Valea Vaserului, altfel decat o plimbare cu mocanita

TIPĂREȘTE

Este deja veche experienta mea din acest loc, dar parca amintirea e la fel de reala ca trairile de atunci. In momentul de fata, din cunostintele mele Valea Vaserului este cel mai adesea vizitata multumita veteranei mocanite, care desi destul de batrana si care adesea nemultumeste turistii pentru ca mai face figuri si sare de pe sine, intarziind orele de intoarcere, este singurul mijloc de transport care te poate purta de-a lungul apei, pana suuuus. Eu una am inteles-o... ca e batrana saracuta :). Asa a fost si atunci... in vara 2002... cand impreuna cu cativa colegi studenti si doua indrumatoare de la facultate, am petrecut 5 zile de neuitat in acel loc mirific. Da, ati citit bine. Au fost 5 zile, nu doar plimbarea propriu zisa. Mentionez ca totul a facut parte dintr-un program studentesc bine organizat dinainte, deci nu pot sa dau detalii asupra costurilor excursiei.

Ziua 1

Dimineata foarte foarte devreme ne-am urcat intr-un autocar si am ajuns aproape de gara de la Viseu in jurul orei 8-8.30. Gara nu era una care sa para a fi atractie turistica. Din contra... mi-a lasat o impresie de noroaie, fiare vechi si vagoane ruginite. Ni s-au oferit 2 vagoane si o platforma, iar de garnitura mai erau atasate alte cateva platforme incarcate cu cine stie ce. Bineinteles, fetele in vagoanele confortabile, iar baietii curajosi pe platforma. Ca multi altii, am crezut ca va fi periculoasa calatoria, dar nu a fost deloc asa, data fiind viteza foarte mica cu care circula trenuletul.

La inceput, privelistea nu-ti ofera nimic spectaculos. Cateva case si o vale pe marginea careia serpuia linia aceea ingusta a mocanitei. Apoi, incet incet ne-am desprins de civilizatie si a inceput spectacolul. Pot sa spun ca asa peisaje nu mai vazusem in viata mea pana atunci. In timp ce una dintre indrumatoare ne explica continutul florei – fiind vorba despre studenti la biologie – noi parca visam. Ne uitam ca prostii la ce rasarea in jurul nostru, de parca ar fi fost cine stie ce minune. Nici vorba sa fim atenti la teoria lectorului.

Dupa aproape 3 ore sau poate chiar mai bine, nu mai tin exact minte, am ajuns la capatul liniei – Halta Faina. Pe atunci se circula pana acolo. Am inteles ca dupa inundatiile din 2008, Platinul e punctul de intoarcere. Totusi, linia ferata nu se oprea la Faina, dar era destinata probabil strict pentru uz industrial, nu pentru turisti. Am coborat, ne-am luat toti mormanele de bagaje si am mai mers pe jos vreo 200-300 de metri pana in locul unde aveam sa ne cazam. Imaginati-va ca in mijlocul salbaticiei apare deodata o poienita, de-o parte si de alta ca caii ferate si a apei totodata. In stanga o casa – singura din zona – construita ca toate casele “normale” cu anexe cu tot, iar pe partea cealalta peste vale, patru casute de lemn, absolut identice. Aici urma sa stam aproape toata saptamana.

Pana aici nimic deosebit. Numai ca dupa repartizarea fiecaruia in una din cele doua camere ale casutelor, am realizat ca eram total rupti de restul lumii. Adica: nu aveam semnale la putinele telefoane mobile disponibile atunci; nu exista curent electric sau gaz tras, nici macar la casa gazdelor de vis-a-vis; cativa colegi aveau radio, dar nu am reusit sa prindem nici o frecventa (pe atunci nu exista televiziune digitala prin satelit). Deci daca cumva in cursul acelei saptamani ar fi pornit un razboi sau cine stie ce, noi habar nu aveam. Pe scurt, salbaticie totala, exceptand constructiile pe care le ocupam. Noroc ca am avut lumanari. Asa am descoperit eu ca daca tii noaptea o lumanare aprinsa in camera (dupa ce s-au luat toate masurile de siguranta si prevenire a incendiilor, bineinteles) nu te musca tantarii :).

Dat fiind drumul destul de lung si inceput mult prea devreme in acea zi, dupa-masa primei zile am petrecut-o incercand sa ne acomodam cu zona si imprejurimile apropiate. Si bineinteles i-am cunoscut si pe proprietarii casutelor, gazdele singurei case din zona, niste oameni extraordinari care culmea... acolo locuiau in permanenta. Aveau un baiat care era la scoala in Viseu si venea acasa doar in vacante, dar in rest ei erau acolo, aceea era casa lor. Mi s-a parut foarte ciudat sa locuiesti atat de izolat de lume. Si totusi, uite ca exista astfel de oameni.

Ziua 2

Mic dejunul (adica mancarea fiecaruia la gramada) se servea la ora 8 dimineata. Cativa inspirati au adus cafea ness, ceea ce a fost mana cereasca. Tin minte ca dupa ce m-am trezit, am mers sa ma spal pe fata si pe dinti pe marginea vaii, ca toata lumea; si mi-au inghetat dintii atat de rece era apa. A fost ca un soc prima data, dar apoi nu a mai contat. Am mancat si ne-am adunat pentru stabilirea itinerarului pentru ziua respectiva.

Presupun ca indrumatoarele noastre mai fusesera acolo, altfel nu-mi explic cum stiau de anumite locuri. Primul punct a fost ceea ce numeau ele “izvorul de fier”. Acolo am gasit un izvor care intr-adevar continea fier. Pietricelele din apa erau rosii de la depunere si chiar am stat pe ganduri daca sa beau sau nu. Cand am vazut ca si altii beau, hop si eu. Si a fost buna rau apa aceea. Nu semana cu nimic din ce mai bausem eu pana atunci.

Trebuie sa mentionez ca toate plimbarile noastre au durat cateva ore. Deci o simpla plimbare pana la un izvor, ne-a stors de puteri si pana seara nu am mai fost buni de nimic. Si tot timpul indrumatoarele ne spuneau “asta e floare la ureche fata de ce urmeaza”. Ma gandeam ce doamne iarta-ma poate urma si mai greu? Urmam sa aflu in urmatoarea zi.

Seara am facut foc de tabara, am mancat si ne-am distrat, prilej care ne-a apropiat pe multi dintre noi care nu ne cunosteam foarte bine.

Ziua 3

Dimineata la fel: mic dejun, apoi adunarea. In acest moment una din indrumatoare ne-a spus pe un ton foarte serios: “Ceea ce urmeaza sa facem azi este greu. Cei care nu se cred in stare sa urce pe munte, sau nu au incaltamintea potrivita, nici sa nu incerce macar sa porneasca la drum. Fara nici o suparare, pot sa ramana aici”. Nu stiu nici acum prin ce minune mi-am pus cu mine ghetele.

Si in jur de ora 9 dimineata am pornit cativa dintre noi spre varful Toroioaga. Am mers pe langa calea ferata vreo 4km, iar apoi pe un drum forestier inca vreo 3km. Pana aici a fost usor si nimic spectaculos. Dar drumul forestier pur si simplu s-a terminat. Din acel punct aveam calea de intoarcere si muntele in fata. Si uite-asa, ni s-a spus... vedeti varful ala? Acolo trebuie sa ajungem. Sa nu va imaginati stancile amenintatoare care sunt pe Valea Prahovei de exemplu. Am avut 8-9 km de urcus pe langa un firicel de apa... si urcus nu gluma, printre ferigi mai inalte ca noi (nici nu stiam ca exista ferigi atat de inalte) si printre bolovani si bucati de lemn alunecos pe care am invatat sa-l evit, daca vroiam sa tin pasul cu ceilalti. Efectiv urcam “in 4 labe” pentru ca nu aveam cum sa stam in picioare la asa panta.

Am tinut-o asa inca o vreme, iar apoi s-a terminat si padurea si ferigile si apa. Si am ajuns pe un platou de un verde extraordinar. De aici parca nu a mai fost atat de greu. Dar noi obosisem deja. Ne tot uitam in sus si cand credema ca am ajuns in varf, alta panta inaintea noastra.

Intr-un final s-au ivit cele cateva stanci si doi vulturi care planau deasupra lor, semn ca nu mai era mult. Mentionez ca in tot acest timp, nu am vrut sa raman in urma si nu m-am uitat nici o clipa in urma. Urcam si urcam cu privirea spre varful acela. Abia sus mi-am dat seama unde eram. O panorama incredibila se infatisa inaintea mea si aveam impresia ca daca fac un pas inainte, pur si simplu imi iau zborul. De acolo se vede intreg Maramuresul cred. Nu stiu. Stiu doar ca nu seamana deloc cu privelistea pe care ti-o ofera platoul Bucegiului de exemplu. E mult mai multa salbaticie, parca mai mult fantastic. Nu stiu de ce am avut impresia asta.

O odihna bine-meritata si o pauza de masa acolo sus, un mesaj lasat intr-o crapatura a stancii si apoi intoarcere. Ei... amu-i amu... pe unde ne intoarcem? Pe unde am venit? Da. Daca mai gaseam aceeasi vale. Erau zeci, toate la fel. Pana la urma am pornit in jos la plesneala si bineinteles nu am nimerit acelasi drum. De data asta valea era mai larga, iar ce a fost cel mai deosebit: noi eram in toiul verii aporape, iar pe marginea apei ce sa vezi... zapadaaaa! Nu mai zic ca setea ne-a facut sa bem din toate izvoarele pe care le intalneam. Faceam glume si spuneam: de e sa murim, murim, dar macar nu murim de sete.

Am ajuns inapoi spre seara. Pana la urma am dat de un alt drum forestier si de acolo nu a fost greu sa intalnim calea ferata.

A fost cea mai spectaculoasa zi a excursiei si o experienta pe care n-am s-o uit niciodata

Ziua 4

Dimineata la micul dejun am povestit entuziasmati celorlalti colegi experienta noastra traita in ziua precedenta, iar apoi am profitat de soare pentru un bronz de munte binemeritat.

Bineinteles ca urmatoarele plimbari ni s-au parut extrem de usoare. Dupa ce am urcat mai mult cu mainile decat cu picioarele, faptul ca puteam sta in picioare era “floare la ureche”. Am urmat un alt drum, ne-am oprit intr-un foisor si inca vreo 5 km dupa care am intalnit Politia de Frontiera patruland si ne-au intors frumusel inapoi. Ziceau ca suntem prea aproape de granita cu Ucraina si nu e voie. Ne-am conformat, ce era sa facem.

Seara, gazdele noastre ne-au facut o surpriza si ne-au invitat pe toti la cina. Am mancat cea mai buna mamaliguta cu branza si cele mai bune sarmale. Poate si din cauza atmosferei din acea seara. Am folosit prilejul de a multumi acelor oameni deosebiti pentru gazduire. Toti odata. A fost un moment...

Ziua 5

Mocanita avea sa vina dupa noi dimineata. Cand a sosit mi-a parut rau ca trebuia sa plec, chiar daca nu am avut conditii de cazare nici macar de 2 stele. In fond, nu a contat. Ne-am simtit altfel si sincer nu cred ca voi mai avea ocazia sa retraiesc acele momente.

De data asta, peisajele oferite de drumul cu mocanita treceau pe langa noi mai repede, iar daca la urcare am fost foarte tacuti si halucinati, acum nu conteneam in povesti si rasete.

Am ajuns acasa la ora 18.30. Nu am mancat nimic. Le-am spus parintilor mei ca merg sa trag un pui de somn si le povestesc pe urma pentru ca eram foarte foarte obosita. Si am dormit pana a doua zi la ora 11. Cele mai multe ore de somn pe care le-am dormit vreodata fara oprire.

Ca o concluzie

Valea Vaserului, asa cum am vazut-o eu, e o provocare pentru toti. Nu se rezuma doar la urcat in mocanita, vazut 2-3 peisaje, oprit prin gari, mancat sau nu gogosi sau cine stie ce si intoarcerea. Ceea ce am vazut eu acolo nu se poate vedea din trenulet si in nici un caz intr-o singura zi. Sper ca cineva va avea curajul si posibilitatea sa faca un traseu similar acum, mai recent si sa ne povesteasca si noua daca sunt schimbari. Desi, avand in vedere ca acolo e doar natura cu salbaticia ei, putin probabil sa se fi schimbat ceva. Poate doar defrisari masive ale padurilor, des discutate si prin media.

---

VIZUALIZĂRI: 3265 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI