Assisi: Bazilica San Francesco

TIPĂREȘTE

Nu sunt un pelerin de profesie și mărturisesc cu sinceritate că mare parte din siturile cu tradiție spirituală sau strâns legate de istoria religiei le-am vizitat mai degrabă din pornirea minții și din dorința de a vedea și a cunoște locuri noi, purtătoare ale spiritului creator și iubitor de frumos al umanității. Spunând acestea mă refer cu precădere la siturile religioase din străinătate, pentru că dintr-o cauză necunoscută mie, vizitarea lăcașurilor de cult din țara noastră îmi procură pe lângă satisfacția călătorului care descoperă locuri încărcate de frumusețe, și o deosebită trăire sufletească și chiar mistică.

Ei bine, un loc aparte care mi-a lăsat o adâncă impresie spirituală, fără a fi un sanctuar al ortodoxismului familiar mie, a fost Assisi!

Comună a provinciei Perugia, regiunea Umbria din centrul Italiei, Assisi este un oraș încărcat de spiritualitate și istorie ale cărui origini se pierd în zorii civilizației umane, evocând deopotrivă legătura cu trecutul umbric, etrusc și roman, dar și cu creștinismul, consolidarea puterii papale și nașterea Italiei unite. Deși aici fiecare piatră pare a spune o istorie a trecutului și fiecare monument se constituie într-o mărturie, poate orașul n-ar fi atât de cunoscut dacă nu ar fi fost sortit să fie leagănul vieții pământene a Sfântului Francisc, iar după moartea acestuia, locul unde spiritualitatea izvorâtă din sfințenia celui ce a fost însemnat cu ”sfintele stigmate ale martiriului Mântuitorului ” să trăiască intens în fiecare om, fie el un ”frate minor” al Ordinului fransciscan, un pelerin sau un vizitator pasager.

Aerul sfințeniei emanat de Sf. Francisc se păstrează nealterat în bazilica ce-i poartă numele și în care au fost reînhumate rămășițele sale pământești în 1228, la doi ani după moartea sa. Mormântul Sfântului Francisc este și azi loc de nesfârșit pelerinaj, loc în care oamenii vin să se roage, dar și să mulțumească Sfântului pentru nenumăratele binefaceri și chiar minuni cu care el răspunde celor ce-i cer ajutorul.

Am trecut pragul Bazilicii San Francesco din Assisi la începutul lunii octombrie a acestui an, în finalul unui circuit prin jumătatea nordică a Italiei. Oboseala călătoriei începuse să-și spună cuvântul, nu prea mă mai entuziasma vizitarea un nou obiectiv turistic și cu toate acestea, apropierea orașului Assisi și panorama lui încântătoare, dominând întreaga vale Spoleto de la înălțimea dealului Subasio unde este așezat, nu putea trece neobservată și nici nu putea să nu-mi trezească interesul cunoașterii. De altfel, Sf. Franscisc însuși mărturisea că deși călătorise mult, nu văzuse nimic care să poată întrece în frumusețe valea Spoleto. Impresia mea nu a juns la acest superlativ, dar într-adevăr, peisajul oferit de orașul Assisi și împrejurimile sale, contemplat fie de la poalele dealului, fie de pe înălțimea esplanadei Bazilicii superioare, este unul cu totul și cu totul special.

Itinerariul noastru a cuprins doar vizitarea Bazilicii Sf. Francisc, nu și celelalte obiective turistice din Assisi. Acesta a fost și motivul pentru care autocarul ne-a debarcat într-o parcare de escală, undeva în apropierea Porții San Francesco, de unde am urcat pe jos până la bazilică. Nu a fost un drum lung, dar a fost suficient pentru a admira în voie construcțiile și străzile tipic medievale, a căror vechime nu putea fi nicidecum pusă la îndoială.

Complexul ecumenic Sf. Francisc este proprietate papală și centru mondial de pelerinaj catolic. El ocupă extremitatea de vest a colinei Subasio, (cândva ”dealul iadului”, căci acolo se făceau execuțiile capitale, astăzi ”colina paradisului”) și cuprinde Sanctuarul Sfântului Francisc și Mănăstirea ordinului franciscan, cunoscută sub numele de Sacro Convento.

Sanctuarul Sfântului Francisc este un complex arhitectonic interconectat, cuprinzând trei biserici suprapuse (Bazilica inferioară, Bazilica Mormântului Sfântului Francisc și Bazilica superioară) și o curte interioară care face legătura cu Sacro Convento. Bazilica inferioară și cea a mormântului au fost construite în anul 1228 (anul canonizării Sf. Francisc) din dispoziția Papei Gregorius al IX-lea, pentru a adăposti rămășițele pământești ale Sfântului. Construcția în stil roman a fost gândită într-o versiune arhitectonică asemănătoare Sfântului Mormânt de la Ierusalim, corpul Sfântului Francisc fiind adăpostit de o mare criptă aflată sub altarul din centrul bisericii. În anii ce au urmat, respectând dorința și instrucțiunile Sfântului Francisc, a fost construită și Bazilica superioară, de data asta în stil gotic italian, ambele biserici și mormântul Sfântului fiind sfințite în 1253 de către Papa Inocențiu al IV-lea, în prezența unei imense mulțimi de pelerini.

Despre viața Sfântului Francisc ne-a vorbit ghida noastră încă din autocar. Am înțeles de ce procedase așa, îndată ce am pătruns în Bazilica inferioară. Contrar aparențelor din cele mai multe biserici vizitate, în care contemplarea turistică era preponderentă, aici stăpânea o atmosferă profund mistică, rece și impersonală, de la care era imposibil să te sustragi. Puțin iluminată, austeră, tăcută prin consimțire, dar și prin impunere, Bazilica inferioară este astfel veșnic sortită reculegerii, rugăciunii și închinării. Nu e loc de conversații, explicații sau întrebări.

Este construită în forma literei T (litera Tau), unica literă comună celor două limbi biblice (ebraica și greaca), pe care Sf. Francisc o venera ca fiind semnul menționat în Vechiul Testament pentru a-i desemna pe cei aleși de Dumnezeu.

Deși Sf. Francisc și-o dorise simplă și umilă, în spiritul regulii sfintei sărăcii pe care el însuși o instituise și o respectase, decorația Bazilicii inferioare este una plină de culoare și imaginație. S-a întâmplat ca cei mai mari artiști ai timpului (Giotto, Cimabue, Simone Martini, Pietro Lorenzetti) să-și desfășoare activitatea în acea perioadă chiar la Assisi, iar bazilica să fie decorată cu lucrările lor într-un stil artistic cu totul nou, care a însemnat o adevărată inovație în arta medievală târzie. Astfel, monumentul de pietate ridicat în cinstea celui numit ”Sărăcuțul”, strălucește la propriu și la figurat prin splendoarea arhitecturii și podoabelor sale, făcându-se astfel oglinda pământeană a frumuseților paradisiace cu care Dumnezeu l-a hărăzit pe umilul său slujitor, Sfântul Francisc, în viața de apoi. Ceea ce nu înseamnă că urmașii Sfântului, membrii ordinului franciscan pe care el l-a înființat, nu au rămas să respecte cu sfințenie rigorile aspre și umile ale vieții de călugăr din vatra de credință de la Assisi.

Tema picturilor din Bazilica inferioară este o interpretare spirituală a vieții Sfântului Francisc (pe peretele sudic) și ale patimilor lui Cristos (pe peretele nordic). Asupra autorului acestor capodopere există o mare incertitudine, cei mai mulți critici atribuind opera unui pictor călugăr cu nume necunoscut, denumit în cele din urmă ”Maestrul Sfântului Francisc”, despre care există dovezi documentare că ar fi pictat mare parte din interiorul Bazilicii inferioare. Lui Cimabue și respectiv lui Lorenzetti le sunt atribuite frescele de pe partea dreaptă și stângă a altarului, ”Maica Domnului cu Sf. Francisc”, respectiv ”Fecioara Apusurilor”. Școala lui Giotto și-a pus pecetea pe bolta de deasupra altarului principal, în care sunt reprezentate alegoric Sărăcia, Castitatea și Ascultarea, adică valorile morale și comportamentale de căpătâi ale Sfântului Francisc, imortalizat și el alături în postura de ”Sf. Francisc în glorie”, adică înconjurat de îngeri pe tronul nemuririi din Rai.

Pe partea dreaptă a pronaosului se află Capela Sfintei Ecaterina, pictată cu scene din viața Sfintei de către Andrea de Bartoli. A fost îndemnul avizat al ghidei noastre de a nu rata vizita la această capelă, căruia i-am dat curs chiar înainte de a coborî în cripta Sfîntului Francisc. Am avut plăcerea de a descoperi acolo, lângă altar, o frumoasă icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul, pictată pe o bucată mare de lemn (50/80 cm), în stilul picturii tradiționale ortodoxe. Am aflat că icoana a fost realizată de o măicuță de la mănăstirea din Miclăușeni, jud. Iași, se numește ”Călăuzitoarea” și este un dar al comunității creștine române din Perugia, oferit cu ocazia Paștelui ortodox sărbătorit în aprilie 2009. Chipul pictat al Maicii Domnului este luminat de un minunat candelabru dăruit de Patriarhul Contantinopolului, Bartolomeu I, cu ocazia Zilei mondiale de rugăciune pentru pace, convocată la Assisi de Papa Ioan Paul al II-lea în ziua de 24 ianuarie 2004.

După vizitarea Capelei Sf. Ecaterina ne-am îndreptat spre Capela relicvelor și Sala Capitulului, cu intrare din absida dreaptă de lângă altar. Pictura sălii aparține lui Puccio Capanna. Cu ocazia celui dea-al optulea centenar al nașterii Sfântului Francisc (anul 1982), aici au fost expuse cele mai importante relicve aparținând Sfântului: tunica și cămașa albă de in, capuciul, ciliciul, sandalele, un petic de piele de capră cu care acesta își oblojea rana stigmat din coastă, potirul folosit la ceremoniile liturgice, cornul de fildeș dăruit de sultanul Egiptului – Malek al Kamel. Printre aceste relive de inestimabilă valoare spirituală, se află și unele de o deosebită valoare istorică, cum ar fi originalul Regulii Franciscane, un fel de statut sau regulament de funcționare al mișcării franciscane și câteva pergamente cu scrieri autografe ale Sfântului Francisc, expuse în Sala Capitulului.

Ne-am întors în naosul bazilicii inferioare. Pe linia mediană a naosului, două scări înguste duc la mormântul Sfântului Francisc. Am coborât și noi cu sfială, copleșiți de atmosfera mistică, dar senină și liniștită a criptei, in care spiritul Sfântului Francisc pare să întâmpine pe orice muritor ce-i trece pragul cu binecunoscutul său salut și totodată urare din suflet: ” Pace și bine! ”.

Sarcofagul Sfântului, confecționat din piatră nefinisată, este așezat în centrul criptei în formă de cruce și este înconjurat de o ”armură” de metal de-a lungul căreia vegetează un brâu de flori vii și proaspete, în ciuda semiobscurității din încăpere, potrivnică după cum știm vieții vegetale.

Se povestește că după ce trupul Sfântului Francisc a fost transferat printr-o mare solemnitate din biserica Sf. Gheorghe din Assisi, unde fusese înhumat inițial, în noua bazilică de pe Colina paradisului, confrații săi din ordinul franciscan s-au închis în biserică și săpând sub altar au zidit acolo prețiosul siciu, făcând astfel imposibil accesul către sfintele relicve. Intenția lor a fost de a feri acest adevărat tezaur spiritual de eventualii prădători (să nu uităm că la mijlocul sec. al XIII-lea, lăcașurile de cult sufereau mult de pe urma incursiunile războinice și a jafurilor). De altfel, aceasta a fost și soarta tezaurului acumulat de-a lungul anilor din donațiile credincioșilor. Prădată de mai multe ori (ultimul jaf fiind comis de trupele lui Napoleon), comoara franciscană a supraviețuit în mică măsură, ultimele daruri votive rămase fiind expuse acum în muzeul mănăstirii.

Deși zidirea relicvelor Sfântului Francisc nu a fost pe placul papei Grigorie al IX-lea (cel care l-a canonizat pe Sf. Francisc), abia în 1818 papa Pius al VII-lea autorizează dezgroparea sarcofagului. Prețioasa comoară a fost închisă într-o urnă de bronz și sigilată de Sfântul Scaun, prilej cu care s-a dispus și construirea criptei subterane sub altarul principal al bisericii inferioare, de fapt o a treia biserică întru cinstirea Sfântului Francisc. Așa se face că de-abia de la inaugurarea ei în 1820 este posibil accesul vizitatorilor la imensul sarcofag. A doua și ultima deshumare a relicvelor Sfântului Francisc de Assisi a avut loc în martie 1978, sub autorizarea papei Paul al IV-lea.

Cripta Mormântului Sfântului Francisc mai adăpostește mormintele a patru dintre cei mai devotați discipoli ai săi (frații minori Leon, Masseu, Rufin și Angelo), precum și mormântul Jacopei de Settesoli, o nobilă binefăcătoare din Roma care l-a jutat pe Sf. Francisc atât de mult, încât acesta o numea cu mare prețuire ”fratele Jacopa”.

Revenind în naosul transversal al Bazilicii inferioare, am urcat pe una din cele două scări ascendente spre Curtea interioară Sixt al IV-lea, denumită astfel după numele pontifului care a dispus și a finanțat construcția acestei terase superioare între anii 1474-1476 (este același papă care l-a denumit pe Stefan cel Mare ”adevărat altet al credinței creștine”, după ce marele voievod moldovean zdrobise armatele turcești păgâne la Podul Înalt). Curtea este închisă pe toate laturile de construcțiile aparținând Sacro Convent, mănăstirea franciscană construită din ordinul papei Grigorie al IX-lea, o dată cu cele două bazilici. Structura ansamblului pare deosebit de solidă, datorită contraforturilor și materialului de construcție folosit (granit) și în pofida numeroaselor porticuri și arcade romane și gotice ce-l mărginesc și-i dau un aparent aspect fragil și vulnerabil. Cu toate acestea, structura de rezistență a fost greu pusă la încercare și în parte mult slăbită după catastrofalul cutremur ce a lovit regiunea Umbria la 6 septembrie 1997. Atunci, stabilitatea ansamblului Sacro Convent a fost afectată semnificativ, iar o parte din acoperișul Bazilicii superioare s-a prăbușit, provocând moartea a patru călugări franciscani și distrugerea iremediabilă a picturii lui Cimabue de pe plafon. În numai doi ani după aceea, cu contribuție guvernamentală, papală, dar și pe bază de voluntariat, ansamblul monahal de la Assisi a fost resaurat în întregime, fiind redat publicului la întreaga lui valoare spirituală și istorică.

Mănăstirea nu se vizitează în mod obișnuit, doar delegațiile speciale având privilegiul de a-i trece pragul. Aceasta nu a însemnat că nu am văzut călugări franciscani. Dimpotrivă, grupurile lor erau atât de numeroase, încât m-am și mirat că atît de mulți tineri au ales drumul unei conviețuiri în austeritate, ascultare și sărăcie, după canoanele ordinului franciscan. Ce e drept, mirarea mea a fost și mai mare când le-am văzut surâsul, exuberanța, veselia și pot spune, chiar zburdălnicia cu care se adresau unii altora sau cu care străbăteau spațiile, fiecare în drum spre treburile lui. Probabil îmi modelasem o imagine distorsionată a monahului umil, posac și veșnic dornic de nu-și împărți singurătatea cu altcineva. O imagine distorsionată de prea multe filme și cărți care încercau să recreeze atmosfera trecutului. Uitasem că suntem în secolul XXI!

La nivelul Curții interioare am descoperit Muzeul bazilicii, cel care găzduiește ce a a mai rămas din tezaurul mănăstirii, prădat de atâtea ori: crucifixuri, statuiete ale personajelor din Vechiul și Noul Testament, potirul din argint aurit cu 32 de miniaturi în smalț dăruit mănăstirii de papa Nicolae al IV-lea, un acoperământ de altar dăruit de papa Sixt al IV-lea, însemne creștine modelate în argint și pietre prețioase, tipărituri și înscrisuri istorice, tapițerii cu subiecte religioase, o pictură cu chipul Creatorului datată 1290 și atribuită lui Jacoppo Torriti, alte icoane și picturi cu atestare istorică. Muzeul expune și Colecția Perkins, dăruită mănăstirii în anul 1955 de criticul de artă Federico Mason Perkins, care cuprinde 57 de piese valoroase din colecția sa privată, semnate de Lorenzetti, Angelico, Signorelli și alte nume celebre în arta picturii și sculpturii italiene.

Din curtea interioară se poate intra și în magazinul de suveniruri , unde vizitatorul își poate procura cărți, ilustrate, CD-uri și DVD-uri, plante medicinale, obiecte de cult și uz bisericesc, iconițe și cruciulițe în zeci de variante, chiar și tricouri, toate purtând pecetea locului care le-a consacrat: Assisi și Sfântul Francisc.

Imediat în vecinătatea magazinului, urcând pe o scară laterală discretă, frumos ornamentată cu picturi decorative și religioase, am ajuns direct în naosul transversal al Bazilicii superioare.

Pentru vizitatorul recent trecător prin spațiul Bazilicii inferioare, întâlnirea cu Bazilica superioară este cu totul neașteptată: te surprinde lumninozitatea caldă dată de lumina solară generos răsfrîntă printre vitraliile ferestrelor mari, deschiderea deplină a spațiilor, coloritul viu dar echilibrat al picturilor, atmosfera de echilibru, ritm și armonie religioasă.

Arta specific franciscană este etalată cu eleganță și exuberanță pe toate suprafețele navei cu patru deschideri majore, un transept și o absidă, toate delimitate de arcuri gotice grațios decorate cu chenare pictate ca o broderie fină.

Pe transeptul nordic, pictorul florentin Cimabue a înfățișat viețile Sfinților Petru și Pavel, pe absidă viața Sfintei Feciare Maria, pe transeptul sudic scene din Apocalipsă, iar pe crucea ce veghează altarul, portretele celor patru evangheliști. În fundal, Cimabue a pictat un peisaj din Assisi, făcând trimitere astfel spre regiunea în care a predicat Sfântul Francisc, cel căruia îi era dedicat lăcașul de rugăciune. Tehnica picturii a fost una inovatoare, întrucât pentru prima dată proporțiile lucrurilor înfățișate erau redate din perspectivă tridimensională. Ulterior, începând din 1296, Giotto a perfecționat această tehnică, ducând-o la perfecțiune, prin ciclul de picturi cu care a decorat partea inferioară a navei, cea care ilustrează episoade din viața Sfântului Francisc în 28 de fresce socotite capodopere ale picturii italiene și pas de răscruce între arta religioasă medievală tradițională de inspirație bizantină și arta modernă, mai simplă, dar mai bogată în simboluri.

Ansamblul artistic de inestimabilă valoare din Bazilica superioară a Sfântului Franscisc a fost întregit ulterior prin contribuția pictorilor școlii de la Sienna, Simone Martini și Pietro Lorenzetti , care au decorat capelele laterale absidei, dar și prin creațiile maeștrilor italieni, francezi și germani care au realizat minunatele vitralii și mozaicuri ce decorează interiorul navei.

Am zăbovit mai mult de o jumătate de oră în interiorul Bazilicii superioare, fie odihnind pe una din bănci, fie trecând în contemplare de la o frescă la alta și încercând să deslușesc scenele vieții Sfîntului Francisc așa cum au fost imortalizate de Giotto, pe baza interpretărilor furnizate de unul dintre discipolii sfântului, părintele Bonaventura.

Un popas mai lung l-am făcut în fața a două fresce. Prima îl înfățișează pe Sf. Francisc predicând păsărilor. Se povestește mult despre comuniunea sfântului cu toate viețuitoarele, dar în special cu zburătoarele cerului, care păreau cu adevărat a se bucura la vederea lui: îl înconjurau mereu cu frenezie, bătând din aripi, ciripind sau cântând, i se așezau fără teamă pe umeri și pe creștet, atingându-l tandru cu ciocul, spre marea uimire a celor ce întâmplător sau nu, priveau de alături. Fresca ce imortalizează această scenă este redată însă fără exaltare, sfântul fiind înfățișat doar în postura de binecuvântător al păsărilor.

A doua frescă ce mi-a atras atenția a fost cea dedicată minunii eliberării unui eretic întemnițat. Acțiunea este postumă vieții sfântului și face referire la momentul în care Sf. Francisc se arată unui om acuzat de erezie și-i deschide ușa temniței, după ce acesta ținuse post negru în ajunul sărbătorii Sfântului Francisc și se rugase sfântului pentru iertare și ajutor. Motivul pentru care am zăbovit mai mult în fața acestei fresce nu a fost subiectul picturii, ci unul din elementele decorului pictat, un fel de turn al închisorii care arată aidoma Columnei lui Traian, cu o suită de metope în spirală înconjurând coloana. Nimeni nu cunoaște semnificația plasării acestei coloane în planul doi al picturii.

Înainte de a părăsi Bazilica superioară, am mai privit o dată spre imensa navă a bisericii, încercând să surprind măcar o urmă din rănile pricinuite lăcașului de cutremurul din 1997. Dar totul era impecabil reconstituit, păstrând nealterată armonia stilistică și spirituală făurită de ctitorii lăcașului. Nu știu cum arăta pictura distrusă a lui Cimabue, dar astăzi, bolta acoperișului bazilicii superioare este un splendid cer albastru presărat cu zeci de stele aurite, despărțit în două părți de arcele transeptului central.

În cele din urmă am părăsit Bazilica superioară pe ieșirea dinspre răsărit. Am ajuns îndată în Piața superioară San Francesco , un spațiu amplu dominat de o peluză de gazon frumos îngrițită și mărginită de o alee pietonală de pe care poți admira în voie panorama văii Spoleto. O scară de marmură, biorientată, face legătura cu terasa inferioară, de unde drumul de întoarcere în parcarea unde ne aștepta autocarul a fost ușor de găsit.

Orașul Assisi, el însuși un atrăgător obiectiv turistic, datorită impresionantelor sale biserici și monumente unicat în arta și istoria italiană, a rămas pe lista de așteptare a unei alte călătorii. Ne-am despărțit așadar de Assisi cu promisiunea nerostită a unei reveniri...

Din păcate, fotografierea în interiorul ansamblului monahal de la Assisi este prohibită. În câteva rânduri am reușit să mă sustrag acestei interdicții, dar puținele imagini captate în fugă nu sunt demne să vă ofere impresia reală a măreției și spiritualității cu care acest lăcaș este înzestrat. Pentru o imagine foto mai completă, vă recomand să accesați adresa click aici, iar detalii foarte sugestive despre viața Sfântului Francisc găsiți click aici.

Pentru cel care cu adevărat vrea să se împărtășească cu sfințenia acestui lăcaș mult venerat de credincioși, un popas pe o adresă de internet nu este însă de ajuns. Trebuie să vadă Bazilica din Assisi, pentru că așa cum comenta cândva George Călinescu, ”Trupul stigmatizat al Seraficului Sfânt Francisc, doarme de șapte veacuri în cripta cea grea a vremii, dar spiritual său trăiește! ”

---

VIZUALIZĂRI: 7110 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI