Unde am mâncat și băut în Hydra

TIPĂREȘTE

Hydra nu-i o insulă mare, dar e celebră și prin urmare vizitată de mii de turiști în fiecare vară. Ba chiar și-n celelalte anotimpuri, cum fuserăm noi, de exemplu (și nu eram singurii...) Evident că e musai să le dai oamenilor să mănânce și să bea; m-a impresionat numărul mâncătoriilor și beuturiilor distribuite mai ales în zona portului. Multe erau însă închise la data vizitei noastre, poate sunt doar afaceri sezoniere, poate cu patroni outsideri... Și totuși, am avut de unde alege, chiar și-așa.

Prima pe care am abordat-o, mai de voie, mai de nevoie, a fost micuța tavernă To Oraia Ydra, situată chiar pe promenada din fața portului. Reușisem să dăm într-un final de cel care era responsabil de cazarea pe care o rezervasem, deocamdată doar la telefon și am hotărât să mergem să mâncăm până ce acesta va fi ajuns la pensiune. Nu era nici prânz, nici cină, dar localul nu era gol totuși, am mai găsit o masă ocupată (două englezoaice cu care aveam să ne întâlnim a doua zi din nou prin peregrinările noastre și să ne salutăm cu drag ca vechi cunoștințe ce eram!).

Căldura interiorului era exact ce ne trebuia la acel moment, fusese o zi ploioasă și destul de rece, cu multe emoții. Așa că ne-am așezat la una din mesele primitoare, acoperite cu fețe cadrilate și aproape instantaneu s-a înființat o doamnă ce ne-a înmânat meniurile spre studiu aprofundat. Așa cum se cuvine la o afacere de familie (și cum am citit cândva că e de bon ton, că așa recunoști mâncătoriile cu ștaif), lista nu era foarte voluminoasă, doar câteva aperitive, feluri principale și deserturi. Ne-am orientat destul de ușor: nelipsita salată grecească, niște plăcințele lunguiețe cu umplutură de carne și brânză, niște chiftele cu dovlecei și brânză (ador brânza!) și ceva friptane de purcel (Tati adoră purcelul) cu legume.

Buuun! Inspectarăm ambientul (culori calde, contraste plăcute, muzică grecească la volum scăzut; mi-au plăcut toate astea!), inspectarăm și toaleta, pe care am găsit-o la etaj, la capătul scărilor și care ne-a făcut o impresie bună și apoi, dacă tot ne încălziserăm, am ieșit din nou afară, împreună cu Istețica (noi, romanticele familiei) să prindem ultimile raze de soare încercând să se descătușeze dintre nori și să lumineze apele tremurătoare ale portului...

Când ne-am întors, numai bine veniseră băuturile (ceai pentru fată, vin pentru babaci), pâinea proaspătă și bună și salata grecească. Ne-am năpustit cu zece guri (de căciulă) asupra solidelor și n-am apucat a le dovedi bine, că veniră celelalte: chiftelele (însoțite de un sos gen țațiki) și plăcințelele (ăstea cu sos roșu, un pic iute), servite frumos, pe platouri de ardezie. Le rezolvarăm mintenaș și pe-acestea. Iaca și friptanele, pe fund de lemn: 4 bucăți babane de carne, o roșie și un ardei perpelite pe grătar, lămâie, sos tartar și, într-un coșuleț metalic, cartofi aurii, fierbinți și aromați... Hmm... Îmi plouă în gură numai când scriu... Totuși, felul ăsta ne-a cam pus capac, deja ne cam săturaserăm, v-am mai zis că nu suntem mâncăcioși, doar gurmanzi... Ne-am îndemnat unul pe altul (eu și Tati, că Istețica e un fel de vegetariană) în repetate rânduri și tot au rămas 2 bucăți de carne pe care le-am luat la pachet! Lasă, că aveau să ne prindă bine la cina următoare, servită în cameră!

Nota a venit curând după ce am solicitat-o: 49 de euro. De la o vreme, obișnuiesc să marchez pe harta Google mâncătoriile pe unde am fost, să-mi amintesc mai ușor de ele. De Oraia asta mi-am amintit ulterior și am fost surprinsă să constat că are note și comentarii mai degrabă mediocre; nouă ne-a plăcut mult acolo și nu i-aș putea găsi vreo hibă. Mâncarea a fost gustoasă (cel puțin chiftelele alea cu dovlecei și brânză!... mmm...) și multă, vinul bun, ambientul plăcut și nu mi s-a părut scump deloc. Aș reveni oricând acolo (Doamne, ajută!), deci recomand.

A doua locație pe care am testat-o a fost o cafenea. Hălăduisem vreo 2 ore pe dealul pe care este amplasat orașul și, reveniți în port, am simțit nevoia de o pauză de odihnă și încălzire, căci ne cam înghețaseră mâinile... Coborâsem în dreapta portului și prima care ne-a ieșit în cale a fost cafeneaua Prima! ;) Din nou am nimerit-o bine, înăuntru era intim și cald și când ne-am uitat cu mai multă atenție, am remarcat sursa căldurii: șemineul! Șemineu adevărat, de piatră, în care ardeau trosnind lemne adevărate! Nu te-ai aștepta să găsești așa ceva într-un loc asociat îndeosebi cu marea și cu vacanța de vară!...

Am comandat câte un capucino (eu și Istețica), iar Tati ceai. Am primit bonus câte un pahar de apă (ce avea să fie completat pe măsură ce se golea). Asta cu apa face parte din ospitalitatea grecească, am întâlnit-o în multe locuri; prima dată țin minte că m-a uimit tare, eram în Atena și m-am așezat pe un scaun, într-o margine de terasă, să-mi aștept colegii care întârziau prin ceva magazine. Imediat s-a înființat un chelner cu o ulcică de apă și un pahar. Am refuzat, speriată că ar trebui să plătesc ceva ce nu comandasem. El a râs și m-a asigurat că e gratis, chiar dacă nu aveam să comand nimic. Adevărul e că n-a picat rău, mi-era o sete!...

Capucino a venit însoțit de câte o prăjiturică, iar ceaiul lui Tati într-un ceainic metalic frumos decorat. Savurându-le, am avut timp suficient să admirăm și celelalte decorațiuni din jur. Pereții erau vopsiți într-un gri-albăstrui-închis, dar contrastau excelent cu tablourile și cu corpurile de iluminat „de epocă”, precum și cu canapelele tapițate în culori deschise și acoperite cu câteva pernuțe decorative roșii... Și camera noastră de la pensiune era tot gri, dar gri și atât; câtă diferență! Ce înseamnă o „pată de culoare” bine plasată!

Nu mai știu cât a costat, câțiva euroi, în tot cazul. Un loc de primă clasă Prima asta, ne-am încălzit, ne-am încărcat bateriile și am pornit să ne continuăm explorarea!

Întorși din partea dreaptă a insulei, dinspre Mandraki, ne-am gândit să facem din nou un popas, de data aceasta în scop de masă de prânz; mie nu prea-mi era foame, Istețicăi parcă-parcă, parcă și lui Tati un pic... Nu eram siguri dacă în drumul nostru vom mai găsi vreo mâncătorie deschisă, așa că am hotărât să mâncăm preventiv. (Până la urmă, s-a dovedit o idee bună, pentru că între timp s-au mai risipit norii și ne-am bucurat mai apoi de un soare adevărat.)

Ochisem din seara precedentă Ostria, o mică tavernă chiar la doi pași de pensiunea noastră, dar o găsisem închisă. Nu știu ce ne-a venit să încercăm din nou ușa și de data asta am avut surpriza să se deschidă! Mai mult decât atât, înăuntru mai era cineva la o masă, un nene ce savura un pahar de vin. De undeva, din spate, a apărut patronul și ne-a îndrumat spre una din mese. Meniul l-am primit scris de mână pe un caiet dictando, chestie pe care am mai întâlnit-o o singură dată, în Cipru și care mi-a plăcut mult, e ca și cum ți se oferă caietul cu rețete de familie, să-ți alegi ce-ți place! L-am studiat și nu prea, căci patronul a început a ne prezenta oral, cu multă vervă, specialitățile zilei; chiar a subliniat faptul că, fiind extrasezon, nu are în cămară chiar toate ingredientele, dar, dacă dorim ceva în mod special, să-i spunem și va încerca să ne rezolve („de exemplu, dacă vreți cotlet de porc, n-am, dar măcelăria e alături, mă duc să cumpăr”).

Până una, alta, Tati s-a orientat asupra meniului zilei, calamari prinși chiar în dimineața aceea, după cum am fost asigurați. Eu și Istețica am fi vrut grătar de pește și patronul a zis că are ceva, să venim în spate, la bucătărie, să vedem. Ne-am dus toți 3, extrem de curioși. A scos din lada secretă 3 sau 4 dorade și am ales-o pe cea mai mare, s-o împărțim. Am fost avertizate că va costa cam 20 de euro, să n-avem surprize la final (când îmi amintesc de țeapa pe care ne-am luat-o în Thassos, cu dorada „de mare, nu de crescătorie” de 50 de euro!...). Tati a bălit ușor când a văzut gavroșii mititei și rozalii și ar fi poftit și la aceștia, dar nici la calamari n-ar fi renunțat! Nenea patronul i-a sugerat să-i facă doar o juma' de porție de gavroși și Tati s-a învoit bucuros. N-a lipsit din comanda noastră salata grecească, desigur.

Ne-am întors cuminței la masa noastră din colț, de unde aveam o imagine de ansamblu asupra micului local: câteva mese de lemn, acoperite cu fețe specifice, scaune de lemn cu spătar și tot felul de decorațiuni romantice: un radio vechi, macheta unui vapor la fereastră, un bol plin cu stele de mare, perdeluțe albe, brodate manual... Între timp, nenea cu vinul plecase încărcat cu un pachet primit de la bucătărie (deci comandase mâncare pentru acasă și, în timp ce aceasta se prepara, savurase un pahar de vin; asta da viață!), dar apăruseră în scenă alte 2 personaje: soția și delicioasa fiică (2 ani și ceva!) a patronului. Doamna ne-a adus câte un pahar de vin roze, la rugămintea noastră, apoi s-a ocupat mai mult de fetiță, până au sosit alți meseni, o gașcă mare, ce păreau a fi însă de-ai casei.

Am primit pe rând salata și pâinea (stropită cu ulei de măsline și oregano, încălzită puțin pe grătar, exact ca în amintirile mele vechi!), apoi gavroșii și calamarii, apoi dorada. Toate proaspete și delicioase, stropite cu lămâie și cu aromatul vin - au mers ca unse! Doamne, ce bine am mâncat, mulțumescu-ți ție și gazdelor noastre destoinice! La final, am primit câte o cupă de înghețată de casă, exact ce trebuia pentru acel moment. Nota a totalizat 53,4 euro și am vrut să dăm 55, dar patroana ne-a înapoiat cei 5 euro și a zis că-i suficient atât. Pentru prima dată în Grecia (dacă nu în toată viața mea) când nu doar că nu dau în plus, dar mi se ia mai puțin! Cool! Recomand din suflet Ostria, nu doar pentru faza din final, cu bănuții, dar pentru atmosfera de familie în care ești primit, pentru disponibilitatea, corectitudinea și zâmbetele lor frumoase!

Ultima oprire am făcut-o la întoarcerea din partea stângă a insulei, un drum mai lung decât primul, vreo 4 km dus și tot atât întors. Se înserase de curând și iar se făcuse frig, așa că ne-am gândit că ar mai merge un încălzitor lichid (de fapt, cred că acesta a fost mai mult un pretext ca să testăm un alt local care ne atrăsese, Papagalos pe numele lui, situat pe digul din stânga portului). Ceva mai mărișor decât Prima, decorat mai modernist, localul pare că se adresează unui segment mai tânăr de public consumator. Dealtfel, chiar era o gașcă veselă la masa de lângă geam și ne-a uimit faptul că li se permitea să fumeze înăuntru, dar probabil iarna, pe insule, regulile devin mai laxe.

Eu și cu Istețica, înfrigurate și deshidratate deopotrivă, eram chitite să bem ceai. Am izbucnit amândouă în râs însă când l-am auzit pe Tati întrebându-l pe băiatul care venise să ia comanda dacă n-are... vin fiert! Săracul de el, trebuia să-i vedeți fața!... A întrebat de 3 ori ce-i aia, era clar că nu auzise în viața lui de așa blasfemie... Până la urmă, Tati a trebuit să se mulțumească tot cu ceai aromat de plante din Creta...

Cam asta a fost experiența noastră culinară în Hydra. Scurtă și intensă, ca și vizita noastră acolo. Evident că dacă veți ajunge, veți avea multe alte variante de ales, mai ales în sezon. Dar eu am povestit ce am trăit (și mai ales ce am mâncat și băut), poate ajută pe cineva! Hai, să ne fie de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 2869 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI