Sfântul Francisc, Porțiuncula și Santa Maria degli Angeli

TIPĂREȘTE

”Surioarele mele păsări, voi sunteţi foarte îndatorate Dumnezeului nostru creator, şi mereu şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc; şi v-a dat şi veşmânt dublu şi triplu; şi în plus, pentru că v-a păstrat neamul în arca lui Noe, în aşa fel încât seminţia voastră să nu se împuţineze în lume. ”

Sfântul Francisc de Assisi, Predica adresată păsărilor

De la Perugia la Assisi

Doar 25 km despart cele două localități, distanță scurtă și ușor de străbătut fie cu autobuzul E006 sau E007, fie cu trenul, variantă pe care am preferat-o, atât pentru confortul călătoriei, cât și din cauza duratei (23 de minute) și a prețului (2,65 euro). În plus, gara din Assisi se află la o aruncătură de băț de prima țintă a plimbării noastre în zonă: am ieșit, am cotit la stânga și încă o dată la stânga și am pătruns pe eleganta Viale Patrono dʼItalia, în ”frazione” Santa Maria degli Angeli, o suburbie a Assisiului situată la cca. 4 km, în câmpia de la poalele orașului.

Încă din gară am zărit cupola bisericii. Și după vreo 500 m, odată ajunși în Piazza Garibaldi de vizavi de ea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intrăm la Centrul de informare turistică, unde am căpătat o hartă a orașului și un pliant despre lăcașul de cult pe care urma să-l vizităm.

De ce am dorit să vedem Basilica di Santa Maria degli Angeli? Pentru că în acest loc Sfântul Francisc și-a petrecut cea mai mare a timpului după lepădarea de cele lumești, aici s-a rugat, a predicat și a întemeiat Ordinul Franciscan, și tot aici a murit.

Il Poverello

San Francesco dʼAssisi (1181/1182-1226), pe numele său laic Giovanni Bernardone, s-a născut primul dintre copiii Picăi, o nobilă de origine franceză, și ai lui Pietro, un prosper negustor de stofe care, din simpatie pentru țara din care provenea soția, i-a schimbat fiului la botez numele din Giovanni (Ioan) în Francesco - ”Francezul”.

A avut o tinerețe tipică pentru un vlăstar de familie înstărită, cu vânători și petreceri alături de prieteni, unde strălucea mulțumită înfățișării și purtării plăcute, hainelor la modă și obiceiului de a arunca cu banii. Tatăl său a reacționat cu indulgență la excesele sale, sperând că îi va călca pe urme, preluându-i afacerea.

În 1202 s-a alăturat revoltei populare împotriva nobilimii din Assisi refugiată în Perugia și în cursul unei lupte a fost luat prizonier. A petrecut un an în captivitate și după ce părinții i-au plătit răscumpărarea, s-a întors acasă cu sănătatea șubrezită, dar și din ce în ce mai scârbit de viața ușuratică pe care o dusese.

S-a decis să plece într-o cruciadă, însă se pare că o viziune l-a împiedicat - a auzit un glas care l-a întrebat: ”Francisc, ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului sau în slujba servitorului său?” Înțelegând că era glasul lui Cristos, care îi vorbea în numele celor săraci şi suferinzi, s-a reîntors la Assisi și a început să viziteze spitale, să îngrijească leproși și să se roage la bisericuța Sfântului Damian, cerând îndrumare spirituală lui Dumnezeu. Iar Hristos i s-a arătat și i-a spus: „Francisc, mergi şi repară biserica Mea, căzută în ruină!” A vândut din hainele păstrate în depozite de tatăl său și banii i-a donat bisericii, pentru refacere.

Supărat, Pietro și-a chemat fiul în fața episcopului, cerându-i să-i înapoieze banii. În acel moment, Francisc a renunțat la moștenirea părintească și la toate bunurile materiale. De față cu episcopul, s-a dezbrăcat de haine, a așezat peste ele banii și i-a răspuns: ”De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru care eşti în ceruri”.

Hotărât să-și petreacă viața în sărăcie și smerenie, s-a refugiat un timp la Gubbio, apoi a revenit în orașul natal și a început să cerșească, adunând bani pentru restaurarea bisericilor în paragină San Damiano, San Pietro alla Spira şi Porziuncola, lângă care și-a construit o colibă. Curând, 12 concitadini bogați și-au donat averile și i s-au alăturat în viața de pocăință și sărăcie. Pentru ei a compus în 1209 ”Regula primitiva”, cerând obediență pentru învățăturile lui Hristos, și în același an, împreună cu discipolii săi, a mers la Roma pentru a primi aprobare pentru acest mod de a trăi în penitență și totală austeritate.

Papa Inocențiu III s-a opus la început, considerând regimul prea sever, peste puterile omenești, dar peste noapte a avut un vis în care Basilica di San Giovanni in Laterano, catedrala Romei, ”Capul și Mama tuturor bisericilor”, se clătinase și era pe cale să se prăbușească. Dintr-o dată, un om mărunt, îmbrăcat sărăcăcios cu o tunică - ”saio” (zdreanță) legată peste mijloc cu o sfoară, a sprijinit cu umărul său turnul înclinat al bisericii și, privindu-l mai bine, papa l-a recunoscut pe ”Sărăcuțul” - Il Poverello, pe care îl primise în audiență. Atunci i-a dat binecuvântarea și i-a permis să predice. Și astfel, în primăvara lui 2010 a luat naștere Ordinul Fraților Minori sau Ordinul Franciscan. Francisc însuși nu a dorit niciodată să facă parte din cler, însă a acceptat numirea ca diacon.

Noul Ordin a primit ulterior permisiunea să predice oriunde iar învățăturile lui Francisc, bazate pe ideile de ascultare a cuvântului Domnului, sărăcie, umilință, milă și egalitate între oameni, au ajuns să fie îmbrățișate de tot mai mulți adepți. Sărăcuțul nu și-a dorit în fapt niciodată să întemeieze mănăstiri sau Ordine religioase, ci să încurajeze oamenii să trăiască în mici comunități în simplitate, în armonie cu natura și după porunca Domnului. Totuși, în 1212, când Clara (care va fi canonizată în 1255), fiica nobilului italian Favarone di Offreduccio di Bernadino, atrasă de predicile sale, a părăsit castelul părintesc şi s-a retras lângă bisericuţa Sf. Damian, urmată fiind de alte tinere nobile şi generoase, Francisc va întemeia al doilea Ordin franciscan, pentru femei, Ordinul Călugăriţelor Clarise, recunoscut de Biserică în 1253. În fine, pentru laicii care nu doreau să-și părăsească familiile, ci numai să trăiască în conformitate cu regulile instituite de el, a fondat un al treilea Ordin - Ordinul Penitenței, actualmente numit Ordinul Franciscan Secular.

Începând cu 1210, Francisc a dat o importanță tot mai mare caracterului misionar al activității sale, dedicând mult timp scrierilor (”Salutatio virtutum”, ”Salutatio B. Virginis”, ”Laudes”), și încurajând predicarea itinerantă. Dorind evanghelizarea pacifistă și nu prin arme a necredincioșilor musulmani, pe care îi privea ca pe niște frați cărora voia să le împărtășească învățăturile Domnului Iisus, în 1219 a ajuns în Palestina, unde a fost primit cu onoruri de sultanul Abd al-Malik. Nu l-a convertit pe sultan, însă după destrămarea Regatului Ierusalimului în 1291, franciscanii au fost singurii catolici cărora li s-a permis să rămână în Palestina în calitate de custozi ai Sfântului Mormânt.

În 1221, Sfântul Francisc a ținut o mare adunare a tuturor fiilor săi sufletești, rămasă în istorie sub numele de Adunarea Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat în câmpul de la Sfânta Maria a Îngerilor sub corturi de rogojini. În septembrie 1224, retras pe muntele Verna în pregătirea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, a primit darul sfintelor stigmate şi timp de doi ani, până la moarte, a purtat pe trup rănile lui Isus. Între timp a început să-şi piardă vederea. În grădina surorilor clarise a compus „Cântecul Fratelui Soare”, adăugându-i pe patul de moarte strofa ”Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa”.

S-a stins din viață în octombrie 1226. Între timp, fuse adus la Porțiuncula, unde și-a scris testamentul. Trupul i-a fost așezat inițial în mica Chiesa di San Giorgio din Assisi. Doi ani mai târziu, a fost sanctificat de către papa Grigore IX, care a ordonat imediat ridicare Basilicii Sfântului Francisc, unde, în 1230, i-au fost mutate osemintele pământești în cripta de sub Basilica Inferioară

În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat, alături de Sfânta Caterina din Siena, drept patron principal al Italiei, numindu-l „cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni”. Este considerat ocrotitorul naturii (papa Ioan Paul II l-a declarat în 1979 protectorul mediului înconjurător) și al viețuitoarelor necuvântătoare, al căror glas numai el l-a putut înțelege, și este celebrat pe 4 octombrie, odată cu Ziua Internațională a Animalelor.

În 2013, cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio și-a ales numele papal de Francisc în onoarea sfântului, despre care a declarat că ”a adus în Biserică ideea de sărăcie, opunând-o luxului, mândriei și vanității puterilor ecleziastice și laice ale vremii. Și prin aceasta a schimbat istoria. ”

Biserica

Nimic nu m-a pregătit pentru șocul descoperirii unui lăcaș religios de dimensiuni atât de mari, încât latura dinspre Viale Patrono dʼItalia nu mi-a încăput într-o singură fotografie făcută de pe trotuarul de vizavi, iar pentru a prinde în poză toată fațada a trebuit să mă îndepărtez mult pe esplanada uriașă, mărginită de copac bătrâni și umbroși. Complexul se vizitează gratuit, orarul fiind 6.15-12.40 și 14.30-19.30.

Ca peste tot în Assisi, și aici am întâlnit mulți turiști, în majoritate veniți în grupuri organizate și însoțiți de ghizi. Am remarcat elevi de diferite vârste dar și clerici, bărbați și femei îmbrăcați în tunici cenușii, ținuta obișnuită a Ordinului Franciscan.

Basilica papală a fost construită între 1569-1679 la ordinul Papei Pius V, cu scopul de a încorpora ”Porziuncola” sau Porțiuncula, vechea biserică în care Sfântul Francisc și-a petrecut cea mai mare parte a vieții după ce și-a descoperit vocația. După moartea acestuia, franciscanii au ridicat în jurul ei un refectoriu și mai multe clădiri de locuit, însă numărul mare de pelerini veniți să primească ”indulgența” (iertarea) a crescut atât de mult, încât spațiul a devenit neîncăpător. Și astfel anexele au fost demolate, cu excepția transeptului, și au demarat lucrările, după planurile arhitectului perugin Galeazzo Alessi și bolognezului Giacomo Barozzi da Vignola, care au proiectat edificiul în stil manierist, cu trei nave, o absidă semicirculară, un transept și o cupolă lăsată special nepictată pentru a marca poziția Porziuncolei. Un turn a fost adăugat în 1684; al doilea urma să îi succeadă dar nu a mai fost înălțat.

În 1832 nava centrală, o parte dintr-una din navele laterale și corul s-au prăbușit la un cutremur iar cupola a crăpat. Arhitectul Luigi Poletti s-a ocupat între 1836-1840 de refacerea clădirii, remodelând fațada în still neoclasic, pentru ca aceasta să își recapete stilul prebaroc în urma restaurării din 1924-1930, când în vârf s-a montat și uriașă statuie aurită de 8 m înălțime a Madonnei, încadrată de pe cornișe de doi îngeri.

Nava centrală are un aspect simplu și elegant, atenția fiind atrasă doar de corul din lemn sculptat de frații franciscani și de altarul papal. Prin contrast, cele zece capele care se înșiră de-a lungul navelor laterale sunt bogat decorate cu lucrări de Francesco Appiani, Antonio Circignani sau Ventura Salimbeni.

Direct sub cupolă se află Porziuncula sau Portiuncula, după denumire latinească care înseamnă ”o mică parte”. Mica biserică (”chieseta”), cel dintâi și cel mai sacru centru al franciscanismului, a fost probabil construită de călugării benedictini în sec. IX sau X pe locul unei mai vechi basilici datând din sec. IV. Aceștia au abandonat-o la un moment dat, până ce, în jurul anului 1205, Francisc a refăcut-o, parțial cu propriile mâini.

Conform tradiției, aici a avut el viziunea menirii sale și, primind spre folosință bisericuța de la benedictini, a fondat Ordinul Franciscan și pe cel al surorilor Clarise. Tot tradiția spune că în 1216, într-o noapte, în timp ce se afla în genunchi, cufundat în rugăciune în fața altarului Porțiunculei, a văzut o lumină care strălucea puternic și i-au apărut în fața ochilor Iisus și Sfânta Fecioară Maria înconjurați de îngeri. Mântuitorul l-a întrebat ce har ar dori pentru binele oamenilor. Sfântul Francisc a răspuns umil: ”Deoarece acela care îţi vorbeşte este un păcătos mizerabil, o, Dumnezeule îndurător, el îţi cere milă pentru fraţii săi păcătoşi; iar toţi cei care vor intra în această biserică să aibă de la tine, Doamne, care vezi chinurile lor, iertare pentru păcatele comise”. Iisus a acceptat, dar cu condiția ca Francisc să obțină acordul vicarului Său de pe pământ pentru acea favoare - care va deveni cunoscută drept Indulgența de la Porțiuncula.

A doua zi dimineața, Francisc a plecat spre Perugia, unde se afla în acel moment papa Honoriu III, pentru a-i cere marea favoare. Pontiful l-a întrebat pentru câți ani o solicita. Francisc i-a răspuns că el nu cere ani, ci suflete, şi că voia ca oricine ar fi intrat în acea biserică, spovedit şi cu părere de rău, să fie dezlegat de toate păcatele sale, de vină şi de pedeapsă, în cer şi pe pământ, din ziua botezului până în ziua şi ceasul în care va fi intrat în acea biserică. Era vorba de o cerere neobişnuită, pentru că o astfel de indulgenţă se acorda numai cruciaţilor. Papa a obiectat: ”Nu este obiceiul curiei romane să acorde o astfel de indulgenţă”. Francisc a continuat: ”Ceea ce eu cer nu este din partea mea, ci din partea Celui care m-a trimis, adică din partea Domnului nostru Iisus Cristos”. Iar papa i-a acordat cele cerute. Francisc nu a solicitat acceptul în scris, declarând: ”Sfinte Părinte, mie îmi ajunge cuvântul Sfinţiei Voastre! Dacă această indulgenţă este opera lui Dumnezeu, el va face astfel ca să se cunoască şi să se răspândească opera lui; eu nu am nevoie de nici un document; acest document trebuie să fie Preasfânta Fecioară Maria, Cristos notarul iar îngerii martorii.” Iar odată revenit la Assisi, i-a vestit pe oamenii adunați în față la Porțiuncula: ”Frați și surori, vreau să vă trimit pe toți în Paradis și vă anunț că am obținut pentru voi din gura papei Indulgența!”

Capela Porziuncula este o construcție dreptunghiulară simplă din piatră policromă din Subasio. A fost decorată de artiști din diverse perioade. Pe registrul superior al fațadei Friedrich Overbeck din Lübeck a pictat în 1829 fresca ”Indulgența din Assisi”. În partea dreaptă se pot vedea fragmente din două fresce cu autori anonimi din sec. XV, înfățișând-o pe ”Madonna cu pruncul între Sfântul Francisc și Sfântul Bernardino”. Pe latura din spate a capelei, o altă frescă, de Pietro Vannucci (Perugino), reprezintă scena Crucificării.

În interiorul în stil gotic, dintre fresce din sec. XIV-XV se remarcă ”Bunavestire și legendele Indulgenței” (1393) de Ilario da Viterbo.

Cappella del Transito este mica încăpere în care Sfântul Francisc și-a găsit sfârșitul după ce și-a binecuvântat pentru ultima oară frații și surorile întru credință. La exterior este pictată o frescă de Domenico Bruschi din 1886 iar în interior se păstrează o alta de Giovanni Spagna, o sculptură din teracotă din 1490 de Andrea della Robbia și funia cu care Sfântul Francisc își lega veșmântul.

În Roseto sau Grădina Trandafirilor, Sfântul Francisc vorbea cu păsările. Aici, într-o noapte, pentru a-și învinge îndoielile și ispitele, s-a aruncat în tufișurile pline cu spini, pe care Dumnezeu, în semn de recunoaștere pentru gestul lui plin de dragoste, le-a transformat în trandafiri fără spini din specia ce avea să fie denumită Rosa Canina Assisiensis, ce se cultivă neîncetat de atunci pe acest loc. În centrul grădinii a fost amplasată statuia sfântului cu mielul de Vicenzo Rosignoli (1916).

Din grădină se intră în Cappella della Rose, ridicată pe locul colibei în care Sfântul Francisc se odihnea după ce își petrecea noaptea în rugăciuni și penitență. Și tot aici s-a întâlnit cu Sfântul Anton de Padova. A fost transformată în capelă în jurul anului 1260 la cererea Sfântului Bonaventura și extinsă în sec. XV de către Sfântul Bernardino din Siena. Interiorul este înfrumusețat de o serie de fresce realizate între 1506-1516 de mai mulți pictori, printre care Tiberio dʼAssisi, care înfățișează comunitatea franciscană cu primii săi sfinți, miracolul trandafirilor și primirea Indulgenței. În fotografii veți vedea aruncate pe jos niște hârtii - sunt bilețele cu rugăminți, poate de izbăvire, poate de sănătate. Cine știe?

La ieșire am trecut pe lângă Museo della Porziuncola (deschis marți-duminică 9-12.30; 15.30-19; intrarea 3 euro, tarif redus 2 euro pentru persoane de 11-18 și peste 65 de ani, gratuit pentru copii sub 10 ani), despre care am citit că expune lucrări de Giunta Pisano, Maestro di San Francesco (sec. XIII), Sano di Pietro, Cimabue, Andrea della Robbia etc. Fiind trecut de ora 1 după-amiaza, am renunțat să-l vizităm și ne-am grăbit să luăm autobuzul spre Assisi; biletul cumpărat de la șofer a costat 2 euro, dar la întoarcerea din oraș la gară ne-am orientat și l-am achiziționat cu 1,30 euro de la o tabaccheria.

Am petrecut cca. o oră și jumătate în Basilica di Santa Maria degli Angeli, care m-a impresionat profund prin atmosfera de evlavie și smerenie pe care o degajă. Sfântul Bonaventura a descris cel mai bine însemnătatea lăcașului pentru Francisc: ”A iubit acest loc mai mult decât pe oricare altul. Aici și-a început cu umilință drumul; aici a progresat în virtute; aici și-a găsit fericirea și desăvârșirea. ”

În Porțiuncula, Roseta, Capella della Rose, Cappella del Transito răsună parcă și acum pașii Sfântului Francisc. Mai mult decât la celebra Basilica di San Francesco din Assisi, obiectiv turistic major probabil mai degrabă datorită frescelor lui Giotto, în Basilica di Santa Maria degli Angeli se pot afla în mod direct, nemijlocit, nu numai amănunte despre viața sa, ci mai ales despre învățăturile de pace și iubire pentru Dumnezeu și pentru toate ființele pământului pe care le-a predicat și care au rămas la fel de valabile și azi, la aproape 800 de ani de la moartea lui.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI