Mărine și Mărioară ... la pădure vă coboară !

TIPĂREȘTE

E jumătatea lui august, de admiterea la” facultă” am trecut cu bine. Bucureștiul prăfos, înecat în mirosuri grele și prezența boschetarilor plantați strategic la Universitate, ne-a pus răbdările la încercare.” Ambasadorul„cu garsoniera lui lunguiață, cu restaurantul și ospătarii gomoși, parlitori de limbi venetice, nu prea ne-a dat pe spate, noroc cu Centrul vechi al capitalei, unde ne-am mai spălat de păcate...

Întorși storși acasă din peregrinările la capitală, cu examenele copilei, căutări de gazdă și atmosfera de burg aglomerat și prăbușit peste așteptările unor provinciali plecați spre zări mai bune, n-am șezut mult în cuibar. Vom avea vreme de clocit mai spre iarnă, oricare ar fi ea...

Sărbătoriri diverse, ba de naștere, ba de nume, ne-au trimis la bunica, la țară. Ea este una dintre Marii, iar noi, ca niște samariteni pârâți, pe la foruri înalte, ce țin de corzile mai sensibile ale fondului (era să zic mutual) sufletesc, ne-am propus să o mai scoatem pe bunica prin lume. Să mai hodine și dumneaei, să-și mai clătească ochii și să ne mai bucure cu prezența ei. Doamne, ce bine e să mai avem o bunică! Din păcate, ea e singura care ne-a mai rămas.

Zis și făcut. Pe 14, serbarăm pe Mucea, făcu zgâmboi 13 ani, iar pe 15 pe Bunica. Unde să mergem două zile în vâjâială cu sărbătoriții? În deschidere, hai la Moara Viselor să dăm plodul cu hârzobul, iar noi să” speriem la înghesuială” un păstrăv cu mujdei. De la bunica din bătătură, după ce-i mai luarăm în cârcă din treburile gospodăriei, udându-i grădinuța de roșii și ardei cu apă din fântână, așa ca pentru două zile, am decolat spre ținutul oierilor din Vaideeni, localitatea ce ascunde una dintre minunile Olteniei de sub munte.

Peste dealuri, prin păduri, grație drumului județean DJ 676, am traversat Lăpușata, Copăceniul și Stroieștiul, ajungând la DN 67. Am mers pe DN cam 2 minute, apoi ne-am ușchit pe partea stângă, pe DC 137, ținând-o neabătuți până la poarta pensiunii Moara Viselor. Anul trecut vizitasem pe fugă pensiunea, pentru un intermezzo la crăcană, adică un traseu scurt pe tiroliana cea mică. Acum ne propusem să stăm mai mult și să și mâncăm aici. Am parcat mașina sub copacii umbroși din curte și am amușinat spre parcul cu mațele încurcate și întinse la înălțime, printre copaci. Mațele noastre erau la locul lor, dar își cam cereau tainul. Eram nițel flămânzi, după un drum cu mașina de circa 50-60 de minute. Am dat prioritate primului sărbătorit și am intrat la padoc, precum herghelia de copilași ce se manifestau zgomotos alături de părinții grijulii.” Neică, mulți Tărzănei ai azi la” filmare! ” .” Nu-i bai ficior, avem echipament suficient, te pot înhăimura și pe matale, oricât de colb ești, te cațeri și te dai pe liană ca ăi mici. Numa' o Jane nu am ați oferi, oricât de Tarzan te-ai da matale” .” Ba ferească sfântu' patroane, eu pe cablu nu mă mai sui, oricâte Jane-uri ai scoate din joben și mi le-ai da spre tainică împăcăciune-lumească. Ș-apoi vreau să dau la păstrăv și nu la boboci, așa că neică, zic pas” . După dialogul ce-l avui cu starostele tirolienelor, privi copchilul cum se lansează echipat corespunzător, pe traseul 4, ăl mai de sus traseu din parc.

Copilul, ațos și încăpățânat se smucea și trăgea de ațe, precum un Mowgli contemporan, afurisind la niște Bagheere și Shere Khan-i închipuiți, ce-i încurcau pașii și calculul traseului. Mai scâncea, mai înjura, dar nu se da bătut neam. Între două scânduri, cam depărtate pentru segmentele lui, a scăpat în gol și a rămas atârnat în carabină, precum păianjenul în firu-i de mătase. S-a tras în sus și a plecat mai departe, olicăindu-se de șale. Piramide, scări, bușteni, carabina strecurată printre noduri, le-a trecut cu brio. Premiul cel Mare, spre ultimă desfătare a traseului, a fost tiroliana de vreo 30-40 de m lungime, unde a chiuit în timp ce luneca pe cablu. Terminând traseul, ne-am întors la pensiune, la restaurantul din interior, pentru liniștirea foalelor.

Afară, soare, plăcut, mese libere suficiente. Am ocupat o masă pe pontonul din apropierea iazurilor și ne-am pus pe adăstat oareșce ospătari. Aiștia nu se arătau deloc, fiind ocupați cu pregătirea bucatelor. Înaintea noastră erau la rând alți oaspeți. Cu răbdarea treci marea, dar și foamea face ravagii. Am intrat spre a face cunoștință cu localnicii și a plânge discret, în poplin de vorbe, de foamea ce ne cotropea cu răutate.” Păi când v-am zis să dați la purcel de dimineață, n-ați vrut! Na, acum luați cu răbdări prăjite, maică” - și mare dreptate avea bunica apostrofându-ne astfel.

Fătuca de la barul pensiunii să fi avut vreo 14 anișori. Nota sârguincioasă comanda mea, mai greșind, mai întrebând pe bună-sa. În final am tras linie și am picat la înțelegere pentru 3 păstrăvi la grătar cu mămăligă, mujdei de usturoi și lămâie (pentru bunica și pentru noi părinții) și un șnițel de piept de zburătură cu veșnicii cartofi prăjiți, asezonați cu ketchup spre tăvălirea barabulelor (pentru Tărzănel al nostru). Buna de la bar ne-a dat și un delay, cam de vreun ceas. Ce să faci un ceas cu foamea-n glandă? Am băut 2 beri, fetele la fel, iar Mowgli de ocazie o coca-cola. Ne era și mai foame, iar de la mesele megieșe, veneau arome de te trimiteau la balamuc.

Noroc că balamucul era pe aproape, în torpedou. Bunăoară, bunica pregătise pentru Mucea-flaimucea sendvișuri cu brânzeturi de bătătură, de la Nea Gogu, crescător de capre și mulgător-întreprinzător, aflat în pădurea de la margine de sat. (Am luat brânză de la Nea Gogu, dar și pureci de la caprele-i zvăpăiate, iar de la țapul Iohanis am căpătat vânătăi la dorsala șezutului, de la împungeri date pe nebăgare de seamă, ca orice mișcare prezidențială venită ca de nicăieri – dar asta este o altă poveste, dintr-o altă vacanță).

Am astâmpărat copilul la torpedou, regizând o liniștire gastrică, la revenirea de la mașină. Am luat la observat locul, nescăpând momentele de spectacol oferite de cei de la pensiune, cu prinderea în minciog a păstrăvilor din iazuri. Chiote victorioase scăpau asistenței ori de câte ori minciogul prindea ceva între mreje. Buna de la bar era bucătăreasă, ospătăriță, dar și pescăriță meseriașă. Mânuia minciogul imens, îngreunat de namilele de păstrăvi, cu o dexteritate de lipovean. Avea comandă de păstrăv mai mare. A scos odată 4, odată doi. Fuga cu ei la bucătărie unde îi învăța dansul pe cărbuni, după curățare și pregătire lipovenească.

Cu foamea țâpurind în hipotalamus, priveam vegetativ la minunile de la pensiune. Pajiștea tunsă englezește, clădirea cu etaj ce adăpostește vreo 6-7 camere de cazare, râușorul ce traversează domeniul, bifurcându-se cu folos spre iazurile cu salmonide (că salmonelele sunt în voiaj, pe litoral, desfată și îmbată), cele două patrupede obraznice care cerșesc ca homleșii de la Universitate, asigură cadrul mirific de la Moara Viselor.

Felurile de mâncare sunt limitate la două ciorbe (burtă și perișoare), pește, pasăre și cele aferente. Nu știu desertul în ce constă, pentru că desert doream a încerca în altă parte. Au venit și păstrăvii, așezați pe farfurii imense, cu ghiocul de mujdei, pucul de mămăligă și sfertul la sfert de lămâie. Șnițelul cu barabule era în parametrii normali, mare, fierbinte și crocant, taman bun de concasat. Am mai luat câte o bere, eu având norocul să prind ultima fără alcool. Mowgli a mai speriat din coca, dar și flaconul de ketchup, scăldând cartofii în exces - generație născută la granița generației Z și a generației Alfa, obişnuiţi cu telefoanele şi tabletele încă de mici şi dependenţi de tehnologie, în permanentă comunicare cu ceilalţi, doar printr-un click, tratând orice cu un smart-device, bunăoară un flacon de ketchup sau o doză de cola.

Păstrăvii, un deliciu! Cam 700 de grame bucata, namile nu alta. Am mâncat ca ursul grizzly când dă iama în bancurile de somoni aflate la migrat. Am devorat mega-păstrăviorii înfrățiți cu” gutuile” de mămăligă, ajutându-ne cu mujdeiul de usturoi stins cu lămâie.” Gata copii? ” ” Daaaa” .” Atunci sus ancora și cap-compas spre potolirea senzației de dulce!” ” Unde ne mai duci?” ” Hai cu mine și-ți vedea. ”

Am plătit consumația cu cardul, 4 bătrâne, fără 4 lei (adică 396 lei, numai peștele a fost 294 de lei – 2 kile și 100 de grame). Cam mult, dar face, vă spui drept, cu mâna la lingurică. Restul a fost mai omenește, berea 7 lei bucata, aia fără grade, 8 lei, coca-cola la 500 a fost 7 lei, șnițelul 25 de lei, porția de cartofi 11 lei, pucurile de mămăligă – 5 lei bucata, ghiocul de mujdei 3 lei bucata, o cafea 5 lei și asta fuse și se duse.

Am părăsit Vaideeniul, ținut de poveste, cu baci bogați în turme, dar și expuși în fața pericolului cotidian, adică Ursul carpatin, care mai deunăzi, a spintecat vreo 12 vite și a făcut pagubă gospodarilor crescători de astfel de animale.

Drumul ne poartă spre Horezu, unde știam că există o cofetărie cu delicii dulci. Am ajuns după vreo 7 minute de mers cu Măgăreața (asta e doar mașina familiei), în autogara din Horezu, unde se află cofetăria Fabrica Dulce. Am parcat la peron, în autogară și am descins în cofetărie. Știam că fabrica adevărată e undeva, dincolo de 3 Axe, la Milostea. Astăzi ne mulțumim doar cu produsele, iar mâine mergem și la fabrică. Am luat clasicele Boeme, un Fresh (cu lămâie și fructul pasiunii), iar Zgâmboi a luat o prăjitură Kinder. De băut, apă plată rece. Pentru acasă am luat un cozonac, făcut tot de ei, o minune pufoasă, dulce-drăgăstoasă, care a fost servit cu lapte de la văcuța lui Nea Dumitru, un vecin de-al bunicii. Prețurile mai mult decât decente, 7-8 lei per bucată. Gustul însă bate prețul cu mult. Ajunge să guști o singură dată și ești prins în mrejele fabricii pe viață. Orice drum prin zonă te transformă într-un dependent, cuminte te duci și iei doza, bucuros că există așa ceva. Ziua era pe fârșite, noi eram sătui, iar bunica era cu noi, părtașă la tot. Ce ne mai doream decât un somn bun. Hai la bunica acasă! Am luat drumul înapoi, traversând Horezu, dar ieșind pe la Trei Brazi, pe platoul unde s-a construit complex comercial serios.

Bunica, practică, a vrut să vadă prețurile și să le compare cu cele de la Ilie, comersantul din sat. Nu a fost mulțumită de ceea ce a văzut la complex, apreciindu-l pe Ilie și mai abitir. Am ajuns acasă după vreun ceas, unde am băgat cornul la nani, în cotcodăceli, cucuriguri și hămăituri ce ne-au trimis rapid pe tărâmul lui Moș Ene. La ora 18, bunica a fugit la biserică, peste gârlă, slujbă mare, cântări bisericești alese. A fugit și Mowgli cu ea, doar ca să nu execute programul de lectură școlară.

A doua zi, 15.” Să ne trăiești mamaie! Azi ce program ai?” ” Păi la ora 9, la biserică, la monument. E slujba de sfânta Mărie Mare” .” Bine, apoi?” ” Apoi om mai vedea” . Am dus jumătate de pluton la biserică, iar eu cu soția, am făcut ceva cumpărături de la Ilie, pentru o ciorbă de fasole cu afumătură, făcută pe pirostrii, în gura cuptorului de cărămidă bătrână. Boabele erau puse la înmuiat de cu seară, am făcut focul și am pus ciorba la șchert. Prima dată, la oala sub presiune, pe aragaz, apoi totul a fost transvazat în tuciul mijlociu, pe pirostrii. Am descântat și eu în jurul focului, artista fiind soția, eu mai cu vorba, mai cu sfatul...

S-a gătat și ciorba, dar și slujba, ăla micu dându-mi bip, că e voinic și să vin să-i iau de la monument, că începuse ploaia, iar umbrele la purtător, ioc. Am executat comanda, culegând și alte enoriașe pe traseu, ciuciulite de aversă. Am făcut pe taxiul comunal, apoi toată lumea la masă, la ciorba de fasole, bob mare, cu afumătură de groștei. Pâinea era de țară, cu coaja crăpată și pictată de funingine, luată de la Ilie. O ceapă spartă cu pumnul, în dușmănie, batjocorită cu sare din belșug a fost așezată pe o farfurioară, spre tainică îmbogățire a ciorbii de boabe. Am mâncat ca turcii scăpați la codanele române, în iureșuri de noapte.

” Amu bunică, cu burțile așezate, unde merem?” ” Păi peste deal, la Grădiște e Bâlciul de Sfânta Mărie? ” Nori grei, plumburii, erau pe direcția Grădiștei, dar erau nori de averse, scurte și repezi, precum iubirile pe furate... Am dat oasele la zăvozii din lanțuri, cu ceva resturi de la ciorbe și am pregătit Măgăreața de bâlci. Am luat calea spre Grădiștea, pe la Ceas, am cârmit-o la dreapta, pe drum bun-bun, cu asfalt așezat de edili gospodari. Am scurtat drumul prin Băiești, apoi am intrat pe drumul târgului și iaca Bâlciul.

Dezamăgire, neputință, dezinteres... Nu era nimic din ceea ce bunica își amintea. O mulțime de oameni, unii triști, alți sub imperii bahice, se plimbau pe aleile dintre tarabe, ce expuneau diverse și neprevăzute. Bunăoară, preponderente erau hainele second, oferite de telali mexicani de ocazie, scule-bascule, vase, ace, brice, papuci. Sub paravane mari de ploaie, mesele cu oameni așezați pe băncuțe lungi, ofereau spectacole gastronomice în plină desfășurare, cu meniuri bazate pe mititei, fleici în sânge și nelipsiții cartofi de la supermarket. O scenă improvizată, sub un acoperiș de clădire, în fața căreia erau așezate vreo 50-70 de scaune, își aștepta artiștii, probabil mai pe înserat.

Am luat câte o înghețată de vanilie la cornet, am mai dat o tură pentru comparații de sezon, apoi am propus timid un nou azimut, la 30 de kilometri distanță.” Ce maică, nebuniși? Ce-ți mai trece prin tărtăcuță?” ” Hai bunică și n-o să-ți pară rău!” Am pus waze-le pe Fabrica Dulce din Milostea, o adevărată Mecca a dulciurilor, la care vin si se închină pelerini de prin toată Oltenia de sub munte.

Am trecut de Sinești, Berbești-orașul minerilor, Mateești. La Milostea, până în 3 Axe, am cambrat Măgăreața, sub frâna roților. O mare de mașini era parcată la porțile Fabricii Dulci. Ceva din povestea cu titlu puțin diferit – Fabrica de ciocolată- se genera-n sinapse.

Am prins un loc, tocmai ce se elibera, am coborât, apoi am văzut șarpele. Cum care? Ăla de oameni, coada de tristă amintire, când copchil fiind, plecam cu sticlele de lapte și mă așezam la coadă, din viul nopții. Ne-am așezat cuminți la coadă, doar eram niște copii mai mari, veniți să pape bobo bun... O tempora!

O grădină cu brazi, cu gard viu, cu clipocit de havuz, cu mese și scaune de fier forjat asigurau un cadru ce îndeamnă călătorul la desfrâul dulce.” Oooo, voi glicemii dușmane, rămâneți jos azi, pământul să vă-nghită! Nu-i timpul vostru azi, ci doar al meu!” Ce tragedii grecești îndrug, mintea mi-a luat-o razna... Am ajuns față-n-față cu zeițele de la galantar. Tâmp, nu mai știam ce vreau, ce să cer din așa bogății ce se ițeau prin geamul de la vitrinele reci.

Prăjituri diverse, vreo 7-8 sortimente, torturi la vedere și la comandă, tarte cu vanilie și fructe, cozonaci, înghețată, toate făcute, preparate și așezate de zeițele de la fabrică. Am luat 6 prăjituri diferite, cu patru farfurii, lingurițe, apă rece plată și pahare. Le veți vedea în poze. Prețuri decente. Ne-am așezat afară, la o masă sub paravan umbros, răcoros. Soarele ieșise și făcea ravagii.

Am gustat toți din fiecare sortiment, până s-or gătat. Minunății, poezii, curcubeie - născute, compuse, pictate – în frișcă, ciocolată, înghețată, fructe. Am citit pe chipul bunicii că viața nu e doar un lung șir de evenimente neplăcute. Radia, cu zâmbet mare, ochii largi, plini de bucurie.” Bravo maică, am trăit-o și pe asta! ” ” Și ai s-o mai trăiești, doar am învățat drumul” . Coada era pe jumuleală, produsele din galantare cam dispăruseră, tot cioporul de oameni cumpăraseră cam tot ce era dulce. Nu ne venea să plecăm acasă. Ne-am dedat la vizite la toaletă spre curățări diverse, care de mustăți de frișcă, care în exprimări hidraulice. Budele, ca la nemți, moderne și curate, fără mirosuri adumbritoare.

” Păi dacă nu plecăm acasă, hai la Polovragi bunică, sunt doar 8 km.” ” Hai maică, acum nu-mi mai pasă, merg cu voi și la capătul pământului” . De la 3 Axe, am luat drumul Gorjului, spre Novaci. Am virat-o lin la dreapta, iar după o litră de timp, am adăstat la poarta Raiului, în prag de defileu. Sfântul Petru nu era prezent, ci doar două întreprinzătoare de ocazie, cu linguri, blaturi și sucitoare de lemn, scăunele de frasin și târnuri de nuiele. Ne-au îmbiat spre avantajoase achiziții, dar fără impresie la public.

Am urcat la mănăstire, unde am liniștit spiritele săltărețe, născute din pojarul de zaharuri de la Fabrica Dulce de la Milostea. O mulțime eterogenă se preumbla printre construcțiile de piatră și acareturile mănăstirești. Cuvinte românești, nemțești, grecești, franțuzești ne susurau în timpane, semn că oamenii ce calcă pragul mănăstirii, erau de prin străinătățuri și au auzit de Polovragi.

Bunica era cea mai fericită. Nu mai văzuse Polovragii de când o dusese Bunicu și îi promisese câte-n lună și-n stele. Tinerețea i-a trecut într-o clipită peste chipu-i brăzdat, în dulce amintire. Pe o bancă din curtea mănăstirii, mai la fereală de vulg, ne-a depănat o poveste cu Făt Frumos (aista era Bunicu) venit să o răpească și care a adus-o aici la Polovragi, la Bâlciul de Sfântul Ilie, cu tainică nedee coborâtă din Vârful Nedeii, cu hore și învârtite păstorești, cu port popular și târg de artizanat. Siderați de poveste, pe fondul defileului maiestuos, nu ne venea să mai plecăm, ci doar să punem capul în poala bunicii și să dormim oleacă, chiar acolo pe bancă, ca atunci când eram copii.

Un dangăt de clopot ne-a trezit la realitate și ne-a trimis în cotidianul prozaic. Am luat lumânări aromate cu miros de stup, pe care le-am aprins în afara cetății bisericești, pentru ceilalți bunici plecați de printre noi. Apoi am părăsit Polovragii și ne-am întors pe același drum pe care am venit, acasă la bunica.

Acasă, puiul aștepta de dimineață, în frigider, pregătit cu condimente spre a fi aruncat la tuci, pe foc de lemn domol. Am fript puiul, împreună cu cartofi în coajă, scoși de pe tarlaua bunicii, am salvat de la prosteală un vin roșu din beci, ș-am pornit bairam molcom, spre cinstirea Bunicii.

Fuse-fuse și se duse!

Aivea nu e vis, Oltenia - eterna terra nova.

Ca la bunica acasă!

---

VIZUALIZĂRI: 1150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI