Parga si imprejurimile sale

TIPĂREȘTE

Intr-o zi in care credeam noi ca nu ne va toropi soarele, vremea se anunta cu nori, am hotarat sa mergem la Castelul Ali Pasa, sa ne bucuram de peisaj, de drumul pana acolo, de satul Anthousa.

Am plecat la drum insotiti de o doamna pe care am cunoscut-o la Dimas, tot trecand mereu prin fata vilei. La 7 dimineata am plecat fara sa stim exact drumul, sperand in indicatoare sau in indicatiile oamenilor.

Printre livezi de maslini, lamai si alte splendori locale, cu cate o soparla itindu-se pe marginea drumului, urcand incet, incet, trecand pe langa moara, si promitand ca vom reveni acolo in alta zi, am ajuns in sat.Acolo, in centru, e o taverna superba cu umbra, chiar in intersectia unde e un indicator pe un copac sau gard, nici nu mai stiu, care ne indemna la stanga spre castel.

Si am luat-o la stanga (sa nu faceti ca noi decat daca vreti sa vedeti peisajul superb sau satul). Si-a mers, si-am mers, am tot urcat pozand peisajele superbe asupra Pargai, pana ce am ajuns la o casa impodobita, zidurile erau pline cu flori, o doamna uda si ne-a spus sa ne intoarcem, caci in sus nu e nimic. Indicatoarele ne-au dus spre acea poteca ce urca pieptis la castel. Nu exista indicatoare pentru drumul care se face cu trenuletul. Atunci ne-am dat seama ca altul e drumul, nu aveam de gand sa urcam pe acea poteca abrupta, printre maracini, nu cred ca o folosea nimeni.

Ne-am intors, iar un grec in varsta care vindea intr-un supemarket ne-a facut o schita pe un carton.

Ne-am intors in centrul satului in dreptul tavernei superbe cu umbra, unde era indicatorul care ne-a pacalit prima oara... Asadar, cand veti ajunge in sat, faceti la dreapta pana la un mic magazinas, nu mergeti prea mult, apoi, pe langa magazin, iesiti din sat, urcand. Mergeti pe sosea pana dati de o intersectie unde arata la stanga spre Triforno (sper ca n-am gresit denumirea), asadar, faceti stanga acolo si mergeti pana dati de castel. Peisajul e foarte frumos.

La coborare am mers la taverna cea frumoasa din centru si am baut un frappe cu 2 euro.

Drumul nu e greu daca nu te ratacesti ca noi. Am facut 3 ore dus si 2 ore intors, dar a fost o placere, o bucurie, desi as face asta doar in mai, e destul de greu cand e cald, chiar daca nu dogoare soarele.

Luati apa multa la voi, noi avem doua rucsace frigorifice, unul mititel in care ne intra cam 6 sticle de 0.5 si ceva de rontait, apa ramane rece mult timp daca ai o sticla inghetata acolo sau macar o capsula. Nu plecam nicaieri fara ele.

Voi pune poze, ce sa mai spun... cand mergi la pas poti simti totul mult mai bine, poti mirosi, te poti minuna si iti rasfeti sufletul si ochii, desi picioarele te cam dor uneori, un mic popas si o iei de la capat. Doamna care a mers cu noi tocmai implinea 66 de ani si ne-a fost o frumoasa lectie de viata pentru care ii multumim.

Intr-o dimineata am pornit la Moara Muzeu si la Cascada. Tot la 7... ora buna de plimbare, dar pustiu, moara inchisa, cum era si normal, n-am gasit deschis nici la intoarcere. Cum stateam noi in linistea si racoarea locului, la o masa (de la vila am facut pana acolo 20 de minute), ne tot intrebam unde e drumul spre cascada. Nu era nici un indicator, iar cineva de pe forum spunea sa o iei in jos pe langa muzeu.

Pe langa muzeu era un singur drum in sus... noroc ca trec doua persoane nordice, norvegian si suedeza, faceau un maraton spre sat, ziceau ca merg pe o scurtatura, o poteca ce o ia in sus si se bifurca exact din poteca spre cascada. Norocul nostru... si pornim dupa ei, pornim doar, ne-am dat duhul la cat de repede mergeau, dar ne-au lasat in poteca spre cascada, pe care de altfel, daca nu ne duceau ei am fi cautat-o mult si bine.

Sa explic; cum ajungeti la moara, treceti acel pod si urcati pe drumul spre sat, adica acea panta la dreapta. Nu mergeti foarte mult, dupa o scurta serpentina sa-i zic asa, se face un drum la dreapta din pamant rosiatic. Parasiti drumul spre sat, si mergeti pe drumul asta de pamant rosiatic vreo 15 minute pana ajungeti la cascada. La intrarea pe acel drum de pamant, pe dreapta, se intrezarea un panou mic, metalic, printre buruieni, care indica cascada. Nu cred ca l-as fi vazut. Voi pune poze ajutatoare.

La cascada... racoare, liniste, frumos, dar e un loc ingust. Noi am stat pe jos si ne-am racorit, delectandu-ne cu zgomotul apei si racoarea locului pana am vazut ca sunt destule soparle si am preferat sa ne ridicam. Ne-a pozat, ne-am bucurat, am filmat si ne-am intors victoriosi la moara care era tot inchisa.

Dar am revenit intr-o alta zi, cand era atat de cald, incat nu-mi ardea nici de plaja, voiam doar racoare, Atunci am gasit si muzeul deschis, am mers inca o data la cascada, stiam deja drumul, ne-am delectat cu un frech de portocale, nu ne venea sa mai iesim apoi din acel muzeu care mirosea a copilaria, a bunici, a vremuri de demult... frumos

Biserica Agia Eleni... Intr-o zi innorata, dar foarte calduroasa, ne plimbam prin oras fara tinta, parca voiam sa asimilam totul, ca un om flamand care mananca pe nemestecate. Nu stiam nici noi ce vrem mai inainte, stradute, castel, plaja, floricele, magazine, sau sa stam cuminti pe o banca sa ne bucuram...

Si uite asa am ajuns in capatul orasului si intrebam unde e drumul spre Agia Eleni. Ni se arata un indicator pe langa o taverna micuta si decorata pescareste, si urcam noi pe o poteca ingusta, pietruita, hartuti de fluturi, ajunsesem sa dau din maini ca dupa muste, asa erau de multi. Si urcam... incepe sa ni se arate in fata ochilor plaja Piso Krionieri, apoi Parga in toata splendoarea. pacat ca nu era senin, culorile ar fi fost altele, dar cerul senin ar fi insemnat sa ne bata prea tare soarele. De-asta preferam totusi luna mai, ne place sa umblam mult, dar arsita ne poate da de furca in alta perioada a anului.

Mergem printre maslini, tot urcam pana dam de un drum forestier. Batea vantul de ne era teama de furtuna, dar ne-a iesit in cale o bisericuta mica unde ne-am odihnit, caci eram lac de sudoare, am baut apa... In Parga bei multa apa si te schimbi des sau folosesti tricouri tehnice, de munte, din acelea care se usuca repede cand transpiri. Ne-am cam speriat de vantul puternic si era gata sa ne intoarcem, era si cam pustiu... dar am prins curaj cand am vazut ca doua doamne tinere deja coborau de la biserica. Am sperat sa nu ne prinda vreo ploaie puternica si am purces la drum. Din cand in cand se vedea biserica alba in varful dealului... cand am ajuns mi-au dat lacrimile.

Nu stiu de ce, de bucurie, de frumusete, nu stiu. Se vedea asa frumos orasul de pe platoul din fata bisericii, vantul fosnea printre maslini, dar am auzit niste voci. Apoi am descoperit ca pe langa biserica e o poteca ce duce spre adevarata panorama superba asupra orasului. Am urcat si noi pe poteca printre boscheti, dupa vocile unui cuplu de englezi si am ajuns... marea se infatisa in fata ochilor, toata Parga cu Valtos cu tot si toate dealurile din jur.

Stiu ca pozele nu reflecta realitatea, mai ales daca nu sunt facute in lumina potrivita, dar noi am fost acolo, am simtit si vazut o priveliste superba, dar sentimentul pe care ti-l da acest loc difera de ce simti cand privesti peisajul de la Ali Pasa. Trebuie sa mergeti ca sa va dati seama, aici incarcatura emotionala e data si de loc, de albul bisericii, de linistea si tihna, de maretia naturii, de pacea bisericii, de frumusetea acestei tari in general.

Am coborat coplesiti, in emotia si bucuria faptului ca am prins curaj sa urcam, desi vremea era foarte instabila. Ma gandesc la cele doua doamne care ne-au iesit in cale si din cauza carora am prins curaj, la cei doi nordici care ne-au aratat drumul spre cascada, cand nimeni nu era pe drum... si constat cu bucurie ca noi, oamenii, ne influentam fara sa ne dam seama, ca este atat de important sa ne apara cineva in cale atunci cand avem nevoie. Iar acel cineva nu stie ca datorita lui noi am avut curajul sa mergem mai departe...

Daca veti hotara sa mergeti la Agia Eleni, nu mergeti ca mine in sandale, luati incaltaminte mai zdravana, sa nu alunecati. Noi am avut incaltaminte sport la Ali Pasa, aici am plecat nepregatiti, nestiiind exact ce vom face in acea zi. Poteca e cu pietre ascutite, fuge piciorul. E buna gheata, dar stiu ca e voluminoasa in bagaj. La coborare am alunecat si am cazut, m-am jupuit putin. Si am cazut pe drumul forestier. E pietris fin, parca mergi pe margele si aluneci usor. Dar efortul e rasplatit pe masura, desi e ca si la munte. Nu trebuie sa ne concentram pe destinatie, drumul e important si frumos in sine.

Despre Parga sunt multe de spus si de povestit, poze au pus si altii si vor mai pune, desi par la fel, fiecare e facuta din alt unghi, are in ea un alt sentiment, o alta perspectiva.

N-am luat excursii, in cele pe apa am fost, cele cu autocarul mi-au parut scumpe, ramane sa mergem neaparat la Lichnos data viitoare, Tot pe jos, bine-nteles.

Stradute labirintice, forfota, culoare, mirosuri, peisaje, natii de tot felul, mare, munte, Grecia...

Parga... e Parga.

---

VIZUALIZĂRI: 3899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI