Strasbourg sau cuibul de barză

TIPĂREȘTE

Strasbourg-ul nu are drept simbol privighetoarea, în ciuda faptului că aici a fost compusă "La Marseillaise", nici bufnița, deşi găzduieşte Parlamentul European, nici măcar cocoşul, chiar dacă pentru acest teritoriu francezii au avut dispute vreme îndelungată cu germanii. Suverană atât la Strasbourg, cât şi în restul Alsaciei, este pasărea parcă bolnavă de anorexie, barza. Şi am văzut aici berze simțindu-se ca acasă, măcar pentru lunile de vară.

Mi-am pornit cu adevărat plimbarea traversând Ill-ul şi după ce am ocolit o cohortă de fotografi dornici să imortalizeze micile vaporaşe cu aspect de tavă de plăcintă pornite în explorarea oraşului, mă îndrept spre principalul reper al zilei, catedrala Notre Dame, o bijuterie gotică, rămasă din nefericire neterminată. Piața catedralei este ca întotdeauna un furnicar, fiecare nou sosit în oraş dorind, visând, luptând să ajungă aici. Sunt răspândite terase peste tot, iar prăvăliile cu suveniruri par a fi chiar în exces. În dreapta catedralei se vede una dintre cele mai vechi case din Strasbourg, Maison Kammerzell, împodobită sofisticat cu lemn, un martor al evului mediu rămas printre noi.

Spre deosebire de mohorâtul dom din Kőln, înnegrit de vreme şi de vremuri, catedrala are o veselă culoare roz spre cărămiziu, accentuată sau nu, în funcție de lumina soarelui. Dantelaria din piatră, specifică stilului gotic, este pusă astfel mai bine în valoare, totuşi o imagine de ansamblu este greu de obținut, spațiul liber din jur rămânând restrâns, comparativ cu înălțimea. Trec de controlul bagajelor de la uşă, apărut în urma atentatelor, şi pătrund în semiîntunericul din interior. Atmosfera este calmă, dar nu pioasă, majoritatea alcătuind-o turiştii, țăcănind cu aparatele foto. Punctul de atracție principal rămâne ceasul astronomic, versiunea a treia, construit cu aproape 180 de ani în urmă. El urmează tradiția ceasurilor medievale care au împodobit catedrala începând cu mijlocul sec. al XIV-lea şi este un angrenaj care combină matematica cu mecanica, capabil de a calcula anii bisecți, echinocțiul sau data când va fi sărbătorit Paştele, respectând regulile stabilite la Niceea în anul 325. Pentru turistul obişnuit ceasul este doar o curiozitate, un uriaş mecanism, cu figurine mobile, arătând ora, data, semnul zodiacal sau fazele lunii. Ieşind din catedrală, ocolesc spre stânga şi urc, că-s voinic, cele peste 300 de trepte până la platforma unde ar fi trebuit continuată o a doua turlă. N-a fost înnorat, dar nici nu m-a răsfățat soarele, oricât l-am aşteptat cu aparatul foto pregătit. Măcar panorama care mi se întindea la picioare a mai atenuat din nemulțumire. Coborând scările am avut prilejul de a vedea de aproape câteva din statuile răspândite în exteriorul catedralei, unele adunând pe cap sumedenie de monede, aruncate de superstițioşii dorind să-şi apropie norocul.

La ieşire am remarcat un ansamblu eterogen de clădiri medievale, cu frontoane în trepte, alcătuind astăzi Musée de l’Œuvre Notre-Dame. Muzeul în sine poate impresiona atât un cunoscător în pictura şi sculptura sec. XIV-XVII, cât şi un neofit, dornic doar să vadă lucrări din timpurile când artiştii erau considerați simpli meşteşugari. Şi nu mă refer doar la tapiserii, arme sau porțelanuri fine, ci şi la obiecte de cult, bijuterii, tablouri. Vizita urmăreşte un traseu sinuos şi trec dintr-o cameră într-alta, traversez curți interioare, descopăr misterioase încăperi din subsol sau din podul caselor. Păşind pe duşumeaua din scândură masivă amintind de vremurile când lemnul era lemn, admir artişti cu nume care până acum nu-mi spuneau nimic. Hans Baldung Grien cu siguranță ar fi uitat astăzi, dar "Portretul lui Ambroise Volmar Keller", îl menține vie amintirea. Mă impresionează tablourile lui Sebastian Stoskopff, despre care deasemenea nu auzisem, în special "Les cinq sens a l’horloge de table" şi "Grande vanité". Sculpturi naive şi vitralii viu colorate, aduse din biserici ajunse în ruină, îşi găsesc în sălile muzeului o nouă identitate. Puritatea renascentistă, îndrăzneala goticului şi fantezia barocului s-au adunat sub acelaşi acoperiş pentru a rememora Strasbourg-ul de ieri.

Îmi continui drumul prin Piața Catedralei privind cu jind la magazine cu antichități. Prin aglomerația obişnuită perechi de soldați se plimbă dezinvolt cărându-şi armele şi încercând să ne dea un sentiment de minimă siguranță. Trecătorii prezintă o gamă variată de vestimentații, precum în orice alt oraş francez pe care l-am vazut. Doamne şi domnişoare, îmbrăcate de la stilul elegant sportiv, adică blugi cu găuri sau fără, dar perfect ajustați pe coapse şi tricou asortat plus ochelari de soare, până la şalvari cu turul între călcâie şi genunchi, combinați cu o bluză lălâie, obligatoriu descusută pe undeva. Felul în care se îmbracă cineva nu mă deranjează, căci şi eu am fost demult tânăr şi vroiam să fiu original şi non-conformist, mai deranjant este când normele de igienă sunt intenționat uitate. Unii îşi fac un titlu de glorie din a umbla nespălați, în anii aceştia când reclamele la produsele cosmetice aproape că ne agresează şi săpunul este la un preț derizoriu.

În Place Gutenberg, un carusel interesează pe cei mici infinit mai mult decât statuia inventatorului tiparului în Europa, Johannes Gutenberg, venit de la Mainz să creeze prima tiparniță mobilă din Strasbourg. Cât despre Neubau, o capodoperă a arhitecturii renascentiste, fostă primărie şi Cameră de comerț, cu peste patru veacuri de istorie în spate, cred că nici de ghizii autohtoni nu-i băgată în seamă. Îndreptându-mă spre malurile Ill-ului zăresc biserica St. Thomas, principalul bastion al protestantismului în oraş. Aici sunt destule monumente funerare artistic create, mai întâi pentru posteritate şi apoi pentru defuncți, dar pentru mine importată este orga Silbermann, la care în 1778 a cântat şi Wolfgang Amadeus Mozart.

Mă las dus de valurile de vizitatori spre Petité France, unde ecluze şi diguri, cheiuri şi stăvilare, îți dau senzația că eşti în Olanda. Micile nave, în care pasagerii stau precum la cinema, se strecoară prin canalele întortochiate, prilejuind posibilitatea unor instantanee inedite fotografilor amatori. Farmecul medieval îl dau totuşi casele simple, cu pereții albi şi structura din lemn la vedere, multe dintre ele transformate în restaurante sau prăvălii. Străduțele sunt înguste, pietruite şi auzind zgomote în față m-aş fi aşteptat să-mi apară un menestrel de după colț, deşi nu-i decât un grup de asiatici, scunzi, joviali, cu pălării şi ocheari de soare, cărând aparate foto mari cât mitraliera lui Rambo. Abia ce traversez micul pod de pe strada Morilor şi circulația se opreşte, iar podul începe să se rotească lăsând cale liberă unui mic vas plin ochi cu turişti, care cu eleganță îşi continuă lin drumul. Totul a durat doar câteva minute si aşteptarea la bariera n-a fost pentru majoritatea un impediment, ci o oportunitate de a vedea ceva inedit.

Cum este necesară şi o haltă de realimentare opresc la umbra unor copaci falnici, la o terasă de pe malul apei. Un pahar cu vin roşu, rece mă face să văd viața infinit mai frumoasă şi să uit de oboseală. Nu mi-aş mai dori decât să fiu milionar şi să nu mă mai întorc la muncă . Urc câteva trepte spre Ponts Couverts în fugă, doar ca să-mi dovedesc că n-am îmbătrânit de tot. Podul, de fapt cele trei poduri dintre patru turnuri, a fost construit în prima jumătate a sec. al XIII-lea acoperit, din considerente militare. De vreo două secole şi ceva acoperişul a fost înlăturat, dar numele nu i s-a mai schimbat. Continui pe barajul Vauban, ridicat la sfârsitul veacului al XVII-lea, cu scopul de a controla nivelul apelor râului Ill şi de a-l folosi în acțiuni defensive. Astăzi barajul adăposteşte o expoziție cu copii ale unor statui din şi de pe catedrală şi Palatul Rohan. Nu am ratat ocazia şi am urcat pe terasa barajului pentru câteva fotografii.

Fiind în apropiere am intrat la cubistul sediu al Muzeului de artă modernă şi contemporană, nevrând să ratez ocazia unei vizite. Muzeul deține un număr impresionant de opere semnate Gustave Doré, pictor născut în Strasbourg. Din cele văzute aici m-au impresionat în special uriaşa lucrare "Le Christ quittant le pretoire", care ocupa o sală intreagă şi "Le Calvaire", lângă care m-am şi imortalizat. Un alt artist de aici, Jean (Hans) Arp, care s-a simțit francez, dar şi german, lucru de înteles în Alsacia, este prezent cu multe lucrări, în special sculpturi. Supriza plăcută, pentru mine, a fost numărul mare de tablouri ale lui Victor Brauner, pictor şi sculptor suprarealist român. Chiar dacă nu i-am înțeles operele, prezența lor într-un muzeu atât de important relevă aprecierea de care se bucură în rândurile cunoscătorilor. Din colecție nu putea lipsi Auguste Rodin, un "Gânditor" supradimensionat tronând în mijlocul unei săli. Ca să nu mai lungesc povestea, numele celebre ca Pablo Picasso, Wassily Kandinsky, Paul Klee sau Max Ernst atrăgeau privirile vizitatorilor, în ciuda sau poate datorită mesajelor foarte încriptate pe care le transmiseseră prin picturile lor.

O zi în Strasbourg este asemeni unei plimbări printr-un parc imens. Că eşti pe un bulevard larg străjuit de arbori stufoşi sau pe o ulița din Petité France, cu flori atârnând la ferestre, senzația este aceeaşi şi te simți precum pe aleile unei grădini. Am sărit cina "oficială", dar m-am delectat cu o bucată de camembert şi un pahar de Bordeaux, să simt Franța în toata savoarea ei. În partea acesta a Rinului nu cunosc cuvântul "bere".

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI