Praga 2010 – Partea I: Alergand dupa pitici si turnuri

TIPĂREȘTE

Iata ca m-am facut baiat constiincios si nu mai lenevesc cu saptamanile dupa ce revin din calatorii – de data asta m-am apucat de treaba de a doua zi de la intoarcere. Semn de maturizare, oare?

Pentru cei care au aterizat accidental aici – vorbesc de cea mai recenta escapada prin Europa, si anume a doua “descalecare” in Praga. Prima a avut loc cu ceva mai mult de sase luni in urma, cand pietrele pocneau la foc continuu din cauza celor –22 de grade aratate mai mereu de termometru – lucru care nu ne-a impiedicat sa ne indragostim instantaneu de oras si sa promitem ca ne vom intoarce aici si vara. Opt luni mai tarziu, dupa o plimbare calduta prin Barcelona, am ajuns la concluzia ca nu ne mai place deloc tara noastra si preferam sa grabim putin “deadline”-ul promisiunii.

Nu va speriati, nu va voi povesti despre Castelul din Praga, Sinagoga Veche-Noua sau Muzeul de Istorie al orasului. Nu le-am vazut nici de data asta decat din exterior, cu toate ca am trecut pe langa ele zi de zi – si nici nu ne-a tentat vreo secunda sa intram in vreunul.

Eram chiar pe cale sa scriu ca ne-am plimbat relaxat si n-am alergat dupa obiective “standard” – dar asta n-ar fi fost in totalitate adevarat. Aceasta parte I a “povestii” Praga este mai degraba despre tentativa de a fi turisti intr-un oras in care ne-am simtit intotdeauna ca acasa.

Despre ce vorbesc…? Practic, de data asta am venit cu un plan pus mult mai bine la punct decat in iarna (harta, locuri de vazut, s. a. m. d.) – pe principiul “Daca tot e frumos afara, n-avem nici un motiv sa ne mai ascundem in pub-uri si restaurante”.

Imi amintesc ca eram curios inainte de aterizare daca orasul imi va mai lasa aceeasi impresie ca atunci cand acoperisurile erau “invelite” de un strat de zapada (aparent, una din putinele care au fost vazute in ultimii ani acolo). Deloc surprinzator, prima impresie a fost absolut aceeasi.

Prima oprire nu avea cum sa fie alta decat Karluv Most (Charles Bridge), “furnicarul” central al orasului vechi – nu neaparat din superstitie sau doar ca sa ne amuzam, dar acesta a fost “punctul zero” si al primei vizite in oras. Caldura a influentat serios ritmul podului, de data asta fiind mult mai greu sa-ti croiesti o “partie” printre sutele de oameni de pe el. Un fel de Rambla de Cehia.

Nu l-am traversat. Ne-am invartit putin pe el, apoi am facut cale intoarsa si am preferat sa il trecem pe cel de mai la nord – Manesuv Most. Aici erau doar o mana de oameni si puteam merge relaxati.

Imediat langa capatul vestic al acestuia incepe Cihelna, o strada parca uitata de turisti. Langa pontonul de minivaporase exista o curte interioara pe care pun pariu ca orice turist “standard” o va rata – ei bine, acesta a fost locul de plecare al “maratonului dupa pitici”, dupa cum veti vedea.

Ne-am “salutat” cu David Cerny pentru prima data aici – ai lui “pisatori” captau intreaga atentie a putinilor trecatori din gradina. Se pare ca statuile au un mecanism prin care, daca trimiti un SMS la un anumit numar (trecut langa ele), ele il vor “scrie” pe apa (ghiciti voi cum!).

N-am incercat, deci nu pot confirma asta.

La o aruncatura de bat de Cihelna incepe o alta perla ascunsa a orasului, si anume Insula Kampa. Un cartier intreg scufundat sub un brat al Vltavei, fosta zona populata cu saraci.

Povestile spun ca, in trecut, Vltava era mult mai agitata, revarsarile acesteia inundand efectiv casele localnicilor de aici si acoperind totul cu mizerie si mal – motiv pentru care nimeni nu venea aici de placere. Acum locul aduce usor cu Venetia, si mai toate vaporasele fac un ocol prin Kampa.

A fost o reala placere sa ajungem accidental intr-un parc de langa “insula”, unde piticii lui Cerny isi facusera loc de joaca – am stat la taclale cu ei putin, am luat loc pe picioarele lor si am prins puteri sa rezistam mersului pe omniprezenta piatra cubica a orasului…

De aici, drumul ne-a dus catre dealul Petrin, via funicular, pana in varf – acolo unde troneaza varianta ceha a Turnului Eiffel. Chiar daca acesta e mult mai mic fata de originalul francez, cehii au avut simtul umorului si l-au urcat pe deal – ceea ce il pozitioneaza cu 2m mai sus (fata de nivelul marii) in comparatie cu “fratiorul” cel mare.

De fapt, “troneaza” e un mod foarte romantat de a exprima realitatea. Mai corect ar fi “danseaza”, pentru ca, odata ajunsi in varful lui, am descoperit cu groaza ca are un balans considerabil. Nu a fost motiv de prea mare panica – totusi, are 130 de ani de existenta.

Peisajul este de-a dreptul uimitor – sunt de parere ca e si cel mai bun loc pentru a vedea intregul oras, fara obstacole sau alte probleme.

Nu cred ca v-am povestit pana acum despre frica mea de inaltime – de vreo cinci-sase ani am primit-o cadou (nu stiu de la cine, dar – daca aflu, ii rup picioarele), si ma incapatanez cu stoicism sa o inving. Nu stiu cum se face, dar aceasta fobie nu se impaca deloc bine cu pasiunea pentru fotografii panoramice (de la mare inaltime, de obicei).

De data asta am facut cunostinta cu frica in cea mai pura forma – am urcat cu liftul, dar a fost nevoie sa coboram pe scari (singura varianta), si pe intreaga durata a coborarii am privit catre pamant (eram fortat de unghi). Nu mai e nevoie sa va spun ca imi venea sa sarut asfaltul atunci cand am ajuns jos. Mission failed.

Next stop: Turnul Zizkov, cea mai odioasa dintre odioasele constructii ale comunistilor. Legendele spun ca a fost construit pentru a bruia transmisiile radio occidentale care razbateau pana in Praga – personal, imi vine greu sa cred asta (n-ar face rusii asa ceva, saracii).

Constructia e… bizara, dar sunt bland in exprimare. Nu are nici cea mai mica legatura cu arhitectura cartierului (nici cu Zizkov, nici cu Vinohrady), pur si simplu e “din alt film”, unul facut de un grandoman. Evident ca asta nu ne-a putut opri sa il escaladam, nu inainte de a le striga piticilor de pe exterior cateva incurajari (hai ca poti, hai ca mai e putin pana in varf). Made by David Cerny, evident.

De sus, privelistea e doar OK. Totul e sigilat, ascuns in spatele geamurilor groase (motiv pentru care toate pozele facute din turn sunt inutilizabile, fiind pline de reflexii si ras-reflexii). Imi inchipui ca aerul ar fi putin cam tare la 100m altitudine, dar chiar si asa…

Cladirea Dansatoare (Fred & Ginger, pe numele ei de alint) ne astepta in continuare pe malul Vltavei – doar alegerea gresita a orei ne-a oprit din tentativa de escaladare (restaurantul din varf e deschis doar intre orele 18:00-20:00), iar Turnul Pulberariei (Prasna Brana) a parut mult prea banal pentru a merita macar efortul.

Am intrat pana si in biserica din Piata Veche (cea cu ceasul) – habar n-am cum se numea, tot ce voiam e sa ajung in cel mai de sus punct al ei. Dezamagire – aici oamenii veneau sa se roage, nu sa urce in turn. Mission failed din nou.

O pata de culoare noua – poate n-am vazut-o ultima data, poate e mai recenta de atat: in Piata Kafka de langa Ceas e un monument facut doar din chei. Oamenii venisera ca la urs, multi furau ca-n codru din “material” – cert e ca e ceva cum nu prea am mai vazut. Socant – nu e semnata de Cerny! : D

Mici opriri care nu merita decat o mentiune: House of the Black Madonna (mult mai putin impresionanta decat in fotografii), Cartierul Evreiesc (Josefov) – din mai multe motive decat pot scrie aici, Casa Municipala (Obecny Dum, langa Turnul Pulberariei) si Klementinium-ul.

Probabil ca am trecut pe langa multe altele, dar nu le-am recunoscut.

Dupa care… s-a cam rupt filmul. Eram la “vanatoare” de vreo 3 zile, stiam – fara sa vrem – pe de rost statiile de metrou si liniile de tramvai, dar ceva lipsea. Ratasem tocmai acel ceva care ne placuse atat de tare data trecuta, starea de relaxare activa data de aerul orasului – si ne-am oprit.

Cam atat pentru moment – continuarea in partea a II-a, Relaxare si visare pe malul Vltavei

---

VIZUALIZĂRI: 2997 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI