Îndrăgostită… oare? de Verona

TIPĂREȘTE

Știu, e un clișeu să alegi drept motto un citat din Shakespeare pentru un text despre Verona. Însă în spatele clișeului se ascunde un adevăr incontestabil: acela că turiștii sunt atrași aici în principal de povestea tragică de iubire dintre Romeo și Julieta și iau literalmente cu asalt orașul pentru a vedea Casa di Giuletta și balconul de unde eroina a rostit nemuritoarele cuvinte

Pe mine ia-mă toată.” Peste 3 milioane de turiști ajung anual la Verona, un oraș cu numai 265.000 de locuitori (al doilea ca mărime din regiunea Veneto, după Veneția), și cca. 1 milion din aceștia se pare că o fac numai și numai pentru a se adăpa la izvoarele unui romantism înduioșător. Nu contează că așa-zisă „Casă a Julietei” este la fel de fictivă ca acțiunea piesei, că Romeo și-a găsit și el aici o „casă” , și nici că „mormântul Julietei” este în fapt o făcătură. Publicitatea a funcționat și continuă să funcționeze cu toate motoarele date la maxim și dintr-o imaginară poveste de iubire se fac în continuare bani frumoși.

Sunt cinică, așa veți zice? Poate… 🤔

Mda, este posibil să fi privit Verona cu alți ochi dacă aș fi vizitat-o în alte condiții. Însă pe mine nu romantismul m-a adus în oraș, ci nevoia presantă de a-mi recupera telefonul pierdut cu o zi înainte în Mantova vezi impresii (ceea ce am și reușit, slavă Domnului😥), iar îmbulzeala de nedescris peste care am dat m-a șocat și deranjat enorm.

În fine, nu știu ce să zic; presupun că vara nu e tocmai cel mai potrivit anotimp pentru a face cunoștință cu orașul, căruia nu pot să-i neg totuși farmecul. Și nici bogăția arhitecturală și puzderia de monumente datând din antichitate până în epocile medievale, renascentistă și venețiană, precum și remarcabilul sistem militar defensiv, toate acestea convingând UNESCO să îi includă în anul 2000 centrul istoric în Patrimoniul Cultural Mondial.

Din păcate, la cutremurul din 1117 multe structuri antice din oraș s-au prăbușit. S-au păstrat totuși Teatrul și Arenele Romane, Ponte di Pietra și Porta Borsari, în timp ce din Evul Mediu au supraviețuit până în zilele noastre Duomo, Basilica di San Zeno Maggiore sau Biserica Sant’Anastasia. Renașterea este masiv reprezentată prin palate (Bevilacqua, Canossa, Maffei), biserici (San Giorgio in Braida, Capela Pellegrini), porțile Palio, San Zeno și Nuova.

La fel ca Mantova și multe alte comune-stat independente italiene, Verona medievală și-a avut și ea patroni ai artelor, în cazul său fiind vorba de familia Della Scala sau Scaligeri, care a condus orașul și alte părți din nordul Italiei între 1259-1387. Lor le datorăm Castelvecchio și Ponte Scaligero din Verona, dar și castelele din Sirmione (pe lacul Garda) și Malcesine.

La fel cum despre Mantova nu știusem că e încojurată de trei lacuri artificiale, despre Verona habar n-aveam că este străbătută de Adige (al doilea cel mai lung din Italia, după Pad), întinzându-se de-a lungul unor meandre ale râului, pe ambele maluri. Și uite așa s-a ales praful de reputația mea „apoasă” 🤣, susținută în cea mai mare măsură de pasiunea pe care o am pentru mare.

Mă opresc acum din trăncăneala despre mine însămi ca să ofer celor interesați câteva informații practice:

Transportul în comun: atv.verona.it. Biletul costă 1,50 euro (2 euro dacă e cumpărat de la șofer sau automatele din autobuz) și e valabil 90 minute; există carnete de bilete cu 10 călătorii (12,50 euro) și bilete valabile 24 de ore (5 euro)

Verona Card: veronacard.net/en. Asigură transportul gratuit în interiorul orașului; intrarea gratuită la 14 atracții, printre care Arena Romană, Casa și Mormântul Julietei, catedrală, Turnul Lamberti, Basilica di San Zeno Maggiore, Muzeul Maffeiano, Muzeul de Științe Naturale; preț redus la Hop-on hop-off; discounturi în unele magazine și restaurante. Preț 33 euro/24 ore; 38 euro/48 ore

Hop-on hop-off: city-sightseeing.it/city- ... htseeing-verona. Sunt 2 linii (harta o găsiți în ultima fotografie atașată), traseele durează 60 minute și biletul costă 25 de euro

Trenino turistico: visitverona.it/en/poi/trenino-turistico. Turul durează cca. 30 de minute și costă 5 euro. Pentru hartă, vezi penultima poză atașată

Punctul de plecare atât pentru hop-on cât și pentru kiki car este Piazza Bra.

Gara orașului: Stazione Porta Nuova. E locul unde am ajuns pentru întâlnirea cu „black man” după o călătorie de aproape o oră și jumătate de la Bologna la Verona. Preț bilet în 2025:10,50 euro/sens.

Așteptându-l, am avut timp să remarc cât de mare, elegantă și bine organizată era clădirea gării. Și cât de aglomerată! 🤨Înainte de a-mi recupera telefonul, am privit cu mirare o statuie masivă instalată drept în micul spațiu verde din față: realizată din rășină și lemn, înfățișa un faraon... 🤔 Abia acasă. săpând adânc pe net, am găsit explicația: e un omagiu adus marelui regizor Franco Zeffirelli (1923-2019), realizatorul excepționalei adaptări cinematografice a piesei „Romeo și Julieta” , și reproducea o parte din decorul „Aidei” de Verdi, pusă în scenă de acesta în 2002 în cadrul Festivalului de Operă de la Arena Romană.

După ce l-am „omenit” așa cum se cuvine pe omu’ cu telefonu’, ne-am urcat într-unul dintre numeroasele autobuze care își au capătul în uriașul scuar din fața gării. Ținta noastră? Evident, Piazza Bra, situată în buricul târgului și locul cel mai indicat de pornire în cucerirea orașului. Cum însă orice lucru nu se poate face temeinic decât cu burta plină, înainte de orice ne-am potolit foamea cu câte o pizza (10-12 euro – excelentă😋) la o terasă de pe Corso Porta Nuova.

Întremate caloric și cu moralul refăcut – mai ales eu ‒, am purces către cea mai mare piață din oraș, într-o zonă cu trafic limitat (ZTL). Nici n-ar putea fi altfel...

Denumirea „Bra” provine de la termenul „breit” din dialectul lombard, care înseamă „larg, vast” iar amenajarea pieței în forma actuală a început în primele decenii ale veacului al XVII-lea.

Spațiul verde central, umbrit de cedri și pini, cu Fontana delle Alpi, statuia lui Vittorio Emanuele II și Monumentul celor căzuți pentru libertate, este înconjurat la nord de Arena Romană, pe care aveam să o vizităm mai târziu, și de câteva clădiri care reconstituie în limbaj arhitectonic istoria orașului.

Palazzo della Gran Guardia, cea mai veche construcție de pe latura sudică a pieței, s-a dorit a fi inițial adăpost pentru soldați, un soi de acoperiș peste zidurile romane și medievale. Demarate de venețieni în 1609, lucrările de execuție au fost sistate din lipsă de fonduri, fiind finalizate abia în 1853, când orașul era sub dominație austriacă. Astăzi, palatul găzduiește expoziții, conferințe și diverse evenimente pe parcursul cărora poate fi vizitat.

Pe latura estică găsim Palazzo Barbieri, în stil neoclasic, actuala primărie a Veronei. A fost ridicat între 1836-1848 și poartă numele arhitectului care l-a proiectat.

În fine, pe latura vestică se află Liston, un trotuar monumental lat, pavat cu marmură locală de culoare roz, amenajat în jurul anilor 1770 ca loc de promenadă pentru burghezia vremii. Așa cum era de așteptat, după-amiaza, la întoarcerea din plimbări, aveam să-l vedem în toată splendoarea sa comercială😁, plin de restaurante cu mese scoase afară și de clienți care își așteptau răbdători cocktailurile...

De-a lungul acestei promenade se înșiră mai multe reședințe aristrocratice, printre care câteva palate demne de interes, înălțate în diverse epoci, de la renascentistele Guglienzi-Brognoligo și Fracasso-Giafilippi din secolul al XV-lea, la sediul din veacul al XVII-lea al Filarmonicii, situat puțin mai în spate, pe Via Roma, care găzduiește academia de muzică fondată în 1453.

Am dat ocol pieței și după o matură chibzuință am decis să luăm trenulețul turistic, o variantă pe care, alături de hop-on hop-off, o recomand fără ezitare celor care fie n-au timp să bată orașul la pas, fie doresc să se familiarizeze cu planul său urbanistic înainte de a-l explora pe îndelete. L-am preferat hop-onului fiindcă știam de străduțele înguste din Verona, imposibil de străbătut de mijloace de locomoție mari. Și mi-am pregătit telefonul pentru a face cât mai multe poze – unele au ieșit mișcate și le-am exclus, în altele obiectivele apar imortalizate în unghiuri ciudate, și în mai toate sunt prezente figuri omenești...

V-am spus eu că Verona e un oraș al naibii de aglomerat! 😞

Pornim la drum, zdravăn hurducăite de pavajul pietruit care ne pune la încercare rinichii😟, și prima clădire semnificativă din punct de vedere arhitectural care ne iese în cale este Palazzo Orti Manara, datat 1784. Îi admirăm fațada neoclasică și cei patru atlanți care susțin balconul.

Pătrundem pe Corso Castelvecchio și mai apoi pe Corso Cavour, străzi istorice renumite pentru moștenirea arhitecturală și importanța culturală. Printre edificiile impunătoare se strecoară din loc în loc câte o piațetă pitorească în care localnici și turiști deopotrivă se relaxează la câte o cafenea ori restaurant sau stând pe o bancă și privind visători în zare.

Se pare că Verona are acest efect asupra oamenilor: îndeamnă la contemplație...

Eu însă am o misiune sfântă🤣: să aflu tot ce pot afla în decurs de câteva ore despre oraș pentru a-mi împărtăși informațiile și mai ales trăirile colegilor de pe AFA.

Drept pentru care casc bine ochii la Porta Borsari (secolul I î. Hr.), din care se păstrează doar fragmente de turnuri, și la încântătoarele palate renascentist-manieriste Bevilacqua, Canossa, Belladoro sau Muselli. Dar fără îndoială cea mai impozantă construcție de pe această porțiune a traseului trenulețului este Castelvecchio.

Cel mai important monument militar din timpul domniei Scaligerilor, cărora le-a servit drept reședință, a fost construit între 1354-1356 de Cangrande II della Scala în scop de apărare împotriva invaziilor din exterior, dar și a revoltelor populare, mulțumită unui pod mobil fortificat. După cucerirea Veronei de către venețieni a fost folosit exclusiv în scopuri militare și în prezent găzduiește Muzeul Civic.

În fața intrării la castel, în Piazzetta Santi Apostoli de lângă lăcașul cu același hram, a fost amplasată statuia în bronz a contelui Camilo Benso (1810-1861), politician de seamă, unul dintre susținătorii ardenți ai unificării Italiei și primul președinte al Consiliului de Miniștri al Regatului. I-am amintit numele și într-unul dintre reviewurile dedicate Bolognei.

Imediat după castel trecem pe lângă Arco dei Gavi, un monument din epoca romană imperială închinat bogatei familii locale Gavia, încorporat în Evul Mediu ca poartă în zidurile orașului. Distrus de armata lui Napoleon sub pretextul lărgirii străzii, blocurile sale din piatră au fost reasamblate în 1932 și amplasate la mică distanță de Castelvecchio.

Și iată-ne ajunse acum la râul Adige, care îmbrățișează între meandrele sale largi aproape întreg orașul vechi. Falezele de pe ambele maluri constituie excelente rute de plimbare pentru romanticii incurabili.

Adige e traversat de numeroase poduri, multe din ele, printre care Ponte Pietra din perioada romană și Ponte Scaligero, fiind reconstruite după bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu materialele originale recuperate de pe fundul apei.

Trecem pe malul drept pe Ponte della Vittoria, o construcție robustă din beton armat cu elegante deschideri arcuite. Rațiunile realizării acestuia la puțin timp după încheierea Primului Război Mondial au fost legate nu doar de îmbunătățirea conexiunilor cu cartierul Oltrarno. Podul a fost considerat la acea vreme un simbol al inovației tehnologice și totodată al victoriei Italiei în conflagrația mondială, fapt întărit de tematica patriotică a statuilor care îi flanchează capetele.

De pe pod se deschid priveliști fermecătoare ale ambelor maluri, cel drept încadrat de clădiri moderne, cel stâng ascuns privirii de șiruri dese de copaci înalți.

Ne întoarcem în centrul vechi al Veronei pe următorul pod – Ponte Garibaldi. A fost proiectat și construit din fier în prima jumătate a secolului al XIX-lea de un inginer englez – Alfredo Enrico Newille, și i-a purtat un timp numele. În 1867, când Verona a primit vizita lui Garibaldi, acesta l-a traversat într-o trăsură pentru a se întâlni cu un bun amic, și de atunci denumirea podului a fost schimbată.

În secolul al XX-lea, odată cu intensificarea traficului rutier, s-a hotărât înlocuirea podului din fier cu unul din beton armat. Noul pod, inaugurat în 1935, a fost distrus de soldații germani în 1945 și refăcut doi ani mai târziu.

Imediat după ce traversăm podul ajungem la cea mai importantă biserică din oraș ‒ Complesso del Duomo di Verona, care reunește mai multe clădiri: catedrala Santa Maria Matricolare, biserica Sf Elena, baptisteriul, claustrul Canonicilor, Muzeul Canonical și reședința episcopală.

Catedrala a fost ridicată în 1187 pe locul a două biserici paleocreștine distruse de cutremurul din 1117, care fuseseră la rândul lor înălțate pe ruinele unor băi și vile romane. Fațada din piatră și marmură roz de Verona este în stil romanic cu adăugiri gotice din secolele XII-XIV și baroce din veacul al XVII-lea.

Reușesc să surprind în poză porticul original, sculptat de meșterul Nicholaus, și o parte din ferestrele în stil gotic. Citesc că interiorul adăpostește o celebră operă a lui Tițian – Adormirea Maicii Domnului ‒ iar în capele se găsesc lucrări renascentiste ale artiștilor locali.

Părăsim Piața Catedralei și ne strecurăm pe îngusta Via Duomo, flancată de frumoase clădiri istorice, foste palate, cu porticuri sculptate și balcoane din fier forjat. În capătul străzii (și al fostului decumanus maximus roman) ne întâmpină Basilica di Santa Anastasia, un exemplu de arhitectură gotică. Construită de dominicani din cărămidă roșie între 1290-1400, este cea mai mare biserică din Verona, însă fațada nu a fost terminată niciodată.

Drumul ne poartă încet-încet spre cele două piețe emblematice ale Veronei, legate între ele: Piazza delle Erbe și Piazza dei Signori sau Piazza Dante, amenajate pe locul Forumului antic roman. Formează unul dintre cele mai interesante și plăcute spații deschise din Italia, înconjurat de clădiri și monumente arhitectonice valoroase, incredibil de bine păstrate.

Ochii plini de uimire îmi fug în toate părțile😲, de la Fontana di Madonna Verona, comandată de familia Scaligeri în 1368, o personificare a orașului, la coloana cu statuia Leului Sfântului Marcu (1523), simbol al alianței Veronei cu Veneția, amplasată în fața somptuosului Palazzo Maffei în stil baroc, de care stă lipit Torre del Gardello, înălțat de aceeași familie della Scala și echipat cu unul dintre primele ceasuri mecanice cu clopot din Europa.

Pe alte laturi pot fi admirate Casa dei Giudici și casele Mazzanti, o încântătoare înșiruire de clădiri din secolul al XVI-lea cu fresce exterioare, cel mai bine conservat dintre exemplele de arhitectură cu elemente decorative care au dat Veronei din acea epocă porecla de „urbs picta” . De o cu totul altă factură este Domus Mercatorum sau Casa dei Mercanti, o clădire din cărămidă cu creneluri asemănătare unei fortărețe care a adăpostit începând din 1301 sediul breslei negustorilor.

Spațiul este copios dominat de Torre dei Lamberti, cu cei 84 m înălțime ai săi, parte din Palazzo del Comune sau Palazzo della Ragione, fosta curte de justiție, o impunătoare clădire din secolul al XII-lea ridicată din porunca Scaligerilor. Tot lor li se datorează Palazzo di Consiglio și Palazzo degli Scaligeri, foste reședințe ale familiei, în timp ce un mic pasaj – Domus Nova – aflu că duce către Arche Scaligeri, mormintele lor monumentale.

Și în fine, nu pot să nu amintesc de statuia lui Dante Aligheri din centrul Pieței Signori, un omagiu adus de urbe marelui poet care și-a găsit aici refugiul după alungarea din Florența.

Ce etalare formidabilă de elemente de arhitectură și design, atât de minunat asamblate încât diversele perioade istorice se contopesc, creând impresia unui amestec unitar! Rar mi-a fost dat să văd așa ceva, și dacă ar fi să mă întorc vreodată la Verona, aceste două piețe ar figura la #1 pe lista mea de priorități. 😀

Rar mi-a fost dat și să văd în centrul unor spații publice deschise din Italia tarabe cu legume, fructe sau brânzeturi ale producătorilor locali, ca și obișnuitele stative gemând de haine, portofele și genți „genuine fake” probabil; de obicei, acest gen de comerț se practică în spații închise. Înțeleg că piața agroalimentară se ține zilnic și am rămas încântată la vederea negustorilor și a mărfurilor lor, dar și a cafenelelor și restaurantelor.

Aproape că mi-a venit să plâng de ciudă că n-aveam timp să cobor ca să studiez în tihnă tot…

Nu la fel de încântată am fost însă de uriașa mulțime de turiști, imposibil de șters din poze! 😬

Traseul continuă pe Via Dante Aligheri și Piazza Francesco Viviani, cu al său Teatro Nuovo, apoi pe alte străzi flancate de clădiri mai noi, frumos zugrăvite în nuanțe de ocru și cărămiziu, printre care, în intersecții, se ițesc mici terase care nu duc nici ele lipsă de mușterii.

E clar: Verona nu e doar genul de oraș care îndeamnă la visare, mai este și făcut pentru plimbări în tihnă, cu ochii pe sus la jardinierele, obloanele și balconașele care împodobesc fațadele, și cu opriri mai lungi sau mai scurte – după posibilități😉 ‒ în piațete în scop de odihnă și hidratare.

Ușor-ușor ne îndreptăm înapoi spre Piazza Bra, nu înainte de a admira în trecere Chiesa di San Ferno Maggiore, un alt exemplu de „compilație” romanică și gotică despre care aflu citind că adăpostește în fapt două lăcașuri religioase suprapuse: cel inferior, sobru și auster, este romanic, în timp ce deasupra sa, cel gotic adăpostește numeroase fresce și un tavan din lemn unicat, în formă de cocă de vapor răsturnată, de 53 m lungime, decorat cu portretele a 416 sfinți.

Trecem pe lângă zidurile antice și medievale, și odată ajunse înapoi în Piazza Bra, coborâm din trenuleț și atacăm Arena Romană.

Program de vizitare: marți-duminică între orele 9-10. Biletele costă 22 euro (19 euro pentru persoane peste 65 de ani; 13 euro pentru tineri de 18-25 de ani; 10 euro copii de 5-17 ani; gratuit pentru copii de până în 5 ani).

Nu pot să nu rămân impresionată de dimensiunile acestui amfiteatru, al treilea ca mărime din Italia. Construit din calcar alb și roz în prima jumătate a secolului I d. Hr. și inaugurat în anul 30 (cu câteva decenii înaintea Colosseumului din Roma), a fost amplasat inițial în afara zidurilor cetății antice, în care a fost încorporat după primele atacuri ale barbarilor. Măsoară nu mai puțin de 139 m lungime pe 110 m lățime și putea găzdui aproape 30.000 de spectatori pe 44 de rânduri din marmură.

E locul unde se desfășurau lupte între gladiatori și spectacole cu animale exotice precum lei sau urși mistreți, evenimente care constituiau totodată un bun prilej de socializare și mai ales de etalare a puterii de către împărați, guvernatori și cetățenii de vază.

Cutremurul din 1117 a distrus aproape complet cercul exterior, din care nu s-a păstrat decât un fragment din „ala” (aripă). Piatra de calcar a fost scoasă și utilizată la alte construcții. Ceea ce vedem actualmente este în fapt cercul interior, pe două nivele.

După ce în Evul Mediu a servit drept piață, în epoca Renașterii s-au făcut primele încercări de redare a rolului de arenă de spectacole și începând din anii 1850, mulțumită acusticii deosebite, au fost montate opere. Vara are loc faimosul Festival Internațional de Operă, vizionat anual de cca. 500.000 de spectatori, însă au loc și concerte de muzică pop, jazz sau rock, precum și festivități și ceremonii speciale ca cea de închidere a Jocurilor Olimpice de iarnă din 2026.

Am dat ocol galeriilor interioare, adică tunelurilor și coridoarelor boltite prin care publicul pătrundea în arenă, după care am urcat spre șirurile de locuri. Și aici recunosc, am fost ușor dezamăgită: majoritatea treptelor din marmură au fost înlocuite cu unele din piatră sau beton iar jos, în fața scenei, au fost amplasate scaune tapițate, pregătite pentru reprezentația de operă din acea seară.

Evident, pentru confortul spectatorilor. Însă cu prețul pierderii autenticității. ☹

Sincer, nu am regretat că am plătit 19 euro (deși Colosseumul m-a impresionat mult mai mult), dar nu aș mai intra în arena din Verona decât pentru a urmări un spectacol.

După acest intermezzo cultural-istoric, ne avântăm pe pietonala Via Mazzini, cea mai importantă arteră comercială din Verona. Nu pentru o sesiune de shopping; portofelele noastre sunt prea subțiri😢 pentru magazinele marilor baranduri internaționale. Iar „avântat” e prea mult spus, căci mulțimea de turiști ne-a împiedicat să avansăm altfel decât cu viteza melcului.

Îmbulzeala îmi amintește de zilele de glorie ale litoralului românesc, când seara, după cina în sistem All Inclusive luată la hotel, constând din zemuri lungi și câte o prăjiturică dubioasă🙄, ieșeam la plimbare pe faleză, cot la cot (la modul cel mai propriu) cu alte sute de turiști dornici de mișcare după masa copioasă…

Via Mazzini a fost amenajată pe ruta unui domus minor roman prelungit de venețieni pentru a lega principalele două piețe ale orașului, Piazza Bra și Piazza delle Erbe. Poartă numele unui alt politician patriot, susținător înflăcărat al unificării Italiei.

Aglomerația e mare, dar la fel și setea mea de cunoaștere🤣. Cu riscul de a mă ciocni de ceilalți vizitatori, stau cu ochii pe sus, admirând arhitectura. Chiar și în aceste condiții vitrege, curiozitatea îmi este răsplătită și descopăr câteva clădiri interesante: Palazzo Sambonifacio Tedeschi (Hotel Accademia) din secolul al XVIII-lea, o combinație de stil renascentist și clasic, Casa natale di don Pietro Leonardi, având pe fațadă două statui ale Lupei Capitolina, și mult mai cunoscuta Loggia Arvedi, datată 1816, un bun exemplu de clasicism veronez, cu un balcon semicircular susținut de coloane ionice iar în vârf un timpan încununat de o statuie înfățișându-l pe Hercule în luptă cu leul din Nemeea.

În capătul străzii cotim la dreapta pe Via Cappello. Deja din intersecție dăm de o mulțime imensă, îndreptându-se cu mic, cu mare, către celebra Casa di Giulietta.

De la finele lui 2025 s-a introdus o taxă de 5 euro și pentru accesul în curte, care am înțeles că se face acum prin spate, adică prin Teatro Nuovo din Piazza Francesco Viviani. Dacă dorești să vezi și muzeul, care expune costume, sculpturi și gravuri de epocă care narează povestea tragică de iubire dintre Romeo și Julieta, precum și obiecte folosite în ecranizarea cinematografică a lui Zeffirelli (inclusiv patul în care și-au găsit moartea cei doi îndrăgostiți), mai scoți din buzunar 12 euro. Biletele nu pot fi achiziționate decât online, cu rezervare făcută cu multe luni înainte și precizarea orei vizitei.

În iulie 2025, noi am prins penultimul tren😀și n-am plătit nimic. În schimb, am stat la o coadă interminabilă. Deși teoretic carabinierii postați la intrarea în gangul pavoazat cu lacăte și bilețele de amor care dă în curtea interioară ar fi trebuit să asigure un flux controlat, îmbulzeala era groaznică și mare lucru nu am apucat să văd în cele 5-6 minute cât am căscat ochii în jur, încercând să fac câteva poze.

Am văzut clădirea din cărămidă roșie cu celebrul balcon (la care poți ajunge din muzeu), de partea cealaltă spatele unei clădiri înecate în iederă, iar în mijlocul curții statuia Julietei al cărei sân drept este frecat sârguincios de vizitatori pentru a le aduce noroc în dragoste... Am remarcat fațada frumos restaurată la începutul secolului al XX-lea, porticul în stil gotic și ferestrele trilobate.

Mă întreb ce ar avea de zis Marele Bard dacă ar vedea acest iureș? Oare ar rămâne mut de uimire? 😮 Sau te pomenești că, orgolios din fire, așa cum se pare că era, și conștient de valoarea operei sale („Cît va fi suflet, văz și versul meu, Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.” – Sonetul XVIII), își va da ochii peste cap oftând mulțumit? 🙄

Dar și mai tare mă întreb câți dintre turiști au citit sau au văzut piesa ori măcar una dintre adaptările cinematografice? Câți știu că toată această tevatură în jurul unei povești și a unei case este de fapt rezultatul unui marketing agresiv?

Așadar, iată câteva informații menite să reconstituie adevărului istoric:

⁕ Deși despre viața lui Shakespeare se cunosc destul de puține lucruri, este puțin probabil să fi ajuns la Verona. Se crede că sursa sa de inspirație pentru plasarea acțiunii piesei în acest oraș a fost lucrarea „O poveste recent redescoperită a doi îndrăgostiți nobili” , scrisă în jurul anului 1524 de Luigi da Porta. Tot din această operă ar fi extras Shakespeare tema rivalității dintre familiile (reale) Montecchi și Cappelletti (Montague și Capulet), precum și numele celor două personaje principale.

⁕ Casa Cappelleti, construită în 1351, conform documentelor, a fost inițial han. Nu se știe când a fost achiziționată de familia Cappelletti. Bazată pe asemănarea de nume cu cel al familiei din piesa shakesperiană, legenda prin care aceasta a fost identificată drept casa Julietei a început să circule din secolul al XVIII-lea și în 1905 primăria a decis să cumpere clădirea și să o transforme în muzeu. În 1920 i-a fost adăugat balconul din bucăți de marmură salvate din curtea Muzeului Castelvecchio iar în 1972, statuia Julietei.

⁕ Încurajate de succesul Casei Julietei, autoritățile locale au inaugurat în 1935 Mormântul Julietei, situat ceva mai departe, pe Via Luigi da Porta, în cadrul Museo degli Allfreschi” G. B. Cavalcaselle” , o anexă a Complexului mănăstiresc San Francesco al Corso. Sarcofagul care ar conține, potrivit legendei, trupul Julietei, a fost amplasat în cripta mănăstirii.

⁕ Pe Via Arche Scaligere, o plăcuță montată pe o clădire o identifică drept Casa di Romeo. Palatul medieval în stil gotic, bine conservat, se află nu departe de Casa Julietei, în zona care adăpostea reședințele familiei Montecchi, fapt care a dat nașterii legendei conform căreia aici ar fi locuit Romeo, deși istoricii susțin că i-ar fi aparținut în secolul al XIII-lea unui aristocrat pe nume Cagnolo Nogarola. E proprietate privată și nu se poate vizita.

Toate acestea sunt – repet – fapte. Dar cui îi pasă de asemenea flecuștețe când literatura și cinematografia au ajuns să reprezinte adevărați magneți care atrag turiști din toată lumea în locuri menționate în operele de artă? Când mii de oameni traversează mări și țări și merg în Sicilia special pentru a vizita satul unde s-au filmat scene din „Nașul” , în Malta pentru „Urzeala tronurilor” , în Salzburg pentru „Sunetul muzicii” ? În Bath fiindcă s-au îndrăgostit de romanul „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen, în Transilvania fiindcă le-a plăcut „Dracula” lui Bram Stoker sau în Napoli pentru tetralogia Elenei Ferrante?

Și cine sunt eu să judec persoanele (hai să le zicem așa, deși bănuim că sunt toate tinere domnișoare 🤨) obsedate de povestea lui Romeo și Julieta, voluntare care au format Club di Giuletta, se autointitulează „seretarele Julietei” , primesc scrisori adresate eroinei, le sorteză și le răspund în limba în care au fost scrise? Doar și eu am ajuns în Provence grație scrierilor lui Peter Mayle iar în Gubbio am mers pas cu pas pe urmele lui Don Matteo, personajul care a dat titlul unui cunoscut serial TV italian.

Guilty as charged! 😃

Să îi iertăm așadar pe cei care au transformat tragica poveste de iubire a lui Shakespeare într-o afacere bănoasă și „Casa Julietei” într-un adevărat altar, dar închinat celui mai frumos dintre sentimentele umane: dragostea❗

La asta meditam în timp ce reveneam împreună cu verișoara mea spre Piazza Bra, ocolind însă dinadins Via Mazzini. Am încheiat șederea în Verona apoteotic, cu câte un pahar de Aperol spritz savurat la o terasă de pe străduță dosnică, ferită de buluceala hoardelor de turiști deși aflată în imediata apropiere a celui mai mare spațiu public din oraș. Și admirând costumele de epocă ale unor doamne – probabil coriste ori figurante în opera care urma să fie jucată în acea seară la Arenă.

Arenă care mă cam dezamăgise, așa cum v-am spus. Nu mă feresc să adaug la capitolul „bile negre” îmbulzeala de nedescris, la care mărturisesc că nu mă așteptasem, dar și Casa Julietei, unde impresia mea e că s-a exagerat cu publicitatea.

Însă Verona nu se reduce doar la asocierea cu capodopera shakesperiană, care îi amplifică totuși enorm reputația de destinație romantică, loc ideal pentru cuplurile îndrăgostite și de ce nu? pentru nunți într-un decor special.

Centrul istoric, bine restaurat și întreținut, este suficient de mic pentru a fi parcurs lejer pe jos, arhitectura e diversă, de la edificii și ruine romane la biserici gotice și palate renascentiste, iar piațetele încântătoare, încadrate de clădiri frumos colorate, îi îmbie pe vizitatori la relaxare în mici cafenele și restaurante cochete. Atelierele meșteșugărești, galeriile de artă și buticurile elegante, aparent modest strecurate la parterul unor clădiri istorice, te fac să te oprești la tot pasul, iar dacă toate acestea nu sunt de ajuns, râul Adige, cu podurile sale, vine ca o completare pitorească și șarmantă.

Poate că tocmai dimensiunea redusă a orașului îl face mai prietenos, mai intim, mai plăcut. Așa încât, trecând peste neajunsul cu puhoaiele de turiști, nu pot să nu-mi doresc să revin la Verona.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 31 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI