Palma de Mallorca - doar cât să ne facem o idee

TIPĂREȘTE

Următorul nostru popas avea să fie Palma de Mallorca și de data asta am acostat în jurul orei 12. Ni se oferea transfer către centrul orașului pentru 12 euro de persoană, ceea ce ni s-a părut cam mult, având în vedere că GoogleMaps ne dădea cam 3 km și ceva de la dana unde ne aflam și până la Catedrală. Așa că ne-am înarmat cu o hartă a orașului, distribuită gratuit pe vas și am hotărât să ne descurcăm pe cont propriu.

Imediat după ce am coborât, în port, am dat de un centru de închiriat biciclete; n-am mai mers pe bicicletă de la 17 ani și se spune că așa ceva nu se uită niciodată; lasă, că la fel am crezut și despre patinat, și ce trânte mi-am luat când m-am lansat din nou pe gheață, după o pauză substanțială! ????... Nouă ne place mult să mergem pe jos, 3-4 km nu înseamnă decât o plimbărică pentru noi, așa că am luat-o la pas voinicește. (Mai era varianta să închiriem o mașină pentru câteva ceasuri, Tati chiar avea să intre în vreo 2 birouri, dar nu prea s-a-nțeles cu oamenii ăia; l-am temperat și eu, oricum ziua de final de octombrie e scurtă, se va întuneca repede; unde să bântui noaptea pe o insulă necunoscută?! Mai bine să batem orașul la picior, că nici pe-aici n-am mai călcat vreodată...)

Chiar în fața portului se face un pod ce trece peste o șosea; în stânga e un mall mare și o plajă, orașul se desfășoară însă în dreapta și într-acolo ne-am îndreptat și noi. Am remarcat că există și autobuze către centru, dar hotărârea noastră era deja luată, vom continua per pedes pe Avinguda de Gabriel Roca, bulevardul ce urmărește fidel linia curbă a portului și din care se desprind în sus artere către inima orașului.

După doar câteva sute de metri, am avut prima surpriză substanțială: întâlnirea cu bustul de bronz al marelui speolog român Emil Racoviță! Doamne, ce ne-am bucurat și ce mândri ne-am simțit când am citit cuvintele pline de recunoștință și apreciere săpate în piatra soclului: „Omului de știință român, Emil Racoviță, fondator al biospeologiei în Mallorca – 1904”. Habar n-am avut despre legătura dintre savantul nostru și acestă insuliță baleară și, ajunsă acasă, am căutat informații suplimentare. Ei da, Racoviță a fost cel care a studiat, pentru prima oară, la înc. sec. XX, o serie de vietăți adaptate condițiilor vitrege ale adâncurilor din peștera Cuevas del Drach, punând bazele unei noi științe, biospeologia. M-a impresionat teribil prețuirea pe care i-au arătat-o locuitorii Palmei savantului nostru; prin comparație, citeam chiar zilele trecute un articol despre utimele zile ale acestuia, trăite în sărăcie și uitare, în comunismul timpuriu din România...

Drasena de Can Barbara este un portuleț de mici ambarcațiuni locale, „îmbrățișat” pe fundal de câteva rânduri de blocuri și clădiri moderne; comunică printr-un canal cu marea, iar bulevardul nostru trece chiar pe deasupra acestuia. Am stat câteva minute pe pod, să fotografiem romanticul decor, apoi am mers mai departe. Era liniște în oraș, puțini oameni pe stradă, era ora prânzului, destul de cald și în extrasezon... Peste decor pluteau miresme discrete de iarbă și flori, cascade de bougainvillea împodobeau ici-colo colțuri de case sau grădini, frunzele palmierilor se legănau înfiorate de briza ușoară... Foarte fumos, am plutit așa, într-un soi de transă, integrându-ne destul de ușor în atmosfera locului.

La un moment dat, un pic obosiți, am zis să facem pauză de-o cafea și ne-am așezat la una din mesele cu vedere ale unei terase micuțe; am fost ridicați de un angajat, cică taman masa aia era rezervată (deși bătea vântul în cârciuma lor, nu era absolut nimeni!). Ne-a indicat o masă mai retrasă, dar ne-am enervat și-am plecat mai departe. Chiar n-am priceput deloc această atitudine, înclin să cred că nu voia să-l deranjeze nimeni!:( Nu departe am întâlnit însă altă terasă, chiar mai faină ca prima, aici am avut voie să stăm unde am vrut și am comandat fix ce ne sugera numele stabilimentului: câte un cappuccino! :) A fost delicios și a picat numai bine!

Din acest punct, treptat-treptat lucrurile au început să se anime. Se cunoștea că ne apropiam de inima orașului! Restaurantele s-au înmulțit subit, la fel hotelurile, intercalate între tot felul de escuela de mar sau club de mar... Trotuarul a devenit mai larg, pavat cu plăci mari de gresie rugoasă, au apărut băncuțe din loc în loc și, dincolo de zidul vegetal, pe deal, casele colorate ale Palmei, împreună cu câteva mori de vânt (am zis că le salutăm la întoarcere, dar n-am mai avut drum pe-acolo.

Am lăsat pe stânga un parc frumos, dincolo de un mic canal amenajat erau zidurile masive ale unei vechi cetăți, năpădite de vegetație. Așa părea cel puțin, avea chiar și un bastion cilindic agățat sus, în colț; după „săpături” ulterioare, am aflat că-i vorba de Es Baluard, o construcție cu adevărat veche, cu origini în perioada dominației arabe, în prezent adăpostind Muzeul de Artă Modernă și Contemporană.

Ne-am continuat plimbarea, părăsind bulevardul și abătându-ne un pic în stânga, pe o alee pietonală, care mărginește orașul vechi. La Llotja ne-a întâmpinat maiestuoasă, cu câte un turn crenelat în fiecare din cele 4 colțuri, cu superbe decorațiuni gotice și maure împodobind zidurile de piatră gălbuie. Am înțeles că uneori se poate vizita gratuit (noi am găsit-o închisă), dar nu prea ai ce vedea înăuntru, spațiul fiind folosit în perioada medievală drept bursă de pește. Mica piață din apropiere, care tot așa se cheamă, Plaça de la Llotja, e foarte drăguță, încadrată de clădiri vechi și palmieri, acoperită aproape în totalitate cu terase zumzăitoare; ofertele scrise cu cretă pe tăblițe sunau extrem de tentant, dar ne-am abținut, căci mâncaserăm câte ceva înainte de a debarca.

Ne-am abătut pe străduțele înguste și întortocheate, savurând (deja) atmosfera dragă nouă, de oraș vechi mediteranean. Nu după mult, ne-a întâmpinat Hort de Rei, un mic parc umbros, amenajat cu alei și fântâni arteziene; e parcul Palatului Regal L’Almudaina. Am înconjurat zidurile masive ale acestuia, ce păreau și mai aurii, scăldate în razele soarelui de toamnă; am dat de intrarea de vis a vis de Catedrală, era un pic de coadă, așa că am decis să nu-l vizităm. Am citit că a fost construit odată cu colonizarea catalană, în sec. 13, pe locul unei fortărețe maure, destinat a fi reședință pentru regii insulei. După dizolvarea Regatului de Mallorca, a devenit sediu al guvernatorului, în prezent fiind folosit de Regele și Regina Spaniei, ca reședință de vară; o parte a sa se poate vizita.

Nu puteam să ratăm însă Catedrala La Seu, aflată în imediata vecinătate – cu siguranță obiectivul turistic nr. 1 al capitalei insulei! Cel puțin așa-mi spusese înainte de a pleca o prietenă care mai fusese pe aici: „Ei, nu prea ai ce vedea în Palma, în afară de catedrala aia din apropierea portului!”

Ne-am oprit întâi pe esplanada dinspre mare și ne-am strecurat printre „tarabele” întinse de magrebieni direct pe pavaj. Am rezistat invitațiilor insistente de a le evalua marfa (diverse fake-uri și prostioare neinteresante pentru noi) și ne-am apropiat de margine. Dincolo de zidul scund, locul oferă priveliști minunate către un lac artificial, din mijlocul căruia țâșnește un jet vertical de apă. Se vede și o șuviță albastră de mare, printre frunzele palmierilor.

Am urcat cele câteva trepte spre nivelul pe care este așezat monumentalul edificiu religios, admirându-i în același timp silueta grațioasă, bogat împodobită cu briz-briz-uri de inspirație maură. Dealtfel, e una dintre puținele biserici creștine (cel puțin, din câte am auzit eu) ce a luat locul unei moschei! :) În 1223, când regele catalan Jaime I a pornit să cucerească insula Mallorca, a fost surprins de o cumplită furtună pe mare. Rugându-se fierbinte Divinității să iasă cu bine din această încercare el și armata ce-l însoțea, se pare că ar fi promis Fecioarei Maria ridicarea unei biserici mari și frumoase, cum alta nu se mai afla pe lume. Fecioara i-a ascultat ruga, ba chiar i-a încununat cu succes demersul, așa că în 1230 a început construcția catedralei (ce avea să se sfârșească abia 371 de ani mai târziu, dar așa era moda pe atunci, oamenii nu se grăbeau; decât să rasolească o treabă, mai bine o lăsau moștenire generațiilor viitoare!). De unde și amalgamul desăvârșit de stiluri arhitecturale: gotic, renascentist, baroc, toate cu certe influențe arabe, culminând cu accentele neoclasice și moderniste imprimate de reabilitările ulterioare.

La construcția sa s-a folosit calcar galben din carierele de la Scintanyi. Nava centrală are 121 m lungime, 55 lățime și o înălțime record pentru acea epocă – 44 m, în ideea de a fi cât mai aproape de Divinitate; astfel, rămâne până azi cea mai înaltă navă din întreaga Spanie! Cele două rânduri de capele laterale (câte 8 pe fiecare parte) sunt delimitate de zona centrală prin coloane masive, octogonale. Are două intrări, una pe partea laterală dinspre mare, numită chiar așa, Puerta del Mar, decorată în stil gotic de către artiști spanioli, precum Pedro de Moret, Juan de Valenciannes și Guillermo Sagrera, ultimul fiind autorul celor două statui care încadrează portalul, reprezentându-i pe Sf. Petru și Pavel.

Cealaltă intrare (prin care aveam să pătrundem și noi) se află pe partea dinspre Palatul Regal, a fost sculptată în stil renascentist de M. Verger și a fost recuperată în mod surprinzător intactă după ce întreaga fațadă s-a prăbușit în urma unui cutremur devastator, în anul 1851. Fațada s-a refăcut conform planurilor originale, iar pentru reabilitarea interiorului au fost angajați ulterior arhitecți importanți ai vremii, ce aveau să confere edificiului o inconfundabilă tușă neoclasică și modernistă; printre ei, Miquel Barcelo, în Capela Sf. Duh, sau Antonio Gaudi, ale cărui (controversate) contribuții pot fi admirate și azi: inelele de fier forjat conținând suporturi pentru lumânări, ce ornează coloanele interioare, dar mai ales „Coroana de spini” – un candelabru uriaș, realizat din carton și plută (!), care „plutește” deasupra altarului.

Am vizitat pe îndelete, cu simț de răspundere, oprindu-ne în fața fiecărei capele, în fața superbelor vitralii, scotocind prin toate ungherele. Mi-e ciudă și acum că n-am reușit (deși m-am străduit) să prind esența artistică a capelei Sf. Duh, cea decorată cu pești zburători și frunze de palmier! Pe o măsuță era un coș și în el bilețele împăturite, am tras și eu unul. Mesajul părea că vine direct de Sus și mi l-am însușit, încă o dată: „It is more blessed to give than to recive”.

Poate am mai fi rămas, dar la 17:15 catedrala avea să-și încheie programul de vizitare, fuseserăm atenționați încă de la intrare (vara rămâne deschisă încă o oră, iar iarna 2 mai puțin). Am aruncat doar o privire vechiului claustru centrat de o veche fântână; pe o latură a acestuia sunt și toaletele. Am ieșit prin magazinul de suveniruri, de data asta nu ne-am lipit de nimic.

Ne-am afundat iar pe străduțe, văzusem pe hartă un obiectiv interesant: Băile Arabe. Dar, cum se întâmplă de obicei, am părăsit traseul inițial, atrași de o priveliște frumoasă încadrată în arcul unui pasaj.

Constatând că până la cea mai apropiată plajă nu mai e mult, n-am rezistat ispitei de a ne lăsa gleznele mângâiate de unul din ultimele valuri ale acestui sezon târziu, mai ales că soarele părea că n-avea să mai facă mulți purici pe cer. Am traversat Parc de Mar, apoi bulevardul și ne-am trezit pe promenada dublată de pistă de biciclete, așa cum se cuvine într-un loc modern, ce se adresează turiștilor de toate vârstele. Platja de Can Pere Antoni are vreun kilometru lungime, 70-80 de metri lățime și nisip de aur, moale și călduț! Și un restaurant în capăt, nu l-am băgat în seamă, dar e bine să-l menționez, poate altora le trebuie... Am petrecut acolo o jumătate de oră per-fec-tă, ascultând clipocitul ritmic al micilor valuri, urmărind jocurile copiilor și – cu o geană doar – pe buna noastră gazdă, Divina, așteptându-ne răbdătoare în capătul portului...

Odată cu apusul, ne-am întors în orașul vechi, panicați subit că n-o să mai vedem mare lucru. De Băile Arabe n-am avut parte, am ajuns fix când se încuiau porțile:(, dar am „înghițit” la greu bucățele delicioase de arhitectură palmitană art-nouveau și art-deco; definitorii ar fi minunatele balcoane închise ce decorează fațadele clădirilor. Nu mă mai săturam să le admir și să le mai pozez! – zeci de astfel de logii, care mai de care! Apogeul mi s-a părut că-l întrunește Can Forteza Rey, un ansamblu de două clădiri moderniste alăturate; privindu-le, nu se poate să nu-ți zboare gândul la operele lui Gaudi din Barcelona! Intarsii de ceramică colorată, mascaroni de piatră, balcoane monumentale, niciunul la fel cu altul... Minunat!

În imediata apropiere este Plaça Major, un spațiu dreptunghiular, mărginit de clădiri identice și parțial de terase. De aici începe zona comercială a orașului, de-a lungul arterei principale, cale de câteva sute de metri, până în Plaça d’Espanya, unde se cam termină centrul vechi. Bine, din apropiere se poate lua un trenuleț turistic de epocă, Ferrocarril de Soller, priveliștile ar fi fost net estompate de seara care se lăsase deja. Așa că am hotărât să ne întoarcem, kilometrajul risca să ni se cam dea peste cap! :)

Am setat pe GoogleMaps Auditorium-ul de pe faleză, pe lângă care îmi aminteam că trecuserăm la prânz și ne-am lansat prin labirintul de străduțe, conform indicațiilor. La un moment dat am traversat Rambla, un bulevard de promenadă asemănător omonimului barcelonez, iar la alt moment dat am nimerit în altă zonă de shopping, mai de fițe asta, branduri tari. Ne-am urmat neabătut calea, nu ne aflam deloc în dispoziție de cumpărături, aveam nevoi primare ce se cereau a fi satisfăcute, așa că trebuia să ajungem numaidecât la mama-Divina! Pe drum totuși am mai tras câteva poze, locurile erau romantice și meritau a fi imortalizate, cine știe dacă vom mai ajunge pe aici?! Eu sper, așa sper mereu în locuri care mi-au atins inima...

***

Cu un singur regret am rămas după vizita asta de câteva ore prin capitala insulei Mallorca: Poble Espagnol, un fel de Muzeul Satului; îl vizitasem recent pe cel din Barcelona și eram tare curioasă despre ce-ar putea oferi ăsta micu’, din Palma... Ba, cu două regrete am rămas: Castell del Bellver, singurul castel de formă circulară din Spania; n-ar fi fost greu de ajuns, poate cu un taxi (dar atunci probabil că ar fi trebuit să renunțăm la altceva...).

De fapt, mai citind una, mai scotocind după alta, la întoarcerea acasă... sunt convinsă că nu doar Palma, ci toată insulița asta baleară ascunde comori turistice de preț, ce abia așteaptă să fie descoperite! Locuri istorice, plaje sălbatice, peșteri misterioase, mici sate fermecătoare... La revedere, Mallorca, așteaptă-ne, vom reveni!...

---

VIZUALIZĂRI: 9898 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI