San Remo, orașul din spatele Capitalei Muzicii Italiene (bonus, plaja Bussana)

TIPĂREȘTE

Unul dintre obiectivele vacanței noastre ligurice a fost, desigur, să vizităm San Remo. Niciunul dintre noi nu mai ajunsese vreodată în Capitala muzicii pop italiene și eram curioși să vedem cu ce ne poate impresiona acest loc.

Pornirăm așadar într-o dimineață, nu foarte de dimineață, căci nu suntem mari fani ai trezitului cu noaptea-n cap nici în viața de zi cu zi, d'apăi în concediu. Tare bine ne-am mai potrivit din acest punct de vedere cu co-locatarele noastre, C&B, parcă eram făcuți toți de-o mamă! Vă reamintesc că dispuneam de mașina lui Cumnățel, rezident în Genova, înmatriculată în România însă, un model mai vechișor, dar numai bună să-ți faci treaba cu ea...

Până la San Remo aveam de parcurs ceva până în 20 km, așa că nici nu ne-a trecut prin cap să ne cocoțăm pe autostradă, am luat-o pe drumul de coastă, mult mai lent, dar desigur mult mai spectaculos. Căscam gurile în stânga și în dreapta, la zidurile îmbrăcate în tufe de buganvillea, la palmieri, la casele arătoase, la marea care apărea la o curbă și dispărea la următoarea... Se circula încet, șoseaua îngustă și virajată era întretăiată deseori de treceri de pietoni.

Într-una din localități, cu vreo 5-6 km înainte de a ajunge la destinație, a trebuit să ne oprim la semafor, în spatele unei lungi coloane de mașini. La verde am dat să pornim, dar fix în acel moment ne-am simțit „pupați în fund” de mastodontul care venea din spate! Pe bune?!... Am tras și noi, și ei pe dreapta (de fapt, am astupat ieșirea dintr-o stradă laterală, v-am explicat cu altă ocazie că în Italia nu există noțiunea de „tras pe dreapta”, pentru că efectiv nu e spațiu prevăzut pentru așa ceva) să constatăm daunele și să vedem ce e de făcut. Hmm... Partea din spate a mașinuței noastre era destul de șifonată, portbagajul nici nu se mai putea deschide... Ei aveau un far spart și bara din față cam atârna...

Din mastodont au coborât doi tineri americani, 23-24 de ani, soț și soție; ea fusese la volan și a zis că efectiv nu și-a dat seama că mașinile din fața ei staționau (!). În fine... Autoturismul lor era închiriat din Franța și plătiseră asigurare completă. Ne-am chinuit vreo oră să completăm formularele (în limba franceză!) și, după ce ne-au mai trecut primii draci, n-am putut să nu ne amuzăm de neverosimilul situației: un român conduce în Italia o mașină înmatriculată în România, care însă nu-i a lui și este lovit de o mașină înmatriculată în Franța, condusă de o americancă! Juma' de mapamond în mica noastră istorie!

Până la urmă, lucrul cel mai nașpa era că, deși vina aparținea în totalitate tinerei de peste Ocean, mașina lovită nu era a noastră! Săracul Cumnățel, știa el de ce ezită atâta să ne-o dea... Vorba aia: stiloul, mașina și nevasta nu se împrumută... Tati murea de ciudă, în cei 25 de ani de șofat n-a avut niciun eveniment, cât de mic și a trebuit s-o pățească taman acum, dealtfel și singura dată când a condus mașina altcuiva!

... Cu hârtiile mâzgălite, cu numerele de telefon schimbate și mulțumind Cerului că n-a fost mai rău, am pornit din nou la drum. San Remo ne-a întâmpinat nepăsător, cu clădirile lui imperiale aliniate pe strada principală, ascunse parțial de palmieri fremătând în vânt...

Am identificat pe GoogleMaps o parcare ce părea destul de aproape de centru și ne-am îndreptat într-acolo. S-a dovedit a fi o parcare subterană pe mai multe niveluri, n-a fost nicio problemă să găsim loc și nici prețul nu era prea mare (nu mai știu exact, cred că 2 euro pe oră sau cam pe-aici).

Primul obiectiv ce ne-a ieșit în cale, nu departe de locul unde am lăsat mașina, a fost o troiță de lemn foarte frumos împodobită; mi s-a părut extrem de familiară. Biserica din spatele ei nu-mi spunea nimic ca arhitectură, de aceea ne-am apropiat, curioși. Mare ne-a fost mirarea să citim pe ușa de lemn Parohia Ortodoxă Română Sfinții Chiril și Metodiu! Ușa am găsit-o încuiată însă, am ocolit prin stânga sperând să descoperim altă intrare, dar nu s-a întâmplat așa ceva. Curtea bisericii părea îmbietoare, cu multă verdeață, cu alei pietruite și cu câteva bănci la umbră, dar nu într-atât încât să ne convingă să rămânem mai multă vreme. Aveam un oraș de descoperit doar!

Cred că vreo 2-300 de metri am mai mers și am ajuns la un sens giratoriu; conform hărții, trebuia să facem stânga dacă doream să ajungem la mare. Ceea ce ne-am conformat, cuminței, căci asta doream. Aveam de gând să ne terminăm hălăduiala cu câteva reprize de bălăceală și nu strica să prospectăm un pic oferta... Am nimerit în dreptul unei plaje private, Bay Beach Club pe numele-i, lată, acoperită cu nisip auriu și cu zeci de umbrele galben-verzi, dar nu era chiar ce ne trebuia; 24 de euro perechea de șezlonguri pentru o oră-două de bălăceală - chestia asta nu ne coafa prea tare. Ne-am mulțumit cu câteva fotografii și am plecat mai departe...

Acealași peisaj, dar alte culori de umbrele, presupun că patroni diferiți. Nu, nouă ne trebuia un loc decent, unde să ne așternem câte un prosop fără să ne întrebe nimeni de sănătate. Mai căutăm...

Faleza noastră a traversat la un moment dat un soi de canal îndiguit care se vărsa în mare; curioasă, m-am dus pe partea cealată a străzii să văd de unde vine apa aia, o fi un râu?! Da, un râușor anemic (pasămite, podul nostru acționa ca un mic baraj), iar pe unul din malurile sale erau câteva ruine. Era și un panou turistic alături cu ceva explicații, doar în italiană și înafară de „parco arheologico” n-am înțeles mare lucru (ce-i drept, nici n-aveam dispoziția necesară).

Golfulețul nostru s-a terminat, dar nu-i panică, man, că începe altul! Depășirăm sediul Yacht Club Sanremo, pe urmă Capitaneria di Porto și... iată-l, portul turistic, cu bărcuțele aliniate frumos la pontoane, legănându-se agale pe luciul apei. Fain peisaj, mereu mă emoționează porturile (ca și gările, ca și aeroporturile), mi se par prefigurări ale catralioanelor de combinații de călătorii viitoare posibile! Dincolo de șoseaua cu două benzi, destul de puțin circulată, se zărea o salbă de terase, care mai de care mai îmbietor decorate. Era prea devreme pentru prânz, dar parcă mergea o cafeluță în acest splendid decor marin!...

Zis și făcut. Am ales chiar primul stabiliment, cel mai puțin pretențios, Bar Portovecchio se cheamă. Ne-am energizat care cu un capucino, care cu un espresso, apoi ne-am continuat plimbarea pe lângă mare.

O cheia sol metalică, de înălțime apreciabilă, fixată taman în mijlocul unei întretăieri de drumuri, ne-a adus aminte în ce loc ne aflăm... La capătul portului, ne-au întâmpinat apoi zidurile cenușii și sobre ale Fortului Santa Tecla, construit de genovezi în 1755-56, nu pentru a apăra orașul de atacatori externi, ci pentru a intimida sanremonezii, care se răzvrătiseră și solicitau alipirea de Regatul Sardiniei. Se spune că fortul a fost ridicat în doar 11 luni și, în ideea de a înfrânge nesupunerea localnicilor, aceștia au fost chemați să participe. Mulți au refuzat, desigur, iar pedeapsa a fost confiscarea și demolarea locuințelor acestora, materialele rezultate fiind apoi utilizate fix la construcția fortului. Mult mai târziu, a fost folosit drept depozit de muniție (pe perioada războaielor) sau ca închisoare. Recent a fost reabilitat și periodic se desfășoară între zidurile sale triunghiulare diferite manifestări artistice sau evenimente private.

Pe noi ne-au amuzat teribil cele 4 scaune uriașe situate chiar în fața fortului, pe micul tăpșan cu iarbă puțină și arsă de soare! Ne-a amuzat și cuplul trecut de prima tinerețe; el încerca s-o ajute pe ea să se cocoațe pe unul din scaune, ceea ce n-a fost un demers chiar ușor de realizat! Dincolo de fort, am descoperit o piață uriașă; în partea dinspre mare era improvizată o adevărată „sală” de spectacole, iar în stânga, undeva, ne-a atras atenția ceva ca un mic pod de cărămidă. Da, asta și era, Podul Vallotto, cel ce se arcuia cândva peste pârâul Romolo (aha, tocmai îl traversarăm mai devreme un pic, se pare!). În 1866, porțiunea navigabilă a trebuit mărită, așa că s-a ridicat un mic stăvilar, iar podul a fost demontat cărămidă cu cărămidă și reconstruit în acest loc, pur și simplu întru aducerea aminte a generațiilor viitoare! Eu, una, am rămas cu gura căscată... Nu mă mai întreb câte minunății cu inestimabilă valoare istorică au fost și sunt încă lăsate să moară „în picioare” în țara noastră scumpă, România?! Nu mă mai întreb, că mă apucă plânsul... Mentalitatea și abordarea, de aici pleacă multe altele ce fac diferența!

Și încă ceva mi-a mai atras atenția, chiar în capătul sudic al pieții, în apropierea unei braserii ascunse sub umbra copacilor: un mic monument comemorativ închinat lui Tiziano Chierotti. N-ați auzit de el?! Nici eu nu auzisem până atunci. Să-i spunem atunci, ca să fie mai simplu, Soldatul Necunoscut. Unul din milioanele de eroi care și-au dat viața fragedă pentru... principii, pentru semeni, pentru pace. Din fotografia atașată mă privește un tânăr zâmbitor și ambele sale mâini îmi arată semnul victoriei... Avea doar 24 de ani când a fost ucis pe unul din teatrele de operațiuni din Afganistan. De-o parte și de alta a pozei sunt două texte scrise: unul despre el, altul e o poezie. Mă înduioșează faptul că în comunitatea din care a plecat Tiziano nu-i uitat și e cinstit ca un adevărat erou!

... În sfârșit, iată și plaja publică - mai multe golfulețe separate prin mici diguri artizanale! Nu pare a fi chiar cea mai primitoare plajă din lume, dar are un aer liber și plăcut, măcar nu e densitatea aia înfiorătoare de șezlonguri puse unul lângă altul! Pietre mai mari și mai mici, o fâșie de nisip la intrarea în apă, greu de zis cum o fi dincolo... Marea pare că se adâncește lent... În fine, vom vedea dacă ne întoarcem aici după-amiază.

Am mai mers un pic de-a lungul mării și, considerând că ne-am cam lămurit cu acest capitol, am decis să schimbăm registrul. Mai ales că dincolo de șosea, în partea dinspre oraș, se zăresc câteva clădiri interesante. Traversarăm în direcția lor - sunt hoteluri de-alea bengoase, mi-e și frică să mă gândesc cât costă o cameră aici! Royal Hotel San Remo, Lolli Palace, Hotel de Paris San Remo - numai palate, ce să mai!

Lăsarăm în dreapta o clădire roz ce seamănă cu o frumoasă gară interbelică (am aflat ulterior că e chiar fosta gară) și o faleză decorată cu palmieri și cu un mozaic alb-negru-roșu cu interesante efecte optice (ce mi-ar plăcea să mă plimb pe acolo, dar gașca e contra!) și ne îndreptarăm chiar în față, spre o construcție a cărei arhitectură ne-a intrigat și care s-a dovedit a fi Biserica Ortodoxă Rusă! Măi, să fie, ce de ortodoxism pe la San Remo, pe aici!

Cea mai mare parte era îmbrăcată însă în schele și biserica nu se putea vizita, dar i-am dat totuși ocol prin exterior, suficient cât să ne dăm seama că e, într-adevăr, o capodoperă arhitectonică! Istoria sa începe cu țarina Maria Alexandrovna, cea care a „descoperit” riviera nordică a Italiei pe la finele sec. 18 și a întrodus în rândul nobilimii ruse moda de a-și petrece iernile aici. (În cinstea ei, localnicii au denumit promenada cu mozaic alb-negru-roșu Corso Imperatrice.) În curând la San Remo se stabilește o adevărată colonie rusă, ce își construiește sau cumpără zeci de proprietăți. Tot țarinei îi vine ideea ridicării unui lăcaș de cult ortodox și e susținută în demersul său de Marele Duce Serghei Mihailovici, cel care avea să fie împuternicit de Împăratul Nicolae al II-lea să constituie, la 1910, Comitetul pentru construirea bisericii. Împăratul nu doar că a emis un decret în acest sens, dar s-a numărat și printre principalii finanțatori ai proiectului.

Este angajat un arhitect celebru al vremii, Ciuseev (cel care avea să proiecteze mai târziu și Mausoleul lui Lenin), dar acesta refuză să se deplaseze la San Remo și sarcina îi este pasată confratelui său italian Pietro Agosti. Prima piatră a fost pusă în temelia construcției în noiembrie 1912, dar a fost terminată abia 20 de ani mai târziu. Biserica are formă pătrată, pereți de cărămidă pe fundație de ciment și 5 domuri cu terminații specifice, în formă de ceapă. Pereții exteriori sunt intens decorați cu brâuri sculptate în piatră (stilul aduce cu cel brâncovenesc), cu capiteluri și coloane false; mi-a plăcut foarte mult! Păcat că am prins-o în renovare și n-am putut-o admira în toată splendoarea sa; oricum, ne-am făcut o idee. În curtea bisericii, la umbra unor copăcei, am descoperit și două busturi, unul al regelui italian Vittorio Emanuele al III-lea, celălalt al soției sale, regina Elena de Muntenegru.

Ca să ajungem la celebrul Casino di San Remo, a trebuit să urcăm câteva trepte spre Corso degli Inglesi, o mică arteră splendid decorată cu jardiniere în nuanțe aprinse. Construit în 1905 în stil Art Nouveau, palatul a fost de la bun început dedicat recepțiilor, petrecerilor și spectacolelor. Jocurile de noroc se practicau, dar fără aprobarea oficială a autorităților, care a fost obținută abia în 1927. Pe perioada războiului a fost închis de Ministerul de Interne, redeschizându-și porțile mai apoi la finele lui 1945. Din 1951, Cazinoul a fost gazda celebrului Festival de Muzică Italiană, până în 1976, când acesta s-a mutat în Teatrul Ariston. Nume celebre, precum Adriano Celentano (of, cât îl iubeam pe când eram puștoaică!), Al Bano&Romina Power, Ricchi e Poveri, Eros Ramazzotti au fost lansate și și-au câștigat notorietatea pe această scenă!

L-am fotografiat pe cazinou din toate părțile, dar nu ne-am pus problema să-l vizităm, nici nu știu dacă se putea. Ne-am continuat apoi plimbarea pe Via Giacomo Matteotti, o arteră pietonală plină de hoteluri și magazine de lux. Unora dintre noi le era cam foame și, cunoscând programul strict al restaurantelor italienești, ne-am gândit că ar fi o bună idee să nu mai întârziem căutarea unui asemenea obiectiv.

Am avut noroc, căci am descoperit o reclamă ce ne îndruma undeva în stânga; la capătul unui mic gang am găsit o autoservire micuță, se chema chiar așa, Self Eat. Câteva mese afară și alte câteva înăuntru, la subsolul unei case. Un nene și o tanti erau singurii operatori, mi s-au părut foarte amabili - ei ne-au făcut sugestii, ei ne-au servit, ei au strâns după noi (părea a fi mica lor afacere). Nu aveau disponibile foarte multe variante, dar ne-am descurcat, iar mâncarea a fost foarte gustoasă și ieftină. Nu mai știu exact cine ce a mâncat, dar pot să enumăr câteva chestii: pui cu legume la cuptor, somon cu lămâie, gnochi cu pesto. Săru' mâna pentru masă!

Altă viață cu burticile pline!... Nu ne-am mai întors în strada pietonală, am luat-o înainte pe aleea de după mâncătoria noastră și am fost surprinși să ne trezim dintr-o dată într-un labirint de străduțe, printre case vechi, mirosind a igrasie, pe sub porticuri de piatră și cărămidă!... Eram în zona veche a orașului și am rătăcit așa o bucată bună de vreme, încântați de perspectivele pe care le descopeream la fiecare pas... Foarte frumoasă această zonă, mi-a plăcut la nebunie și, dacă era după mine, aș fi scotocit peste tot; așa, majoritatea a considerat că „am înțeles ideea” și am făcut stânga împrejur...

La întoarcere am nimerit și Co-catedrala San Siro, într-o piațetă mărginită de terase zumzăitoare. Nici pe-asta n-am avut parte s-o vizităm, dar nu am suferit prea tare. Mai erau multe de vizitat prin San Remo, însă trupurile noastre cam începuseră să plângă după o bălăceală zdravănă!

Din mers, am ținut o mică ședință operativă și s-a votat în unanimitate să nu ne întoarcem la plaja publică de mai devreme, să ieșim din San Remo și să încercăm să găsim altceva în drum spre casă. Eu aveam vreo 2-3 locații salvate pe hartă, dar nu băgam mâna-n foc pentru ele, aveam să ne lămurim la fața locului.

Ne-am întors agale către parcare și am pornit din nou la drum. Bussana e următoarea localitate după San Remo. Unde am văzut indicator „Spiaggia”, n-am stat pe gânduri și am cotit-o dreapta, pe strada ce merge kilometri buni în paralel cu șoseaua și cu marea. Am găsit undeva în stânga și o parcare cu plată, destul de mare, acoperită cu pietriș, cu multe locuri la umbră, sub copaci.

În zona respectivă, cel puțin, plaja este publică și super-bună în ceea ce privește condițiile, față de ce aveam să întâlnim în zilele următoare în Imperia și împrejurimi. Adică plajă cu nisip, dar și ceva pietre, predomină net nisipul. Lată de vreo 20 de metri, dotată cu cabine pentru schimbat; toalete nu erau, dar din loc în loc sunt mici terase cu chestii de băut și de mâncat, acolo sunt și toalete. Intrarea în mare e nici lină, nici abruptă, exact cum e mai bine, dar pe o distanță de 3-4 metri sunt pietre destul de mari în apă; noi plecaserăm doar cu bagaje de mână și n-am mai cărat și papucii speciali de apă, dar am constatat că era ok dacă mă lăsam pe burtă și înaintam puțin în mâini, apoi puteam depăși înot zona cu cataroaie. Din fericire, dincolo de acestea fundul mării era acoperit cu cel mai fin nisip, o plăcere să-l simți sub tălpi!

Am stat vreo două ore pe plaja asta, ne-a plăcut foarte mult, alternând episoadele de scaldă cu cele de relaxare întinși pe prosoape și cu cele de explorat împrejurimile. La capătul estic, plaja noastră se continuă cu alta, pe care o descoperi numai după ce treci prin apă, aplecat pe sub o stâncă uriașă. Dincolo mai e o bucățică de plajă publică (străjuită de la înălțime de o biserică și de o mică fortificație), pe urmă încep plajele private, impecabile, dar costisitoare.

În ciuda ghinionului cu care a început, a fost totuși o zi frumoasă, cu multe „descoperiri” turistice interesante, de care ne amintim mereu cu drag... Ne-a plăcut San Remo, dincolo de prestigiul său muzical, am găsit o stațiune mediteraneană vibrantă și un oraș vechi încântător, pe care mi-ar fi plăcut să-l pot explora mai pe îndelete... Ne-a plăcut și plaja Bussana, o excepție frumoasă și surprinzătoare pe coasta nordică a Liguriei...

Epilog. Am încercat să estimăm cam cât îl va costa pe Cumnățel reparația mașinii și i-am lăsat bani. Auto e bine-mersi în acest moment, a și uitat trauma suferită. Încercând să recupereze contravaloarea, Cumnățel a descoperit însă că asigurarea mastodontului era expirată, deși biata americancă plătise corect. Cumnățel a trebuit așadar să apeleze la serviciile unei firme de avocatură care se judecă în momentul de față cu cea de la care au închiriat americanii mașina (un colos pe piața europeană; deci se mai întâmplă și la case mai mari, se vede treaba). Deznodământul va fi anunțat ulterior. The end. Sau, mai bine zis... to be continued, căci mai avem (doar) un episod din foiletonul nostru italian ediția 2017! ;)

---

VIZUALIZĂRI: 5291 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI