Atunci când drumul spre casă face parte din vacanță

TIPĂREȘTE

Ultima zi de vacanță... La întoarcerea din Hydra, ferry ne-a lăsat în Pireu puțin după ora 9:30. Avionul nostru decola după-amiază, pe la 5, ceea ce însemna că mai dispuneam de un răgaz de câteva ore pe care eram liberi să le petrecem cum aveam chef... Și de ce să nu mergem undeva unde n-am mai fost?! Sau unde am mai fost?! :) Dacă eu îi dusesem pe ai mei într-un loc drag mie, pe care îl vizitasem cândva, acum era rândul lui Tati să facă același lucru pentru noi: Vouliagmeni.

Cum am ieșit din port, am și fost acostați de o gașcă de taximetriști, care mai de care mai vocal, ceea ce mi-a adus aminte de plaiurile mioritice și mi-a reconfirmat originea noastră balcanică. Ne-am lăsat seduși însă, ca să câștigăm timp și l-am întrebat pe fericitul câștigător cam cât avea să ne coste cursa până acolo, să nu avem surprize la destinație. „Cam 20-25 euro.” Taci, că supraviețuim!

Drumul a urmat linia țărmului, spre sud, traversând mai multe localități despre care citisem că sunt numai bune de luat cu asalt de atenieni în zilele caniculare de vară. Dealtfel, Vouliagmeni însuși este una dintre aceste destinații, și încă printre cele mai selecte, aflându-se la doar 23-24 km de tumultuoasa capitală a Eladei. Orășelul se desfășoară pe două peninsule, Megalo Kavouri și Micro Kavouri (Crabul Mare și Mic) și puțin pe o a treia, numită Lemnos, unde se găsește Lacul Vouliagmeni, un fenomen geologic straniu și special, care a dat și numele așezării. Taximetristul ne-a lăsat aproximativ acolo unde începe Micro Kavouri, în buza unui parc, indicându-ne cu ambele mâini aria turistică: și în stânga, și în dreapta. Nu mai știu exact cât a costat cursa, în jur de 20 de euro, dar știu că ne-a sugerat că ar trebui să-i adăugăm un bonus de 2-3 euro, că am avut bagaje multe și mașina a consumat combustibil suplimentar! :)) Șmecher băiatul, ce să zic!

Cele multe bagaje însemnau câte un troler mic de fiecare și câte o chestie de umăr, genul de bagaj de mână admis de liniile aeriene low cost, ale căror clienți fideli suntem, alături de milioane de alți români călători... N-aveam altă soluție decât să le tragem după noi, ceea ce poate părea un pic aiurea, dar dorința de a ne lămuri de ce e atât de celebru acest loc era atât de mare, că nici nu ne-a trecut prin cap să crâcnim! Am pornit-o deci voinicește chiar în față, să cucerim mai întâi Crabul cel Mic!

Era duminică dimineață, o zi însorită și călduță de mijloc de februarie, dar atenienii nu păreau să se fi trezit după parangheliile de sâmbătă seara, căci șoseaua era puțin circulată, iar trotuarele nici atât. Am lăsat pe dreapta părculețul unde fuseserăm depuși de nenea cu taxiul și am traversat pe partea cu marea, ce se zărea albastră și calmă dincolo de niște terenuri de tenis împrejmuite, înconjurate de spații verzi frumos îngrijite; deja îmi plăcea ce vedeam!

Depășirăm apoi terasa Clubului Nautic din Vouliagmeni (porțile larg deschise, umbrelele strânse, mesele și scaunele așteptau stinghere, scăldate în razele soarelui tânăr), apoi ne-am tras un pic sufletul pe micuța faleză străjuită de palmieri, cu ronduri parfumate de rozmarin înflorit, de unde ni se desfășura întreaga priveliște a plajei pustii, nisipoase, cu ape puțin adânci, după cum abia vălurea apa la mal. Dincolo de plajă, vreo două culmi muntoase, nu prea înalte, pe pantele cărora se cățărau case albe; acolo trebuie să fie lacul cel fermecat...

Am vrut să ne continuăm plimbarea, când tocmai ce am zărit dincolo de șosea un indicator turistic. „Ia stați voi aici cu bagajele, să văd io ce-o fi!” Cică ceva ruine de templu de-al lui Apollo Zoster. Wow! Degeaba le-am căutat însă, că nu le-am găsit defel, ceea ce m-a făcut frustrată și nefericită pentru moment!:( Google mă oftica și mai tare, că-mi arăta poze cu resturi de coloane dispuse într-un desen rectangular. Abia mai târziu am realizat că situl arheologic se află de fapt dincolo de intrarea la plaja privată Astir, pe care abia-abia am reușit s-o întrezăresc printre ochiurile unui gard de sârmă. Tot Google mi-a mai îndulcit un pic frustrarea când mi-a comunicat faptul că ruinele au fost descoperite întâmplător pe la începutul sec. 20 de niște copii de la orfelinatul din oraș care se jucau pe plajă și că, deși în vechime templul a fost ridicat pe un mic promontoriu, azi - terenul erodându-se - se află practic la nivelul mării, fiind deseori inundat de valurile furioase, în timpul furtunilor.

Am continuat să urcăm ușurel tot pe lângă mare, apoi am coborât puțin, apoi am urcat iar... Nu sunt mari pantele, dar chestia cu trolerele ne-a făcut pe alocuri să gâfâim olecuță... Noroc cu peisajul care se schimba în permanență și pe care „se necesita” să-l imortalizăm periodic! ;) Ca idee, Crabul ăsta Mititel e de fapt un soi de parc natural, plin de pini de-ăia frumos mirositori, prin care din loc în loc sunt plantate de mâna omului diverse chestii prozaice, cum ar fi dormitorii și mâncătorii... Că veni vorba, taman ce ne amintirăm că practic cam săriserăm peste micul dejun, gazda noastră din Hydra se dăduse lovită în aripioară și, în afară de o cafea (fără de care nu prea putem funcționa dimineața niciunul dintre noi), altceva nu prea mirosiseră burticile noastre!

„Hai, Tati, că ziseși că mai fuseși pe-aci!” „Da, dar e mult de-atunci! Și ne-au adus cu autocarul, am halit și am plecat!” Tot săracu' Google!... Hai, că dacă mai mergem un pic dăm în port și acolo e o cafenea... Zis și făcut. Port am zis?! „Marina” cică ar fi corect, adică tot un fel de port, dar de fițe... Ce bărcuțe! Dar ce bărcuțe!!... Ne-am oprit un pic în vârful dealului să le admirăm, că aveam ce, și coborârăm pe urmă panta accentuată către liman (deja mă umbrisem imaginându-mi cum va fi când va trebui s-o urc la loc!).

Cafeneaua Moorings ne aștepta, într-adevăr, în cochetul port și până nu am intrat nu ne-am dat seama că era unul din acele locuri selecte pe care de obicei le evităm. Sigur, trebuia să ne prindem, după ce yachturi îi făceau vecinătate, dar cred că eram toți trei în hipi (= sinonim pentru hipoglicemie, conform unei paciente) și nu mai gândeam limpede. Așa că am pășit cu nonșalanță dincolo de ușa pe care ne-o deschidea larg un tip la costum și cravată (probabil șeful de sală, am bănuit ulterior). Ei bine, deși arătam ca prinși de pe gârlă și târam după noi propriile papornițe (deci clar nu arătam ca unii taman coborâți de pe vreo „bărcuță” ancorată în port), nu am fost dați afară, ba chiar am fost invitați cu un zâmbet larg să poftim, dar... să lăsăm valizele într-o cameră specială, cum sunt cele din hoteluri. Ceea ce ne-am conformat cu bucurie.

Tot șeful de sală ne-a condus spre una din mese. Restaurantul era ocupat în proporție de cam 20% și două laturi ale sale dădeau spre mare, priveliște superbă deci; ochisem deja masa din colțul-stânga, acolo unde se întersectau cele două laturi de mai sus, dar ni s-a spus că-i rezervată (deși până am plecat noi de-acolo n-a venit nimeni). Am căpătat însă masa din colț-drepta, vedere parțială spre mare și am zis bogdaproste, erau multe variante mai rele... Ceea ce însemna că un pic-un pic aveam totuși fețe de Moorings! :)

Am primit imediat meniuri, oferta de mic dejun era destul de bogată; mi-au sărit însă în ochi ouăle Benedict, despre care aveam o idee de pe vremea când singurul post TV pe care îl urmăream era Paprika, însă nu degustasem niciodată... Prețul se apropia de 12 euroi, dar... dacă-i bal... Tati și Istețica au ales câte o omletă cu diverse chestii. Plus câte o cafea de fiecare, să reîncărcăm Duracelu'. Am primit și apă din partea casei, în spiritul ospitalității grecești.

Evident că a trebuit să vizităm și toaleta stabilimentului și vă anunț că de obicei nu fac poze prin bude, nici nu-mi iau telefonul cu mine, de data asta l-am luat, pesemne am presimțit că am de ce. Mi-a plăcut fototapetul cu blonda de la cârma yachtului (era din același film și mie îmi plac filmele și în general poveștile). Mi-a plăcut și recipientul cu săpun lichid, un soi de... damigeană, n-am mai întâlnit așa ceva. Ordine și curățenie de 5 stele, desigur.

Mâncarea a venit destul de repede și a fost gustoasă și sățioasă. În timp ce ne savuram cafelele, Istețica s-a pus pe râs, așa, din senin... M-am uitat către ea ușor îngrijorată. „Mă gândesc ce contrast! Acum două zile eram în locul ăla din Metochi și acum suntem aici!” Amuzant, chiar așa! Micuța tavernă-magazin din micuțul port Metochi era fix opusul luxoasei cafenele Moorings! În ambele însă am fost bine primiți, în ambele ne-am simțit până la urmă în largul nostru... Care o fi de fapt lumea noastră?!...

Nota de plată nu ne-a destabilizat bugetul: 36,7 euro. Ne-am recuperat bagajele și am pornit mai departe...

Google mă trăgea de mânecă, mai era ceva interesant în zonă de văzut, o bisericuță parțial scobită în stâncă, un design ciudat, neobișnuit. O zărisem oarecum pe promontoriul din dreapta, prost luminată, căci soarele era în spatele ei... Eram sătui însă de tras de trolere și am renunțat să ne apropiem, deși acum regret maxim. Agios Nikolaos Kavouriou (un fel de Sf. Nicolae al Crabului, mă rog) o cheamă și o să pun o poză luată de pe net, să vedeți ce interesantă e. Data viitoare acolo sunt!

Ne-am întors fix pe unde am venit, căci obiectivul nostru principal era lacul, ce se afla dincolo de golf. Iar urcat, iar coborât, și din nou urcat, și iarăși coborât... Între timp se încălzise binișor, câțiva curajoși populau deja plaja, ba vreo doi se și scăldau. În larg se desfășura un concurs de bărci cu vele, sau ceva de genul. De partea cealaltă a golfului, în Lemnos, atmosfera părea a fi mai animată; o șosea mai largă, cu două benzi pe sens, mai multe hoteluri și restaurante, spații verzi frumos organizate în partea dinspre mare, un adevărat parc.

Până la urmă am cedat nervos (cam toți trei deodată) și am hotărât să poposim pe una din băncile cu vedere spre mare; unul să stea cu bagajele și ceilalți să meargă la lac, pe urmă să facem schimb. Primul s-a sacrificat Tati. Am pornit deci cu Istețica, Google zicea că mai aveam cale de vreo 2 stații de autobuz. În maxim 15 minute am reperat lacul pe partea opusă mării, a trebuit să traversăm șoseaua. Odată cu noi o familie cu doi copii micuți, echipați corespunzător, cu tot harnașamentul de plajă; i-am privit suspicioasă și un pic invidioasă...

Lacul Vouliagmeni este considerat unul dintre cele mai interesante fenomene geologice din Attica. S-a format prin prăbușirea plafonului unei peșteri (Vouliameni = „scufundat”) și este alimentat de câteva izvoare termale, dar comunică și cu marea printr-un labirint de peșteri subacvative. Are, indiferent de anotimp, temperaturi cuprinse între 22 și 29 de grade Celsius, ceea ce-l transformă într-un adevărat spa natural, cel mai apropiat de Atena, deschis tot timpul anului. Compoziția sa unică îl face pretabil ameliorării diferitelor afecțiuni musculo-scheletale, ginecologice și dermatologice. Lacul oferă deasemenea condiții propice dezvoltării anumitor specii endemice, precum o anemonă de mare ce trăiește doar aici, numită Paranemonia Vouliagmeniensis, dar și diferitelor tipuri de bureți, moluște și... celebrii peștișori pedicuriști, Garra Rufa! ;)

Lacul este înconjurat parțial de pereți stâncoși abrupți și, legat de sistemul de peșteri ce-i asigură comunicarea cu marea, se știe că e un adevărat șvaițer acolo, că doar 3123 m de tuneluri au fost explorate, că descoperirea unei stalagmite uriașe a ridicat multe semne de întrebare cercetătorilor. Deasemenea, în acest labirint s-au pierdut pe la începutul anilor '70 câțiva scafandri americani, ale căror rămășițe au fost descoperite abia acum câțiva ani...

Locul este organizat ca un spa, destul de bine îngrădit și noi n-am reușit să vedem prea multe. Am remarcat parcarea încăpătoare de la intrare, restaurantul, cabinele de schimb, zona verde. Ne-am cocoțat pe un gard (!) și am reușit să surprindem o porțiune din plaja cu șezlonguri, iar din lac se poate admira doar porțiunea dinspre mare, unde am remarcat limita de demarcație, dincolo de care e interzis să înoți (cu siguranță de acolo începe labirintul de peșteri subacvatice). Există și un site oficial, unde puteți găsi fel de fel de informații utile: limnivouliagmenis.gr, inclusiv prețuri și promoții (de exemplu, 12 euro de adult luni-vineri; 13 în week-end și sărbători legale). Mi-a plăcut mult și visez să ne întoarcem cândva acolo, să petrecem măcar o zi la leneveală...

Ne-am întors agale, pe lângă mare, pozând în dreapta, pozând în stânga... Tati s-a declarat mulțumit vizualizând fotografiile noastre, n-a mai vrut să meargă la lac, a zis că-și poate imagina. Am mai zăcut un pic cu ochii în soare, pe bancă, ne-am preumblat pe urmă pe digul din apropiere și, când s-a făcut ora de plecare, ne-am înhățat trolerele și am traversat șoseaua cu... o sută de benzi; dincolo era o stație de taxi, și un taxi ne-a dus la aeroport, și un avion la alt aeroprt, și un microbuz - acasă, și... ne odihnim un pic, că vine altă vacanță, slavă Domnului!

---

VIZUALIZĂRI: 3469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI