Ţara Zarandului - o plăcută surpriză!

TIPĂREȘTE

Există dispoziţii ale şefului care produc o aprigă dorinţă de a le pune în practică. Precum cea imperativă exprimată într-o zi de marţi de la care se împlinesc exact 2 săptămâni şi care dispunea obligativitatea de a mă prezenta la un curs ce urma să aibă loc la Vaţa Băi.

Cum de respectiva comună auzisem doar în strânsă legătură cu geriatria şi alte afecţiuni ce ţin de perioada ce urmează ieşirii la pensie, mă pun pe o documentare rapidă şi în câteva minute livrez un răspuns demn de pus în rama de onoare a fiecărei insituţii serioase bazate pe înţelegerea relaţiilor de subordonare: “da şefa, cum spuneţi dumneavoastră!” .

Acum să nu mă luaţi de milog sau pupincurist, ci mai degrabă de oportunist, de vreme ce am identificat de îndată locuri şi obiective interesante într-o zonă în care nu mai călcasem anterior, în Ţara Zarandului, “cea mai bogată şi cu oameni primitori din câtă lume a umblat” crăişorul munţilor, Avram Iancu.

Iar programul conferinţei era structurat astfel încât aveam la dispoziţie sâmbăta după amiaza plus toată duminica pentru plimbăreală. Plus că era şi Adriana acceptată de organizatori în hotel şi la masă.

După Păltiniş, o nouă ieşire la aer de munte. Chit că unul mai mic. Sau dealuri mai înalte, că nici acum nu mă pot exprima clar dacă am fost la munte sau la deal…

Facilitatea oferită de hotel (vezi impresii), respectiv închirierea gratuită de biciclete, nu avea cum să mă lase indiferent, astfel că încă din timpul seminarilor de sâmbătă dimineaţa – pentru a-mi alunga plictisul şi căderea în păcatul căscării repetate – încep a butona telefonul şi aleg un traseu cât mai adecvat unei după amieze anormal de călduroasă precum ceea de acum 3 zile.

Îi propun ieşirea şi Adrianei, ce se afla la aromoterapie şi parafină  în timp ce eu încercam a mă perfecţiona pentru un viitor strălucit în breaslă, şi îşi manifestă un acord clar. Care după vreo oră de masaje şi băi galvanice revine asupra deciziei şi îmi comunică intenţia de a-şi dedica întreaga zi lenevelii.

Răspunsul ei mă încântă de data asta întrucât am o libertate mai mare de explorare.

Astfel că mă lansez într-un circuit din Vaţa de Jos până în cea de Sus şi mă pot înfrupta pe îndelete din frumuseţea peisajului chiar idilic, fără teama de a fi acuzat de exagerare. Meri înfloriţi cu duiumul prin curţi şi pe marginea drumului, liliac mov sau alb dar la fel de plăcuţi mirositori îmi sporesc plăcerea pedalatului.

Parcurg astfel o porţiune din Drumul Regelui (unul din cele câteva denumite aşa în România) care face legătura între Vaţa de Jos şi Petriş, adică dintre Valea Mureşului şi Ţara Moţilor, cel pe care se deplasa regele Carol al II-lea de la castelul din Săvârşin când venea la băi.

Pe ogoare sătenii ară pământul în tractoare cu vechime trecută demult de operaţiunea numită “casare” sau stropesc straturile cu utilaje de ultimă generaţie. Copilaşii au căţeluşi în braţe sau aleargă după miei pe pajiştile verzi sub behăitul revoltat al vreunei oi, speriată fără a se uita însă în calendar. Mai sunt 3 săptămâni până la Paști iar pruncii vor doar să se joace, nu să bage la friptură tinerele mioare.

Ajuns în Vaţa de Sus fac stânga, urmând indicatorul către Peştera Prihodişte, obiectiv despre care întreb un sătean aflat într-o pauză de lucru. “Copile, nu ai cum ajunge acolo cu bicicleta” îmi aud urechile şi zâmbesc instant plăcut surprins de eroarea badei în privinţa etăţii mele.  

Îi dau înainte şi schimb asfaltul cu un drum forestier ce începe a se strecura prin pădure, pe lângă râu pentru a ajunge “la lemne” , acolo mi se prezise capătul drumului velo. Prilej şi pentru a-mi pune la lucru  muşchii picioarelor, destul de odihniţi în timpul cursurilor.

Priveliştea se schimbă puţin iar încântarea creşte când văd cu ce mă întâmpină natura pe aici. Dealuri ce se apleacă spre vale pigmentate cu pomişori înfloriţi, o căsuţă sau o şură veche şi deşirată de luptele cu timpul şi vremea sau câte o căpiţă de fân pe malul pârâului.

Sunt atras de frumuseţea unui décor care mă determină să las bicicleta la odihnă, să trec o punte îngustă şi să calc grijuliu pe covorul de flori colorate ce împresoară mărul pădureţ încărcat de ale lui flori albe ce vestesc o recoltă consistentă de poame. Îmi trag sufletul aici, stând în picioare pentru ca nu cumva să îmi măresc aria de apăsare şi să aduc supărare vreunei plante.

Mai sprinţar pe coborâre revin la Vaţa de Sus şi mă înscriu pe şoseaua excelentă către Căzăneşti. Adevărat paradis pentru un ciclist, de vreme ce maşinile sunt rare iar pădurea te fereşte de razele soarelui.

Primul popas în sat îl fac la biserica de lemn, una dintre multe altele ce le găseşti în zonă şi declarată monument istoric. Lăcaşul este foarte vechi iar pentru păstrarea ţiglelor originale de intemperii, în partea de sus a acoperişului este trasă o folie protectoare. Care, ce-i drept, cam atentează la frumuseţe.  

Dacă ajungeam mâine dimineaţă mi se oferea ocazia de a asista şi la slujba religioasă ce se oficia aici. Pe uşă am găsit afişat programul lunar al preotului, cu o împărţire echitabilă a ceremonialului duminical între satele ce aparţin parohiei.  

Dacă tot ajung aici singur, ce îmi zic? Mai sunt 6 kilometri până la Schitul Bujoara şi Casa memorială Arsenie Boca, hai să urc. Întreb în sat despre condiţiile de acces şi calitatea drumului iar răspunsul primit mă determină să pun în aplicare planul spontan. Bineînţeles, de a urca.

Pentru cei care vor să ştie încă de acasă detalii, pot afla că din Căzăneşti se parcurge aproape un kilometru pe asfalt, printre casele localnicilor, apoi încă 3 pe un drum forestier - exclus maşinilor cu gardă joasă – până la o intersecţie semnalizată. De aici începe o pantă aşa de abruptă că trebuie să îţi ţii şi echilibrul dacă nu prea ai antrenament la mersul pe jos. Se poate urca dacă te afli la volanul unui 4x4 de clasă bună sau la ghidonul unei biciclete performante. Dacă o aveam pe a mea cutezam să iau panta în piept, dar cu cea pusă la dispoziţie de hotel nici nu m-am încumetat să sper.

Aşa că o iau la împins. Şi o duc eu pe ea, nu invers. Cum ar fi normal…

La un moment dat apar cruci de lemn, semn clar că eşti pe drumul cel bun. După o curbă sunt adulmecat de doi câini care încep să latre. Doar până îşi dau seama că intenţionez să îmi continui mersul până în vârful dealului şi nu să mă dau muls caprele ce pasc pe deal şi avute, probabil, de ei în pază.

Deveniţi rapid foarte sociabili se aciuiesc pe lângă mine, căutând mângăiere şi vorbe bune. Atât le pot oferi, bancnota de 10 lei din buzunar nu are nicio relevanţă pentru ei. O luasem cu scopul de a savura o bere la bufet cu localnicii în cazul în care aş reuşi să îmi fac o după amiază frumoasă.  

Dacă în conştiinţa şi sufletul neamului românesc Arsenie Boca are un loc aparte, schitul ridicat în apropierea locului în care s-a născut nu avea cum să nu se încadreze tot astfel. Un asemenea om musai să fii fost predestinat şi învăluit în frumos încă de la naştere.  

Schitul Bujoara, o bisericuţă modestă de lemn dar având acoperişul placat cu aur, e poziţionat în Paradis. Într-atât e de frumos locul şi, mai ales, peisajul! Fiind singur acolo, m-am aşezat pe treptele de piatră şi am privit văzduhul minute în şir, fără niciun gând. Culmi de dealuri domoale ceva mai aproape sau mai abrupte de munţi în depărtări. Reculegere sau încărcare spirituală?

Nu vă pot spune cu exactitate şi nici nu caut a mă strădui să găsesc vreo explicaţie clipelor minunate petrecute acolo. Cert e că m-am ridicat cuprins de o senzaţie de calm, mulţumire şi împlinire sufletească. Şi doar acum, când scriu, îmi dau seama că nu am căutat să văd şi casa memorială.  

Cobor salutând câinii ce îmi caută iarăşi mângăierea şi nu mă mai opresc la niciun bufet sătesc. Trebuie să ajung la cina festivă de la restaurant şi dacă pe masa ne pune acelaşi vin ca seara trecută, voi sărbători acolo.

Duminică am companie în drumeţii. Dar înainte de plecare tot nu scapă Adriana să treacă pe la două masaje…

Primul obiectiv al zilei îl reprezintă Podul Grohotului la care ajungi părăsind drumul E79 în comuna Baia de Criş către Bulzeştii de Jos. Sau de Sus, că sunt în continuare.

Dar nu ajungi la niciunul din aceste sate ci după Risculiţa trebuie să fii atent la curbe pentru că după 6 kilometri, într-una strânsă la stânga, se află o măsuţă cu două băncuţe de lemn, acoperită, iar de acolo porneşte traseul de 1.300 metri ce coboară prin pădure până la apa care străpunge ditamai peretele de piatră şi îşi crează un culoar de trecere.

Imaginea acestui tunel lung de vreo 15 metri impresionează, mai ales dacă te poziţionezi astfel încât să îi poţi surprinde şi capătul.  

Ultima parte a coborârii este destul de abruptă şi cere atenţie sporită. Găseşti o coardă de plastic pentru a te ajuta în cazul în care întâmpini dificultăţi.

Ca un amănunt inedit, în plimbare am trecut pe lângă recipiente de plastic în care se colecta răşină de mesteacăn cu ajutorul unor furtunaşe înfipte în trunchi. Am citit astăzi că aceasta are importante calităţi terapeutice în ce priveşte tratarea afecţiunilor de piele.  

Luăm o pauză de la obiective naturale şi poposim la unul cu relevanţă istorică, Panteonul Moţilor de la Ţebea, cel care adăposteşte osemintele eroilor Revoluţiei din 1848-1849, în care se estimează că au murit în jur de 40.000 de transilvăneni. Preţ de intrare 10 lei şi program de vizitare zilnic 10-18, mai puţin lunea.

Am fost foarte plăcut surprins să văd cât de îngrijit se prezintă cimitirul, pe fiecare cruce fiind prinsă o panglică tricoloră. Mormântul lui Avram Iancu este scos în evidenţă prin aşezarea lui distinctă, semn de preţuire a rolului acestui conducător.    

Tot aici se află cee ace a mai rămas din gorunul lui Horea, de fapt un trunchi îmbrăcat treisferturi  într-o cămaşă de ciment armat pentru a-l mai ţine în picioare. Odinioară, acum vreo două secole şi ceva, când avea şi frunze, la umbra lui se ţinea sfatul bătrânilor şi tot de sub el i-a îndemnat Horea pe moţi la revoltă împotriva orânduirii nedrepte. Se zice că în drumul lui spre Praga, Mihai Viteazul s-ar fi odihnit în acest loc.

Din ultima ramură a copacului, ruptă de o furtună în anul 2005, a fost cioplită Crucea lui Horea ridicată în apropiere.

Puţin mai spate de acesta se ridică gorunul regelui Ferdinand, plantat în anul 1924 cu ocazia vizitei de preţuire şi cinstire a eroilor neamului întreprinse de familia regală.

Aşa cum stă bine drumeţului, ultima parte a zilei o dedicăm unei plimbăreli dus-întors prin Cheile Ribicioarei.  

Lăsăm maşina la finalul drumului asfaltat iar de acolo o pornim învăluiţi rapid de mirosul de urzică proaspătă.

Defileul Ribicioarei are o lungime de 2 kilometri, e îngust cât să permită pe alocuri doar trecerea unui autoturism între peretele de piatră şi malul pârâului iar împreună cu pantele abrupte şi pline de grohotişuri pe alocuri conferă un aspect spectaculos peisajului.

Din drum, pe o cărare în urcare, ajungi la intrarea în Peştera Cizmei, cu o lungime de 69 metri, obiectiv în care nu ne-am încumetat să intrăm data fiind întunecimea şi îngustimea ei.

Înainte de urcarea în maşină m-am pus pe adunat urzică, activitate în urma căreia m-am ales cu mâncărimi serioase în palma dreaptă dar şi cu materie primă pentru ciorba de astăzi şi ceaiul pentru serile ce vor urma.

Nu am avut timp să vizităm toate obiectivele puse în plan după documentare. Dar posibil să mai ajungem vreodată pe aici şi atunci vom intra în Muzeul Aurului din Brad sau alte mici bisericuţe de lemn ori mânăstiri precum cea din Crişan.

Finalmente, Ţara Zarandului a reprezentat o surpriză plăcută pentru mine, o destinaţie în care la sfârşit de săptămână ai ocazia să împleteşti balnearul cu plimbatul sau istoricul cu naturalul.   

---

VIZUALIZĂRI: 695 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI