Prin Taipei, mai aproape de mandarini

TIPĂREȘTE

Văzut mai de-aproape, Taiwanul îți apare ca o insulă de mandarini chinezi cu gusturi mai rafinate și cu un număr mare de transfugi politici, miliardari și oameni de cultură, pentru care Marele Zid a devenit prea apăsător. Pentru aceștia, o reîntoarcere la locurile de baștină ar fi o adevărată strămutare în timp, motiv pentru care orice tendință autoritaristă venită dinspre Bejing le creează fiori.

Sunt în plin centrul unei metropole ce vuiește ca un vulcan în plină fierbere, izvorât din adâncurile apelor. Trec pe lângă Daan Park, Chiang Kai-shek Memorial Hall, Muzeul Aborigenilor Shung Ye și zăresc de departe Taipei 101, turnul care, cu o siluetă de pagodă, privește sfidător lumea de la cei peste 860 de metri. Mă îndrept spre străzile laterale ce au fie forme liniare, fie labirintice când te poartă prin timpii istorici marcați de piețe, edificii, mirosuri, tonalități, voci și sunete străine pentru oaspeți. Conversațiile scurte din magazine, muzee sau din plină stradă, își păstrează aerul tonic și ospitalier care îți confirmă siguranța și plăcerea de a-ți continua explorarea necunoscutului pe cont propriu.

În fața Memorialului Eroilor, o starletă locală face o ședință de shooting profitând de celebritatea locului-când zecile de aparate de filmat ale turiștilor încep să ia câteva cadre, li se spune politicos că nu au voie să se apropie; de nicăieri, apare un “echipaj de asalt” Italian care preia toată coloana sonoră a zonei, cu gesturi largi, spre mirarea asiaticilor care nu înțeleg de ce oamenii se contrazic atât de zgomotos într-un mediu pașnic; dacă japonezii parcă au un aer mai protector, ca și pentru o fostă colonie, chinezii se simt ca peștele-n apă pe străzile Taipeiului; undeva alături, un grup de tineri aborigeni prezintă un dans tradițional al soarelui; câțiva militanți, cu pancarte, cer mai multe drepturi pentru libertatea presei și a circulației prin lume; alte grupuri de protestatari vor autonomia totală față de China; printre ei, se strecoară ciorchine de europeni care le preiau din mers mesajele spre lume-o lume care urmează să constate că și într-un mic paradis oceanic mai e câte ceva de făcut.

În rest, impresia generală a străzilor pare tipică unui ținut binecuvântat, cu un microclimat de seră și având o coregrafie liniară, predictibilă, dar și plină de siguranță, în care o eventuală piruetă ideologică poate strica armonia unei vieți încântătoare.

Este ora zece dimineață. Sunt aproape de suburbia Wanhua... Dacă părțile centrale ale Taipeiului erau dominate de zgomotul motoarelor, al scuterelor și al tonalităților ridicate, tipice turiștilor, cele marginale, pe care le parcurg acum, își duc viața la un ritm mai scăzut, peste care fâsâitul grătarelor și plăcerea mâncării își impun definitiv dominația. Intersecțiile sunt și mai aglomerate dar nimeni nu pare a fi certat cu timpul.

Peste tumultul leneș al mahalalei, se aude un fel de clinchet de picături de stropi de ploaie căzând peste o masă de cristal... îmi aud bătăile inimii... fac ochii mari ca și când rotirea unei scene de teatru m-ar duce într-o lume făcută anume pentru încântarea sufletului... când deodată disting inconfundabilele note din Fur Elise, îndepărtându-mă definitiv de lumea asiatică și înălțându-mă într-o armonie dintr-un nou univers-cel al pasiunii pe care Beethoven pare s-o fi trăit cel puțin pentru una din muzele sale (sunt minimum trei posibile muze) simbolizate de numele Elise. Mă uit în jur și constat că sunt cam singur în extaz din grupulețul ce așteaptă la semafor... brusc îmi pun posibilitatea unui scurt circuit major cauzat de climă. Dar spectacolul de-abia începe. Cu cât mă apropii mai mult de zona Huxley Market, sunetele se întețesc și parcă se revarsă dinspre mai multe piane, timp în care continui să plutesc între realitate și confuzie...

În sfârșit, mi se confirmă că încă funcționez normal... mica mea dramă se risipește la următoarea intersecție iar explicația este pe cât de originală, pe atât de neobișnuită: în ideea de a-i sensibiliza pe taiwanezi să-și compartimenteze deșeurile casnice pe categorii, în cei cincisprezece saci de culori diferite primiți de la stat, primăria a hotărât să instaleze pe mașinile de deratizare stații muzicale, prin care locuitorii să-și pună în acțiune spiritul civic pe acorduri plăcute ce mai aduc și bună dispoziție. De două ori pe zi, în cinci zile pe săptămână, proprietarii și chiriașii Taipeiului predau, pe acordurile muzicii lui Beethoven, sacii, care nu trebuie să atingă pământul, unor oameni în salopete sosiți punctual la punctele marcate de întâlnire.

Este bine, este rău? Poate, pentru asiatici, da. Avem, în schimb, o singură certitudine: Taipei este unul dintre cele mai ecologice locuri din lume.

---

VIZUALIZĂRI: 1855 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI