Viața în Palma de Mallorca, între cosmopolit și medieval

TIPĂREȘTE

Orașul a fost descris ca o Barcelona mai mică și mai prietenoasă, însă eu îl văd ca având o personalitate distinctă de a Barcelonei: este maiestuos, impunător, îmbinarea de istoric și de nou în ambient este mai pronunțată, înre-un cuvânt: regal. Ca oraș insular, este mai distins, mai cosmopolit și mai aerisit decât capitala Catalunyei (este, într-adevăr, și mai scump).

De exemplu, o călătorie pe riviera nesfârșită care înconjoară portul îl face pe turist să își dea seama că a ajuns într-unul din “locurile de joacă” frecventate de marii bogați ai lumii (comparabil cu Nisa și Coasta de Azur – dar mai select decât acestea).

Numărul enorm de iahturi și vase de agrement este o personificare a puterii financiare care se acumulează la unele familii și oameni, care pot deține și folosi aceste mijloace de transport de agrement.

De câte ori am trecut pe această rivieră, într-unul din autobuzele care mergea spre punctul terminus de la catedrală (sau, după caz, spre stațiunile din partea de vest a orașului) - pe un soare orbitor de august care strălucea pe un cer fără nori deasupra albastrului deschis al Mediteranei - undeva mai departe pe mare era ancorat și un vapor enorm de croazieră, care desăvârșea tabloul cu iahturi și bărcuțe de mare viteză care se întindea pe kilometri de țărm.

Joi, 17 august 2006. În continuare, despre ziua de ieri. După ce mâncăm pe terasă (este aproape patru după-masa) în sfârşit vine momentul întâlnirii cu marea... Teo vine şi ea cu noi la plajă să ne arate drumul, dar în zilele următoare ne vom duce singuri.

Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig... plaja e aproape goală, iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Marea pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: valurile (e vremea fluxului) sunt atât de mari încât ajung până la primul rând de umbrele şi la şezlongurile pe care nu mai stă nimeni. (…)

Plaja Cala Major este situată la capătul orașului, este singura plajă la care pot veni cei care locuiesc în oraș (restul țărmului fiind ocupat cu portul și cu relief abrupt în rest). Ca formă, este o plajă semicirculară, înconjurată de hoteluri înalte (cel mai cunoscut în această zonă este Nixe Palace, care face parte din brandul zonei și al orașului). La vremea aceea, m-au impresionat ordinea care domnea pe plaja de o mărime apreciabilă, destul de lată și populată mai mult de familii de englezi și nordici: nici un deșeu, de nici un fel.

Pe plajă nu se consuma nimic în afară de băuturi răcoritoare, nu se vorbea tare și nu se desfășurau întreceri sportive, comerț ambulant etc.

Intrarea în apă era foarte lină, oarecum obositoare, ca la Mamaia: ca să poată înota, turiștii trebuiau să meargă departe în larg. Fiind în formă de golf, plaja era favorabilă familiilor, pentru că copiii puteau să stea în apa mică fără nici un pericol. “Spectacolul” era asigurat de valurile mici, dar spumoase, care se formau și amuzau pe toată lumea. Totuși, la un moment dat fiind ceva mai în larg, am fost martoră la un mini-tsunami care m-a speriat și mi-a amintit că Marea Mediterană nu se compară la mărime nici cu Marea Neagră nici cu alte mări balcanice...

Luni, 28 august 2006. Aseară Teo ne-a invitat la restaurantul ei favorit, în centrul istoric al Palmei. Un restaurant mic, la subsol, cu pereţi reci stil catacombă, dar decorat cu fel de fel de ornamente vechi care creează atmosferă. Spaţiul e atât de mic încât e greu şi pentru clienţi şi pentru cei care servesc să se strecoare printre mese.

Teo se conversează afabilă cu ospătarul, care o ţine minte de când tot vine aici. Comandă două tăvi, una cu "pescarritos con cerveza" şi unul cu "calamarritos" (inele de calamar) din care urmează să ne servim fiecare. Mi se pare prea cald şi nu am poftă de mâncare... Teo şi Ernesto consumă repede tăvile cu mâncare, fac câteva poze, şi plecăm.

În continuarea acestei amintiri, reiau impresiile mai recente din verile anterioare (2015 și 2016). Am regăsit centrul Palmei la fel de luxuriant ca în urmă cu un deceniu – ba chiar, cu contraste mai intense (palmierii mai înalți și mai bogați, florile tropicale colorate mai intens, canalul mai secat și mai romantic).

Catedrala uriașă din centru (supranumită La Seu) îmi stârnise curiozitatea din prima călătorie în 2006 – din păcate, din cauza programului variat și al temperaturilor foarte ridicate, am renunțat să o mai vizitez.

În 2015, un sejur răcoros și umed la finalul lunii august, am ales o dimineață de duminică înnorată ca fiind cea mai potrivită ca să vizitez catedrala. Însă, surpriză: catedrala era închisă din cauza slujbei catolice. Turiștii erau rugați să intre doar dacă doresc să asiste la slujbă; ne-am conformat și am renunțat la vizită (mai aveam doar o zi și practic era imposibil să revenim).

Am reușit să vedem catedrala în 2016, într-o după-amiază toridă, într-un context destul de aglomerat. Intrarea pentru noi a fost destul de scumpă (14 euro 2 bilete, cu audioghid inclus): inițial am fost invitați de un grup de francezi să ne alăturăm lor ca să beneficiem de o reducere, dar aceasta a fost refuzată de controlorii de la intrare, care au spus că reducerea se acordă doar în cazul grupurilor anunțate dinainte....

Ca impresie exterioară, catedrala, așezată pe o înălțime deasupra unei esplanade și într-un décor estival inconfundabil, este una din emblemele orașului. Începută în secolul XIII (fiind transformată, la acea dată, din moschee în biserică creștină) și terminată în jurul anului 1600, catedrala este una din cele mai înalte din Europa: nava sa (44 m) depășește în înălțime nava catedralei Notre-Dame din Paris (33 m). Locația excepțională (fiind singura catedrală gotică care “se reflectă în apa mării”) accentuează singularizarea.

Stilul gotic din exterior, liniile verticale repezite ascetic către cer creează așteptarea unui interior medieval, dar impresia este infirmată după primele priviri aruncate spre galeriile impunătoare. Curând, după câțiva pași printre coloanele aparent asemănătoare cu ale altor edificii similare, vizitatorul devine conștient de trăsăturile de personalitate unice ale catedralei.

După terminarea ei, catedrala a suferit în secolele XVII și XVIII influențe ale barocului (fapt care se poate vedea în interior, în cele 14 capele, a căror decorare este pe alocuri gotică, pe alocuri barocă). Din câte am înțeles din audioghid, Gaudi a participat la începutul secolului XX (în cadrul proiectului de restaurare care începuse după cutremurul din 1851) la designul interior și, după cum mi s-a părut, a fost încă și mai îndrăzneț decât în cazul altor opere arhitecturale din Barcelona.

Există anumite sectoare din catedrală (partea dreaptă de lângă altar, de exemplu) unde decorul este pur și simplu post-modern și iese mult din canoanele clasice pentru interiorul de catedrale.

Altă trăsătură unică a catedralei este reprezentată de vitralii, care sunt, din nou, extrem de moderne și de îndrăznețe, atât prin coloritul intens, cât și prin liniile de contur. Poate prin efectul luminos urmărit de arhitectură și de vitralii, catedrala nu avea aerul lugubru al edificiilor medievale (pe care l-am simțit și la Girona și la Paris, de exemplu), în ciuda faptului că în capele sunt și peste 20 de morminte ale regilor mallorquini, episcopilor și altor figuri istorice locale.

Pe de altă parte, deși este un must see în Palma de Mallorca, vizita aceasta nu mi-a lăsat o impresie adâncă – poate și pentru că senzația pe care o provoca în primul rând era cea estetică, nu cea religioasă sau spirituală.

(Va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 7222 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI