Bolul de orez

TIPĂREȘTE

Înainte de a ţi se confirma primele păreri “la cald“ despre colosul asiatic, nu poţi să nu-ţi aminteşti că te afli în ţara unde un roman se poate scrie pe un singur bob de orez şi unde împăraţii, asemenea faraonilor egipteni, au vrut, prin strigătul spre nemurire al templelor, să ignore timpul într-o dulce opulenţă şi desfătare pământeană. O ţară în care busola, ceasul, tiparul sau praful de puşcă fuseseră inventate cu mult înaintea restului lumii…

Cum poate bolul de orez - măsura clasică a vieţii chinezului - să pună în mişcare miliarde de suflete şi cum le poate canaliza forţa spre o cauză nobilă şi de durată? Cum ar arăta lumea dacă bolul de orez ar exploda, întinzând în jurul lumii Marele Zid Chinezesc, în care fierbe, la foc mic, cam o treime din populaţia globului? Sunt întrebări care te urmăresc ca o umbră pe tot parcursul şederii în Marea Chină.

Senzaţia pe care o trăieşti în Shanghai, ca şi în toate oraşele chinezeşti, este aceea de robusteţe naturală, adesea lipsită de nuanţe şi de flexiuni. Aici, mai toată civilizaţia urbană se derulează după acelaşi scenariu: odată plecat din aeroport, treci prin nişte păduri cenuşii de blocuri, până la 30 de etaje, goalel-goluţe, în care poţi găzdui liniştit o provincie sau o ţară mai mică, venită în ospeţie. Îmi vine în minte o legendă a comunismului, când cineva dintr-o delegație română este abordată la sosirea în China:

-Voi românii, câți sunteți?

-Apoi, să tot fim vreo 20 de milioane..

-Este în regulă. O să vă cazăm undeva în cartierul de lângă gară..

Apoi, te apropii, kilometru cu kilometru, de zona centrală, din ce în ce mai greu, prin aglomeraţie şi claxoane de toate naţionalităţile, chiar dacă se practică sistemul par şi impar pentru numerele aflate în circulaţie. La intersecţii, dacă ai şansa să intri primul şi să ai claxonul în regulă, păstrezi opţiunea de a ajunge mai repede la destinație.

Pe întreaga rută spre cartierele centrale vezi cum “pietrele de hotar“ ale fiecărui oraş - monumentele şi statuile comuniste - păstrează intacte secera şi ciocanul, alături de Steaua Roşie a Partidului Comunist Chinez - un adevărat semnal de alarmă, care este menit să-ţi spună că te afli într-o ţară în care flacăra roşie a comunismului încă pâlpâie în sufletul chinezului.

Curând, te întâmpină templele dedicate budismului, religia majoritară a chinezilor, şi majestuoasele palate regale, în fapt, reşedinţele trimişilor cerului pe pământ, cu clădiri din ale căror denumiri nu lipsesc cuvinte ca eternitate, soare, pace şi fericire.

Urmează apoi reţeaua de pieţe libere, unde totul se negociază, până la a şasea parte din ofertă, prin semne, sau cu micile calculatoare de mână, şi unde bariera lingvistică este aproape de netrecut, la prima vedere. Însă chipul posac al lui Lincoln, de pe dolarul american, transformă miraculos, până la isterizare, comunicarea nonverbală a chinezului de rând.

Casele de ceaiuri şi chioşcurile cu suveniruri care, ca un făcut, pot să-ţi aducă instantaneu fericirea prosperitatea şi potenţa unui împărat din Oraşul Interzis, un cartier de zgârie-nori, câte un turn de televiziune sau o croazieră pe Yangțe, “râul mamă“ al oraşului, autostrăzile “americane“ - toate în creştere după 1989 - îţi completează infrastructura turistică a sejurului chinezesc. Simplificând lucrurile, orice oraş de dimensiunile Shan-haiului arată aproape sută la sută comunist pe durata zilei şi capitalist sadea noaptea.

În sfârşit, ajungi la omul de rând, chinezul de toate zilele, relativ mic de statură, cu mersul mai molcom decât al japonezului, şi parcă mai introvertit spre contemplativ, care pare a-ţi transmite acelaşi mesaj, oriunde te-ai afla în China: “Dacă aşa spune Împăratul, aşa vom face cu toții! “.

Aici începe, de fapt, istoria marelui popor chinez.

---

VIZUALIZĂRI: 968 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI