O vizită la semipolul frigului

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Estonia pe baza unui document care s-ar traduce prin” ordin de serviciu” . Mai sunt și ordine plăcute pe care le primești pe linie de muncă...

Întrucât din România nu sunt curse directe în această țară baltică, deplasarea am rezervat-o prin polonezii de la LOT, cu escală în Varșovia pe ambele sensuri de deplasare.

Cum seara dinaintea plecării, în ianuarie, se apucase să bată un vânt năprasnic și o ceață densă coborâse peste Otopeni, fricoșii piloți polonezi - anunțați de vremea din România - nu au mai decolat de acasă spre București, iar noi dimineața următoare la 6.30 aveam cursa.

Și uite așa, înainte cu vreo 3 ore de decolare am fost nevoit să fac demersuri de rerutare pentru 22 de persoane, treabă extrem de complicată. Hai, pentru unul sau doi, e mult mai ușor, însă pentru un lot de sportivi, cu un program impus de o federație internațională e mai complicat.

Am fost sprijiniți de personalul aeroportului și am avut ocazia să ajung prima oară pe Schipol, în Amsterdam. De unde ne-am îmbarcat în cel mai mic avion cu care am călătorit vreodată. Am stat aplecat înaintând pe culoar până mi-am găsit locul.

Aterizați la Tallin, suntem conduși într-un spațiu ce semăna cu raioanele de prezentare mobilier de bar sau de petrecere a timpului liber de la Ikea. Apoi din parcare plecăm cu autocarul spre Tartu, 180 kilometri mai la sud, mare parte dintre aceștia pe o șosea prin pădurea de brazi verzi acoperiți cu zăpadă.

Tartu este al doilea oraș estonian ca număr de locuitori și principalul pol universitar al țării. A fost considerat multă vreme cel mai important centru intelectual atât al Estoniei cât și al țărilor baltice, aici activând și Wilhelm Ostwald, laureat al Premiului Nobel pentru chimie.

Întrucât de-a lungul secolelor administrarea zonei a revenit ba germanilor, ba polonezilor sau rușilor, denumirea localității s-a schimbat de mai multe ori, astfel că în istorie poate fi găsit ca Dorpat, Derpt sau Tarbatu.

Eu am găsit un oraș în care arhitectura îmbină armonios clădirile noi, din sticlă și oțel, cu cele tradiționale, o localitate curată și nu foarte aglomerată, liniștită în aparență dar cu oameni extrem de activi.

Și am mai găsit acolo ceva. Cea mai friguroasă zi din câte mi-au fost date să trăiesc până acum! Datorită așezării și curenților de aer ce vin dinspre Marea Baltică, în luna ianuarie se pot înregistra temperaturi extrem de scăzute, ce trec uneori de -30 grade.

Nu știu cât înregistrau termomentrele în cele două zile ale șederii mele acolo, dar pot să vă mărturisesc că acea temperatură coroborată cu vântul ce bătea au făcut să îmi înghețe mâinile deși aveam două perechi de mănuși și le mai băgam și în buzunarele gecii.

Aparatul foto îl aveam la gât, în interiorul hainei, pe care când o deschideam pentru a trage câte o fotografie simțeam că mi-a fost aruncată o lopată cu gheață pe piept.

Nasul nu avea cum să ne curgă, vă dați seama... Unul din colegii mei s-a înfofolit în așa hal încât avea doar ochii la vedere, aidoma femeilor musulmane.

Totul era încremenit de frig, iar diminețile senine accentuau senzația de ger.

Deși în hotel era foarte cald și plăcut, a doua zi dimineața - privind din cameră peisajul - am fost trecut de un fior de zgribureală.

În seara primei zile, după ce ne-am cazat, am plecat într-o incursiune nocturnă, fără hartă sau ghid, pe străzile din Tartu. Cred că am prins o oră la care scăpau elevii de la școli întrucât preț de vreun sfert de oră ne-am intersectat cu ceva lume, după care liniștea și gerul au pus stăpânire pe urbe. Doar eu și doi colegi hoinăream pe străzile înghețate.

La un moment dat am avut o viziune, am tresărit. Ca atunci când - zice-se - mergi prin deșert în bătaia soarelui, ești aproape de capătul puterilor și vezi, sau ai senzația că vezi, un chip. La geamurile unei clădiri se arătau câteva persoane, care ne priveau și ne adresau cuvinte fără a-i auzi noi.

Ce iluzie optică! Pe respectivele ferestre erau lipite bucăți de tapet cu diferite scene din viața cotidiană. De admirat ingeniozitatea celui care a renovat acea clădire.

Ce am mai remarcat pe străzile din Tartu, au fost multele statui din bronz care reprezentau diverse scene: familiare, de prietenie sau de tandrețe.

Ne-am alăturat programului echipei sportive și am identificat astfel o altă față a vieții locuitorilor. Am ajuns la un centru sportiv în care cuvântul ce mi-a venit instant în gând a fost” furnicar” .

Dacă străzile erau pustii la acea oră, undeva în jur de 19, în interiorul acestui complex de agrement era plin de lume. De la copii de 3 - 4 ani care încercau să mânuiască niște crose de hochei, la alergători, la handbaliști sau voleibaliști ori cei ce jucau badminton, până la cei care își modelau trupurile în sălile de fitness.

Ce m-a impresionat mai mult? Toți făceau sport de plăcere. Și erau sute de persoane prezente. Asemenea infrastructură și interes pentru sport în România nu ai cum întâlni în acest moment. Și îmi asum afirmația.

Dar nici în Estonia nu cred că există o îndobitocire a populației prin intermediul mass-mediei ca la noi. De la emisiuni de două parale la exacerbarea stimulării consumului de medicamente.

Fă sport și nu mai ai nevoie de medicamente!

Ziua următoare, după micul dejun, pornim să străbatem orașul și pe lumină. Și e mai frig ca aseară având deasupra albastrul cerului senin!

Tartu e frumos în bătaia soarelui, e drăguț cu străzile sale înguste din partea veche. În timpul celui de-al doilea război mondial orașul a fost bombardat iar ocupația sovietică ulterioară a ridicat clădiri cu o arhitectură ce contrastează cu cea locală și a lăsat mult spațiu nefolosit, aspect care explică multele parcuri și zone verzi din centru.

Trecem prin fața grădinii botanice în care ghivece de ceramică sunt înșirate artistic pe crengile unui copac artificial.

Ne mișcăm iuțiți puțin de ger iar pe una din străduțe dăm de Biserica Sf. Ioan, în care intrăm și îi găsim interiorul placat cu cărămidă aparentă interesant amenajat, cu părți renovate conform aspectului original și altele renovate dar păstrând aparența deteriorării. Foarte ingenios și de apreciat măiestria meseriașilor!

Ai impresia că slujbele se țin într-o biserică aflată încă în plin proces de refacere a interiorului.

Clădirea principală a universității fondate în anul 1803 ni se prezintă cu un aer impozant, dat de culoarea albă imaculată dar și de certitudinea că reprezintă simbolul orașului. Că fără activitatea ei, Tartu nu s-ar afla unde este. Și aveam să aflăm ulterior că universitatea este cel mai mare angajator din oraș, prin personalul administrativ, corpul profesoral și al cercetătorilor ce activează în cadrul departamentelor sale.

Urcăm o pantă lină și ajungem pe un platou întins, cu arbori supli, cu alei și băncuțe curățate de zăpadă. Terenul este tot al universității iar aici găsim Institutul de studii politice și Muzeul Universității ce funcționează într-o clădire lipită de vechea catedrală a orașului, scoasă din funcțiune. Iarăși mă văd nevoit să fac o mențiune pentru măiestria arhitecților referitoare la modul cum au integrat acest muzeu în peisaj, păstrând și imaginea bisericii vechi și nerenovate.

Întâlnești clădiri cu pereții exteriori pictați, cu geamurile tapetate ce surprind diverse activități, dar nu găsești imobile nerenovate. Acesta reprezintă o bilă albă, esențială în atragerea turiștilor sau o notă demnă de menționat în cartea localităților ce merită a fi vizitate.

Însă nu prea întâlnești oameni pe străzi. Probabil că sunt la muncă, deoarece nu cred că frigul i-ar ține pe toți în case.

Coborâm în piața centrală și ajungem în fața primăriei. Clădirea de culoare roz deschis și dungi albe, cu soclu cărămiziu și având în față Statuia studenților îndrăgostiți ce se sărută pasional sub o umbrelă, are dimensiuni mult mai mici decât cea a Mediașului, deși Tartu are o populație mai mult decât dublă față de cea a orașului meu natal. Cu siguranță și birocrația e mai redusă la ei...

De la primărie spre râu, pe cea mai largă stradă din Tartu, trecem prin fața unei case cu două etaje, care ne atrage atenția prin faptul că e înclinată. Așa aveam să descoperim Muzeul de artă al orașului.

Al unui oraș ce pare pustiu în acest miez de iarnă.

Al unei localități elegante aș spune, simplă prin arhitectura sa, foarte curată - deși nu cred că zăpada ar ascunde sub ea cine știe ce mizerii, iar vara la fel ar arată de îngrijită - și care sugerează acel stil de viață nordic atât de atrăgător prin lipsa lui zornăieli sau îmbuibări în toate aspectele vieții cotidiene.

Simplu, frumos, eficient... Chiar elegant.

---

VIZUALIZĂRI: 734 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI