Acolo unde s-au inventat poveştile cu zâne

TIPĂREȘTE

Despre locurile care m-au atins în mod deosebit îmi este ori foarte uşor să scriu, ori foarte greu. Rastoke se încadrează în a doua categorie. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu, mi se pare imposibil să transpun în cuvinte atâta frumuseţe! Mai că îmi vine să las (doar) fotografiile să vorbească! … Dar ştiu că nu se face, o să încerc totuşi să leg vreo 2-3 vorbe, aveţi răbdare cu mine…

Primul obiectiv turistic de pe agenda vacanţei noastre în Croaţia a fost Parcul Naţional Plitvice. Asta până să aflăm că oleacă mai la deal, la vreo 30 km, se află Rastoke, un Plitvice mai mic, dar… minunat în alt fel. N-a trebuit să fac prea multe săpături ca să aflu că, de fapt, Rastoke este o parte a zonei istorice a orăşelului Slunj, de fapt o periferie a acestuia, dacă ţinem cont de faptul că până în centru mai e aproximativ un kilometru. E locul unde un râuşor de munte, pe numele lui Slunjcica, întâlneşte terase de travertin taman la vărsarea sa în râul Korana, acesta din urmă fiind şi „vinovatul” răspunzător de formarea parcului Plitvice. „Ei, şi? ” o să mă întrebaţi. Păi, da, că travertinul acesta e de fapt un calcar (carbonat de calciu, dacă vă mai amintiţi, voi, cei care n-aţi prea chiulit la orele de chimie) mai poros, care (zice Tanti Wiki) se formează în zone bogate în izvoare minerale bicarbonatate, cu participarea diferitelor microorganisme, prin precipitarea carbonatului de calciu atunci când saturaţia soluţiei este prea mare sau solubilitatea sării prea redusă. Reacţie absolut reversibilă, astfel că se construieşte şi se topeşte în egală măsură, schimbându-şi într-una configuraţia. Ei, dar destul cu chimia şi cu geologia, nu vreau să vă pierd de la primele rânduri! Ideea e că, fiind poroasă, roca „frânează” curgerea apei şi astfel iau naştere lacuri, cascade, praguri, bazine, totul pe oarece suprafaţă, căci apa ţine morţiş s-o ia totuşi la vale…

Rastoke se întinde pe o arie mult mai mică decât parcul Plitvice (doar vreo 10 ha), dar, spre deosebire de acesta din urmă, la Rastoke omul şi natura şi-au dat mâna în cel mai fericit mod posibil. Cum poţi să pui o cădere de apă la treabă în folosul tău, Homo Sapiens? Păi, simplu: construieşti deasupra o moară să-ţi macine grânele. Sau o „maşină de spălat” lâna sau rufele. Nu se ştie prea bine când au apărut primele mori la spectaculoasa vărsare a Slunjcicei în Korana. Cea dintâi atestare documentară a oraşului Slunj datează din 1390, iar mai târziu, un baron cronicar-călător, pe numele lui (imposibil) Johann Weikhard von Valvasor a descris oraşul fortificat Slunj, având un pod şi o moară. Rastoke a fost menţionat prima dată sub acest nume (care vine de la cuvintele rastopina sau rastok, care în croată înseamnă travertin) în 1860, în jurnalul de călătorie al lui Adolfo Veber Tkalcevic, scriitor şi preot; el a documentat cu entuziasm minunata zonă creată de vărsarea Slunjcicei în Râul Korana, descriind una din cascade ca „un buchet de flori”, iar pe alta comparând-o cu Fontana di Trevi a Romei. Primele locuinţe se pare că au fost construite pe la sfârşitul sec. 19 – începutul sec. 20, tipic având primul nivel din piatră de râu, iar nivelul superior din lemn. Depunerile de săruri din apă formează la baza construcţiilor un fel de brâu de ciment, astfel că acestea nu sunt niciodată inundate, indiferent de nivelul apei. Din 1969, zona a fost declarată arie protejată şi, deşi războiul care a urmat după destrămarea fostei Iugoslavii a adus multe daune oraşului Slunj şi tulburătorului Rastoke, rănile au fost pansate cu răbdare şi îngrijite cu dragoste, astfel că în momentul de faţă călătorii de pretutindeni se pot bucura în voie de acest loc cum puţine sunt pe lume!

Ceea ce am făcut şi noi. După ce ne-am cazat la Guest House Buk (vezi impresii), am pornit să savurăm atmosfera micii aşezări, dar şi oarece bucate aburinde, căci citisem că nici oferta culinară a zonei n-ar fi chiar de lepădat. Ca orice râuri de munte care se respectă, Slunjcica şi Korana abundă în păstrăv, clean, mreană şi alte asemenea, iar unele restaurante servesc rastockim, o delicioasă pâine nedospită, făcută dintr-un amestec de cereale măcinat la cele câteva mori încă funcţionale din Rastoke. N-am făcut decât vreo câţiva paşi pe poteca amenajată care coboară de la pensiune spre şosea, că imediat ni s-a desfăşurat în faţa ochilor o privelişte de vis! Case de piatră şi lemn construite deasupra cascadelor care se desfăceau în zeci de şuviţe, aruncându-se în Slunjcica săltăreaţă! În spate, podul pe piloni oglindindu-se în apele ceva mai domoale ale Koranei! Totul într-un decor desăvârşit de verdele proaspăt al copacilor şi de… griul norilor (s-ar fi asortat mai bine cu albastrul de cer senin, dar vă asigur că era minunat şi aşa!)

Am traversat cu grijă aglomerata şosea europeană şi, puţin mai în dreapta am descoperit scările care coboară la Rastoke. Am continuat sesiunea foto, clic în dreapta, clic în stânga, fiecare pas pe care îl făceam îmi prilejuia altă şi altă imagine de poveste. Apropos de poveste: locul abundă în poveşti şi legende, se spune că în vremurile primilor morari, aceştia stăteau noaptea în jurul focului şi povesteau, în timp ce grânele se măcinau; caii erau legaţi frumos de copacii din preajmă. Dar, nu ştiu cum se făcea, că în fiecare noapte, deşi se ţineau tari, morarii tot aţipeau către ziuă, iar dimineaţa, când se trezeau, găseau caii obosiţi şi transpiraţi. Pasămite, zânele pădurii, când li se făcea dor şi lor de câte o mică escapadă, adormeau morarii, furau caii, călăreau prin munţi şi văi, apoi priponeau la loc caii şi dispăreau în negurile dimineţilor, căci lumina zilei era dăunătoare tenurilor lor străvezii… Hmmm… Parcă am mai auzit undeva o astfel de istorie… Nu contează, poveştile sunt frumoase oricum!

După ce am coborât, am lăsat în stânga o mică parcare (mai există încă vreo 2, nu vă speriaţi, o să vedeţi pe harta pe care am s-o ataşez), am pozat amuzată un indicator către zona de scaldă pentru căţei :), apoi am traversat podeţul de lemn la capătul căruia ne aştepta splendoarea Rastoke-lui s-o descoperim pe îndelete… Nu ştiam încotro să-mi îndrept mai întâi privirea: spre lacul din dreapta, în care se oglindeau căsuţe văruite în alb, împodobite cu muşcate, sau în stânga, spre terasa de lemn spânzurată deasupra cascadei, unde câteva persoane se relaxau la un pahar de ceva ascultând vuietul apelor?!... Sau mai departe, tot pe stânga, la micuţul magazin de suveniruri colorate, la konoba (taverna), care ne îmbia cu promisiunea alintării papilelor noastre gustative?!... Dar foamea putea să mai aştepte, prea era frumos totul, hai întâi să explorăm, că acuş se face seară!

Din faţa Konobei Kum, se fac două drumeaguri, unul care coboară prin dreapta micuţei terase care ţine tot de mâncătoria cu pricina şi altul care urcă prin stânga. Am pornit întâi prin dreapta, admirând frumoase pensiuni amenajate în vechile mori, ale căror proprietari stăteau şi ei la câte o şuetă pe la porţi. Unii dintre aceştia ne-au invitat să le vizităm proprietatea şi astfel am descoperit un alt colţ de paradis: un lăcuşor înconjurat de case micuţe şi cochete, multe flori, un ponton pe care erau etalate diverse piese ale vechilor mori… Totul „garnisit” cu cascade, oriunde îţi întorceai privirea, întâlneai cascade mai mici sau mai mari. Ne-am întors la Konoba Kum pentru a aborda şi drumul din stânga, care urcă într-o pantă nu foarte accentuată şi care ne-a condus la alt podeţ de lemn, străjuit de statuia unui sfânt pe care nu l-am recunoscut. De pe pod - alte perspective de vis! Puţin mai în faţă, am întâlnit şi o cuprinzătoare hartă a zonei, pe care am identificat Muzeul Etnografic şi celebrul Restaurant Petro. De asemenea, câteva panouri ne-au oferit informaţii în croată şi engleză despre fauna şi flora regiunii, dar şi despre istoria ei.

Ne-am continuat drumul, care coboară în dreapta spre muzeu, lângă care am descoperit Restaurantul Jelovnik, cu terase suspendate deasupra apelor susurătoare. La naiba cu Petro! Mai e şi mâine o zi, hai să rămânem aici, e aşa de frumos! Mai ales că pe măsură ce lumina zilei se împuţinează, burticile noastre devin din ce în ce mai vocale! Decizie înţeleaptă, aşa cum avea să se dovedească ulterior. Muzeul l-am lăsat şi pe el pentru „mâine”, decizie care n-a mai fost chiar aşa de înţeleaptă, căci n-am realizat pe moment că „mâine” va fi luni şi muzeul va avea zi liberă:(. Asta e!... La Jelovnik numai Tati s-a delectat cu minunatul păstrăv de Slunjcica, eu am avut chef de nişte gnochi cu ciuperci şi brânză (mmm! bun-bun!), Băieţel, cel mai conservator dintre noi a mers pe pui în sos alb cu piure de cartofi, iar Isteţica a fost fericită că meniul îi oferea o gamă destul de largă de feluri fără carne, dintre care a ales un pilaf cu legume şi o salată de varză şi morcovi. A! Tati a mai comandat ceva, o greţoşenie maximă, dar foarte gustoasă, o şunculiţă de porc care înota în grăsime topită, alături de bulgăraşi de mămăligă şi o jumătate de ceapă albă. Pe asta din urmă n-am reuşit s-o dovedim, având în vedere ora înaintată şi consistenţa celorlalte feluri de mâncare. Berea locală a stropit cu succes această masă copioasă, cel puţin pentru latura matură a familiei, iar când Isteţica a comandat apă plată, domnişoara ospătăriţă a sugerat să ne ofere, gratis, o carafă cu apă… din râu. Citindu-ne mirarea în priviri, a întărit ideea: „Da, eu de-asta beau de când mă ştiu şi iată-mă! ” Ce-i drept, nu arăta deloc rău, aşa că am mers pe mâna ei şi trăim bine-mersi şi-n ziua de azi! Plătit cu cardul, 325 kuna (aproape 45 euro).

Explorarea Rastoke-lui am continuat-o a doua zi, tot spre seară, când ne-am întors de la Plitvice. Găsind Muzeul Etnografic închis, ne-am îndreptat glonţ spre Petro, de data asta doar eu şi cu Tati, copiii declarând că nu le e prea foame, în realitate fiind nerăbdători să re-testeze virtuţile conexiunii wi-fi de la Guest House Buk. Petro ne-a întâmpinat cu o căsuţă de piatră, extrem de cochetă, de fapt sediul „alchimiştilor” (urma să ni se dovedească şi nouă, ca şi multora înaintea noastră, că bucătarii de la Petro sunt în stare să transforme carnea, legumele şi condimentele în adevărate bijuterii gastronomice). Nu am intrat imediat în incinta multi-terasată (aţi ghicit! tot deasupra lacurilor şi cascadelor), ci ne-am mai plimbat un pic pe lângă ulucile groase, de înălţimi diferite, pe care se sprijină din loc în loc ghivece cu flori. Pe partea cealaltă a uliţei, o căsuţă ţărănească, în bătătura căreia ciuguleau câteva găini şi un cocoş înfoiat.

La Petro, flori multe, lacuri, o moară în miniatură care chiar funcţionează şi un bazin acoperit cu plasă în care colcăie peştii. Şi, de peste tot, cântecul cristalin al cascadelor… Ne-am găsit şi noi loc la o masă şi ne-am instalat comod pe băncuţele de lemn, acoperite cu miţoase de lână. Chelnerul nu a întârziat să vină şi, după ce am studiat un pic meniul (bine că n-a venit Isteţica, oricum n-ar fi avut ce alege, ar fi păţit ca în Thassos, anul trecut, când l-a întrebat pe ospătar: „Do you have something without meat? ”, iar acela i-a răspuns, mândru: „Yes! Meat! ”), am comandat eu un rumpsteak cu unt aromatizat şi cu cartofi copţi, iar Tati un fel de tocăniţă de viţel. Bune amândouă, dar, pe la jumătatea porţiilor, m-am oprit străfulgerată: „Tati, dar venim la restaurant cu specific de … păstrăv şi nu luăm şi noi păstrăv?! ” Aşa că am pus capac cu o salată cu rucola şi păstrăv afumat, pe care am share-uit-o cu Tati, taman când Isteţica şi Băieţel, mânaţi de foame, ne-au descoperit. Aşa că am plătit, tot cu cardul (nu mai ştiu exact cât) şi ne-am mutat la Konoba Kum, unde Isteţica s-a delectat cu o pizza vegetariană, iar Băieţel cu o lasagna. Surpriza a venit la sfârşit, când ospătăriţa ne-a anunţat că nu putem plăti decât cash, în kuna. „Mişto! ”, am exclamat, numărându-mi bancnotele şi monedele locale şi gândindu-mă că cel mai apropiat bancomat e la un kilometru, în Slunj, în centru. Domnişoara a depus nota pe masă, surâzând, iar eu am răsuflat uşurată: 126,68 kuna costa, 130 de kuna aveam!

Ne-am despărţit de Rastoke a doua zi dimineaţa, când ne-am luat rămas-bun de la generoasele noastre gazde şi am plecat către noi aventuri!... Dar nu înainte de a face un scurt popas şi în Slunj, undeva pe o mică esplanadă deasupra Râului Korana, unde există un punct de informare turistică şi de unde se poate admira panorama asupra vechilor ruine ale cetăţii oraşului şi asupra bisericii franciscane. Tot de aici se coboară spre zona de unde încep excursiile de rafting (am aflat cu această ocazie că în fiecare an se organizează în Slunj, pe Korana, o competiţie europeană de rafting).

Şi cu asta, chiar basta! Ţărmul dalmat nu e foarte departe, Marea Adriatică abia aşteaptă să ne îmbrăţişeze! Pe cai (-putere), copii!

---

VIZUALIZĂRI: 3615 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI