul mătură coama înălţimii spre dreapta, ajungând, în marginea din dreapta, cam la o măsură de 10 metri, partea de sus fiind plină de copaci și vegetație până spre vârf. Ca fapt divers, de acolo de sus, de pe partea mai mică a peretelui stâncos, a sărit în apa lacului Izbucul Tăuz, exploratorul Bear Grylls, în ultima parte a filmului care prezenta aventura lui în România.

Apa care iese de sub munte prin Izbucul Tăuz este de fapt apa care intră în munte prin peşterile Coiba Mică și Coiba Mare, aflate la câțiva kilometri mai în amonte. După un traseu subteran de cam 400 de metri fiecare, apele care intră în Peştera Coiba Mică, respectiv Pârâul Gârdișoara, și cea care intră în Peştera Coiba Mare, respectiv Pârâul Coibița, se întâlnesc în subteran într-o încăpere intitulată Sala Confluenței, după care-și continuă drumul, împreună, prin adâncuri, preț de 4 kilometri, până ce ajung să iasă afară prin Izbucul Tăuz. Traseul subteran al apei, cei 4 kilometri, a atras foarte mulți cercetători și speologi, în special datorită faptului că este foarte greu de străbătut fiind o adevărată provocare. S-a încercat străbaterea traseului subteran pornind din toate cele trei capete, respectiv prin cele două coibe precum și prin Izbucul Tăuz dar fără succes, până în zilele noastre nefiind încă parcurs, în totalitate, de nici o ființă omenească.

Există două mari piedici în explorarea acestui dificil traseu. Prima este un lac intitulat Lacul Morții care se află în partea dinspre cele două coibe, cam la 400 de metri, în aval, după Sala Confluenței. Lacul este plin de atât de multe trunchiuri de copaci și crengi, aduse de apă de la suprafață, încât, deocamdată, traversarea lui este considerată imposibilă datorită riscului foarte mare pe care-l prezintă. Al doilea obstacol se află la Izbucul Tăuz, în capătul celălalt al cursului subteran.

Izbucul Tăuz este de fapt un izvor a cărui funcționare și construcție naturală aduce cu cea a unui sifon, respectiv apa adunată într-un locaș gol, o cameră de acumulare din munte, iese brusc la suprafață în momentul când nivelul apei acumulate în cameră atinge nivelul cotului sifonului. Ieșirea apei poate fi violentă sau molcomă, depinde de debitul de apă. Când am fost noi acolo, datorită secetei, singura activitate vizibilă în acest sens erau jeturi foarte slabe de apă care ieșeau din subteran și care tulburau timid oglida lacului, modelând cercuri concentrice care se deplasau parcă obosite spre marginile acestuia.

Prin urmare, galeria prin care apa ajunge la suprafață, la Izbucul Tăuz, are un plan descendent, coborând în adâncuri preț de 87 de metri, după care traseul devine ascendent. Se presupune că lungimea totală a sifonului este de vreo 400 de metri, din care au fost străbătuți şi exploraţi cam 375 de metri, mai rămânând aproximativ 25 de metri până la traversarea completă a acestuia de unde, în continuare, se presupune că traseul subteran al apei ar fi mai ușor de parcurs.

Mulți speologi și scafandri au încercat, fără succes însă, în repetate rânduri, să treacă de acest sifon dar încercările lor temerare au culminat, în anul 2002 cu o tragedie, cu moartea unuia dintre ei, de naționalitate poloneză, care se spune că a rămas blocat la peste 80 de metri adâncime sub apă în sifonul izbucului, după spusele unora datorită truchiurilor și crengilor de copaci, iar după spusele altora după ce i s-ar fi defectat, spun unii, sau spart, spun alţii, tubul de oxigen. În partea dreaptă a lacului, pe stâncă, este plasată o plăcuță comemorativă din bronz, care a fost pusă acolo în cinstea acelui speolog polonez decedat.

Ne aşezăm pe pietrele de la marginea micului lac şi privim cum micile rotocoale de apă, unde acvatice pe faţa lacului, curg spre margini, în partea stâncoasă spărgându-se de piatra muntelui iar în partea unde malul este lin, produc minuscule valuri, mişcând uşor, ca într-un vals, muşchii crescuţi pe pietre. Cerul senin, fără nori, lasă lumina şi căldura bunului soare să atingă peretele stâncos care asemenea unei oglinzi le reflectă încălzind tot locul, care împreună cu liniştea locului şi susurul molcom al apei, ce se aude mai încolo curgând la vale, ne produce o stare de pace şi linişte profundă.

Câţiva tineri, dezbrăcaţi la bust, care erau deja acolo când noi am ajuns, stau ghemuiţi, pe marginea apei, pe nişte pietre mai mari, tăcuţi şi nemişcaţi, privind gânditori apa de culoare verde smarald a micului lac. Ne uităm la ei şi vreau să le spun să se tragă la o parte pentru a ne lăsa să ne fotografiem în faţa izbucului, numai noi, fără ei în cadru. Când mă apropii de ei, unul din ei îi spune ceva, neinteligibil pentru mine, altuia şi-şi întoarce faţa tristă spre mine. Întorc capul instinctiv în spate, privesc peste umăr spre malul înnierbat şi le văd rucsacurile. Pe unul din ele este pus un steag. Sunt polonezi!

Renunţ la idee, ne fotografiem cu câteva cadre laterale şi plecăm înapoi spre maşină. Fie-i ţărâna uşoară!

Lucruri de luat aminte:

- Dotaţi-vă cu haine lejere şi încălţăminte sport;

- Apa din micul lac este foarte adâncă. Aveţi mare grijă de copiii, dacă sunt cu voi!

- Luaţi cu voi mult timp liber pentru relaxare şi meditaţie. Este un loc numai bun pentru aşa ceva.

- Link-ul cu saltul lui Bear Grylls: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4894 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI